Archive

Posts Tagged ‘viata’

Şi i-am cunoscut…

December 20, 2012 Leave a comment

                                          

         Şi i-am cunoscut. Şi s-au lipit de mine cu simplitatea şi candoarea specifice vârstei. Irninis si MihaiCurioşi, mânaţi cu paşi mici spre mine de câte un amãnunt care poate, mã fãcea interesantã în ochii lor limpezi de copii, s-au strâns ciorchine în jurul meu şi parcã, în clipa aia, i-aş fi luat pe toţi acasã… chiar dacã unii dintre ei au pãrinţi, şi implicit soarta este un pic mai îngãduitoare decât cu cei care doar se întreabã ce înseamnã „mamã”, totuşi am simţit setea lor nepotolitã de dragoste… de atenţie. De cineva cãruia sã îi pese…

          Ne-au spus poezii, ne-au cântat şi au aşteptat înfriguraţi venirea Moşului… un Moş care nu i-a uitat şi care a fãcut sã înfloreascã un zâmbet pe feţele lor mici şi totuşi atât de greu încercate de lacrimi… pentru cã deşi au vãzut lumina lumii doar de câţiva ani, mulţi dintre ei, au simţit din plin greutatea palmelor altoite cu sete, puterea bocancilor care strivesc oase, teama visceralã de o nouã corecţie şi imposibilitatea de a se împotrivi în faţa scatoalcei primite pe nedrept.

          Şi deşi m-am întristat gândindu-mã la soarta lor şi la viaţa pe care sunt nevoiţi sã o ducã, trebuie sã recunosc cã m-am bucurat din suflet vãzându-le chipurile scãldate de luminã, vãzându-le febrilitatea cu care smulgeau ambalajele de pe cadouri, ca sã descopere mai repede ce se ascunde sub hârtia frumos coloratã. Şi am uitat de obosealã, de alergãtura ultimelor zile, de programul încãrcat şi de ce  mai aveam neapãrat de fãcut, şi… am intrat în joc.

           Am învãţat cã e bine sã ai o surubelniţã la tine când vrei sã schimbi bateriile jucãriilor cu telecomandã, cã şi fetiţele se joacã cu maşinuţele şi cã … nu existã coincidenţe… pur şi simplu, lucrurile sunt menite sã se întâmple. Aproape cã am izbucnit în plâns când fetiţa pentru care eu mã oferisem sã-i fiu Moş, a spus în faţa tuturor cã tot ce-i place mai mult la grãdiniţã este… sã picteze. Iar eu, pe lângã cadoul pe care şi-l dorea, îi cumpãrasem… acuarele!

          Si iaraşi m-am bucurat sã vãd cã da, existã oameni care sã rezoneze la nefericirea altora şi sã întindã o mânã de ajutor atunci când este nevoie. Le mulţumesc tuturor celor care m-au primit în rândurile lor şi mi-au oferit ocazia sã mã implic, în special Alexandrei, motorul întregii acţiuni caritabile şi lui Chinezu’, cel de la care am „aflat” de aceastã poveste frumoasã.

          Am plecat de acolo cu convingerea cã, deşi nu am reuşit sã transformãm lumea în care trãiesc aceşti copii, mãcar le-am oferit încã un motiv sã creadã cã Moş Crãciun existã pentru fiecare! Trebuie doar sã crezi! 🙂

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

Viaţa e o ţeapã

June 20, 2012 1 comment

       

          N-am mai apucat sã scriu nimic de ceva vreme tocmai pentru cã în ultima perioadã, mi-am concentrat toate forţele cãtre o lucrare de disertaţie susţinutã la o ilustrã facultate din Bucureşti. Pe care am prezentat-o, dupã îndelungi chinuri, ieri. N-am sã vã povestesc despre subiect, bibliografii şi numãr de pagini. De data asta vroiam sã vã vorbesc despre… normalitate. Şi dincolo de experienţa personalã, dincolo de cârpa murdarã din care e croitã lumea asta, sã sper cã undeva, poate într-un colţ neumblat, existã încã noţiunea de „normalitate”.

        Dincolo de academisme, de influenţe de tot felul, am avut naivitatea sã cred cã mai existã corectitudine în ţara asta. Cã mai sunt locuri şi oameni nealteraţi de mucegiul care ne putrezeşte oasele în fiecare zi, mucegaiul corupţiei şi al demagogiei, al intereselor meschine şi al celor doi arginţi pe care ne vindem sufletul la fiecare colţ de stradã. Cã facultatea, şcoala în sine, este un astfel de loc, unde oamenii au alte valori, sunt integri, au coloanã vertebralã, sunt modele. Cel puţin, unii dintre profesorii mei aşa au fost.

        Da, recunosc, am avut naivitatea sã cred cã dacã mã duc la un examen, indiferent de felul lui, voi fi evaluatã în funcţie de cunoştinţele mele, şi nu în funcţie de decolteul pe care îl port, de cât de lungi am unghiile sau de cât de blonde îmi sunt cosiţele fluturate galeş în nasul profesorului. Da, am avut naivitatea sã cred cã o lucrare care îmi aparţine, mã va reprezenta mai bine decât o mie de cuvinte, va fi o carte de vizitã mai bunã decât orice „reclamã”, chiar dacã nu am tocit prea tare pragul sãlii de curs.

        Da, recunosc cã am avut naivitatea sã cred cã vei fi tratat egal, chiar dacã tu te afli în coada listei studenţilor programaţi sã îşi susţinã lucrarea, iar cei din comisie sunt deja plicitisiţi şi le e foame. Cã nu te vor depuncta dacã, atunci când ţi-a venit rândul, computerul pe care trebuia sã-ţi prezinţi lucrarea, provenit probabil din era post-glaciarã, a fãcut o crizã de personalitate şi n-a mai vrut sã se lase folosit. Cã profesorii aleşi în comisii nu îşi vor examina proprii studenţi pe care i-au coordonat pe parcursul redactãrii lucrãrii. Şi cã nu îi vor încuraja cu atitudinea lui Marius Chicoş Rostogan atunci când „loazele” se dovedesc a fi prea timorate pentru a scoate douã vorbe, minime pentru un 10.

        Şi da, am avut naivitatea sã cred cã luminaţii profesori şi-au dat osteneala sã citeascã sutele de pagini de „baliverne” pe care noi, loazele, le-am înşirat acolo, în coperţi frumos legate, doar, doar, om reuşi şi noi sã le luãm ochii şi sã le abatem atenţia de la lucrurile cu adevãrat importante. Iar, ei, vigilenţi, nu s-au lãsat duşi de nas. Cã nu vor respinge o cercetare  pe motiv „cã nu-mi place subiectul ãsta”, atâta timp cât este argumentatã logic, se bazeazã pe informaţii pertinente şi studentul a propus un punct de vedere. Bun sau rãu, mai conteazã? Cum încurajãm cercetarea şi nu plagiatul? Pe „asta-mi place” „asta nu-mi place”?

        Şi da, recunosc cã m-am înşelat. Normalitatea zilelor noastre este sã primeşti notã micã chiar dacã ai lucrare de 10, tocmai pentru cã proful nu te-a vãzut la ochi pânã la restanţã şi îţi trânteşte din vârful buzelor aprecierea cã eşti „brânzã bunã în burduf de câine” şi cã ar trebui sã fii mulţumit cã nu te-a picat. Iar tu pleci, umil, obidit de statul pe la uşi şi hãrtãnit de câte ori ai fost dat afarã de secretare, care fac asta chiar şi când ar fi obligate sã îţi dea informaţii, şi îi mulţumeşti în gând lui Dumnezeu cã ai scãpat numai cu atât. Normalitatea zilelor noastre este sã stai şapte ore pe la uşi ca sã primeşti un rãspuns de douã minute.

         Normalitatea zilelor noastre este sã ai dreptul la un sfert de orã în care sã-ţi susţii lucrarea, dar sã fii expediat dupã cinci minute, tocmai pentru cã „e deja târziu şi suntem în întârziere”. Normalitatea zilelor noastre este ca profesorii sã frunzãreascã lucrarea cu tine de faţã, atunci, pe loc, şi dacã are titluri scrise frumos, pagini multe şi nişte poze frumos colorate, atunci meriţi notã maximã. Sã te întrebe curiozitãţi personale („Da’ ce nume e ãsta, Irninis?”), în loc sã asculte argumentaţia unui proiect. Şi sã facã aprecieri despre lucruri pe care nu le-au citit. Gen, propria ta lucrare de disertaţie!  Lucrare care ţi-a bântuit nopţile, te-a transformat într-un vulcan şi i-a fãcut pe apropiaţii tãi sã se urce pe pereţi din cauza irascibilitãţii tale. Mãcar dacã nu te-ai fi strãduit, atunci nu ai mai fi fost dezamãgit. Cum e vorba românului: „câţi bani, ataţia peşti!” Doar cã aici, din pãcate, nu se aplicã.

        Eforturi irosite în van pentru o cauzã pierdutã. Nu scopul în sine, nu nota e cea care conteazã, nici dacã ai luat examenul sau nu, ci ideea de respect. Dacã mai existã sau nu respect pentru valoare, muncã, strãduinţã. Dacã mai sunt sau nu locuri necãlcate în picioare. Sau oameni.

          Constat tot mai mult (şi pe propria-mi piele) cã nu. Traiul de zi cu zi, în care  vânzãtoarea îţi aruncã restul pe tejghea ca la milogi, în care eşti luat la bãtaie în trafic deşi n-ai greşit cu nimic, în care ţi se cer milioane de hârtii degeaba pentru un serviciu care în ţãrile civilizate se face online, demonstreazã tot mai mult care este cu adevãrat normalitatea. Una în care tot mai mulţi dintre noi, nu se mai regãsesc.

         Citesc acum „Viaţa ca o ţeapã” semnatã de Alan H. Cohen. Şi deşi am parcurs doar primele pagini nu mã pot abţine sã nu observ cã autorul a fãcut o eroare chiar în titlul volumului pe care l-a scris. Cred cã mai corect ar fi fost „Viaţa e o ţeapã”. Cel puţin în România.

Despre reclama la Skittles

May 24, 2011 4 comments

       Cred cã de când am vãzut-o prima datã, am vrut sã scriu despre reclama la Skittles. Mi se pare genialã, nu neapãrat din punctul de vedere al tehnicilor de realizare, al conceptului  sau al ideii de marketing de la care a plecat, ci de la adevãrul general valabil pe care îl exprimã. Reclama la Skittles e ruptã din viaţã.

       Pentru cei care nu şi-o mai aduc aminte, am sã încerc sã o rezum în câteva cuvinte: un tip înarmat cu o cutie în braţe intrã într o camerã şi vede un gemuleţ. Cum curiozitatea este a doua naturã a omului, bineînţeles cã nu poate rezista ispitei, aşa ca urcã pe scarã şi îl deschide. Şi? Ce sã vezi? Un râu de bomboane colorate îi curge dintr-odatã în cap. Surprins, individul nostru rãmâne pentru o clipã mirat. Le gustã şi mmmmmmmm….  sunt buuuuuuneeeee…  Mai face şi o faţã tâmpã de om care a vãzut o stafie (aici nu mã pot abţine sã nu remarc geniul regizorului când a ales actorul pentru spot!). Furat de peisaj, remarcã un al doilea gemuleţ în colţul opus al camerei. Se pare cã râul de Skittles nu a fost suficient pentru a-i capta atenţia pentru mai mult de douã secunde… dacã dincolo e ceva şi mai bun care aşteaptã sã fie descoperit? Un tort de ciocolatã, un seif, o comoarã? Bineînţeles cã diavolul ispitei îl înghionteşte a doua oarã… Şi  cum nu îşi poate înfrânge, din nou!, curiozitatea, pãşeşte cu grijã pe scarã pentru a vedea ce se ascunde dupã cel de-al doilea gemuleţ. Doar cã, de data aceasta se lasã cu julituri şi animale sãlbatice! O labã de felinã reuşeşte sã-l proiecteze undeva, departe, în mijlocul camerei. Iar el, nedumerit, habar n-are ce l-a lovit. Şi la propriu şi la figurat.

      Şi … Skittles! Find the rainbow! Taste the rainbow! Chiar dacã aici curcubeu este sinonim cu o labã peste ochi!

     Eheeeeeei, dragii moşului… cam tot aşa se întâmplã şi în viaţa noastrã cea de zi cu zi. Niciodatã nu ne mulţumim cu ce avem, întotdeauna vrem mai mult. Fãrã sã ştim ce riscuri ar trebui sã ne asumãm. Doar cã, s-ar putea, din întâmplare ca viaţa însãşi sã ne serveascã o labã peste ochi atunci când ne aşteptãm mai puţin (sau când, de ce nu, mestecãm cu nonşalanţã nişte… Skittles).

Jeanette Winterson – Scris pe trup

August 26, 2009 16 comments

      

“De ce masura iubirii este pierderea ei?”

  rosu si negru

  

 

      “Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi, fara sa ceri voie nimanui?”

 

      “E usor sa inseli. Infidelitatea nu e un motiv de lauda. La inceput, nu te costa nimic sa iei din increderea pe care cineva si-a pus-o in tine. Scapi neprins, mai iei putin si-nca putin, pana cand nu mai ai din ce lua… Straniu, mainile ar trebui sa-ti fie pline, avand in vedere cat ai luat, insa, atunci cand le deschizi, in ele nu se afla nimic”.

 

     “Daca am sa comit adulter in inima mea, atunci inseamna ca te-am pierdut putin. Imaginea chipului tau stralucitor se va incetosa usor. S-ar putea ca o data sau de doua ori sa nu bag de seama, si sa ma mandresc ca am savurat aceste excursii carnale la modul cel mai cerebral. Si totusi, astfel, voi fi tocit acea cremene ascutita ce aprinde flacara dintre noi, dorinta noastra reciproca pentru fiinta iubita, mai presus de altceva.”

 

     “Riscul pe care ti-l asumi este masura lucrurilor pe care pui pret.”

 

     “Pentru tine i-as da cu mare bucurie foc trecutului meu, as merge mai departe, fara sa ma mai uit nicicand in urma. M-am avantat si altadata cu capul inainte, fara sa estimez pagubele si fara sa ma gandesc la ele. Am facut deja socoteala in minte. Stiu ce ar insemna sa ma descatusez de acumularile unei vieti intregi. Stiu si nu-mi pasa. Mi-ai pus in fata un taram nemarginit de asocieri. Poate fi un spatiu gol sau o eliberare. In mod categoric, vreau sa imi asum acest risc. Vreau sa imi asum acest risc pentru ca viata pe care am pus-o la pastrare a inceput sa mucegaiasca.”

 

     “Tu nu vezi ce vad eu. Esti un ochi de apa limpede in care se joaca lumina.”

 

     “Cine te-a invatat sa-mi scrii pe spate cu sange? Cine te-a invatat sa-ti folosesti mainile ca pe un fier inrosit? Ti-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca apartinandu-ti. Buricele degetelor tale s-au transformat in presa de tipar, imi imprimi un mesaj pe piele, iar fiecare atingere a ta transmite un mesaj corpului meu. Codul tau morse interfereaza cu bataia inimii mele. Inainte de a te intalni inima-mi batea regulat, ma bazam pe ritmul ei, avusese perioade de mare activitate si se intarise. Acum, tu ii modifici ritmul cu propriul tau ritm, canti la mine, bati darabana pe mine, iar eu iti raspund incordandu-ma.

     Scris pe trup e un cod vizibil doar intr-o anumita lumina; acolo sunt acumularile de-o viata. In anumite locuri palimpsestul de atat de adanc gravat ca literele par a fi braille. Imi place sa-mi tin corpul strans in sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodata n-am dezvaluit prea mult, n-am spus toata povestea. Nu stiam ca tu ai maini care pot citi. M-ai tradus recreandu-ma in propria ta carte.”

 

     “De ce trece ardoarea? Timpul ce te va vesteji pe tine ma va vesteji si pe mine. Vom cadea ca niste fructe coapte si ne vom rostogoli in iarba impreuna. Dragul meu prieten, lasa-ma sa ma culc langa tine, cu ochii la nori, pana cand ne va acoperi tarana si nu vom mai fi.”

 

     ” – O sa-l parasesc. Fiindca dragostea mea pentru tine face din orice alta viata o minciuna.”

 

     “Scrisul a ramas la fel, n-a palit. Nimic legat de tine n-a palit. Esti inca culoarea sangelui meu. Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu,  o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?”

 

       “Trupul meu are imprimat peste tot desenul mainii tale. Pielea ta e si a mea. M-ai descifrat si acum sunt usor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine. Vreau sa traiesti. Iarta-mi greselile. Iarta-ma.”

 

     “In cartile despre cum faci fata despartirilor ti se spune sa dormi cu o perna langa tine. Un fel de nevasta olandeza, care in zonele tropicale denumeste un capatai de bambus tinut intre picioare pentru a feri de umezeala cearceaful, un fel de nevasta olandeza. “Perna te va alina in ceasurile lungi de insomnie. Daca adormi, vei beneficia la modul inconstient de prezenta ei. Daca te trezesti, patul ti se va parea mai putin mare si vei simti mai putin singuratatea”. Cine scrie cartile astea? Oare ei, acesti experti ingrijorati si linistiti, chiar cred ca doi coti de umplutura invelita in bumbac vor alina o inima franta? Nu vreau nicio perna, vreau sa-ti simt trupul respirand si miscator. Vreau sa ma tii de mana in intuneric, vreau sa ma rostogolesc spre tine si sa ma imping in tine. Cand ma duc la culcarea noaptea, patul e cat un intreg continent. E un spatiu alb nesfarsit, in care nu te voi gasi. Il strabat centimetru cu centimetru, insa tu nu esti aici. Nu e un joc, n-o sa sari cine stie de unde, ca sa ma iei prin surprindere. Patul de gol. Sunt in pat, insa patul e gol.”

 

     ” “Exploreaza-ma” mi-ai spus, si eu mi-am adunat hartiile, termosurile si hartile, crezand c-am sa ma-ntorc curand. Am plonjat in adancul tau si nu mai gasesc drumul spre iesire. Uneori cred c-am ajuns la lumina, ca ma vei arunca afara ca balena pe Iona, insa apoi dau un colt si ma recunosc iar. Ma vad pe mine in textura pielii tale, traind in osatura ta, plutind prin cavitatile ce decoreaza peretii oricarui chirurg. Asa te cunosc. Esti ceea ce cunosc.”

 

     “Pentru ca le tii inchise ca pe un evantai, nimeni nu banuieste ca de omoplatii tai sunt prinse aripi. In timp ce stateai intins pe burta, ti-am framantat marginile colturoase ale zborului. Esti un inger cazut, dar nemiscat, asa cum sunt ingerii; trupul iti e usor ca de libelula, ai aripi mari aurii, taiate din soare.

     Daca n-am grija, am sa ma tai in tine. Daca-mi strecor mana in treacat si-ti mangai marginea ascutita a scapulei, atunci cand imi voi ridica palma, aceasta va fi plina de sange. Rana ce nu se va vindeca daca nu-ti acord atentia pe care o meriti.

     Tintuieste-ma de tine. Te voi bantui ca un cosmar. Esti Pegas, calul cel inaripat, ce nu voia sa fie inseuat. Incordeaza-te sub mine. Vreau sa-ti vad ghemul de muschi incordandu-se si intinzandu-se. Triunghiuri atat de neprihanite ce ascund o atat de mare putere. Nu te cabra spre mine, gata sa irumpi cu toata forta. Mi-e teama de tine cand, in patul nostru, imi intind mana sa te ating si simt cele doua taisuri intoarse catre mine. Dormi cu spatele la mine, ca sa te am in fata ochilor intreg. Imi ajunge.”

 

      “Dintre toate imaginile care-mi vin in minte cand ma trezesc si cand dorm cea mai insistenta este cea a chipului tau. Chipul tau, neted ca oglinda si limpede ca oglinda. Fata ta in bataia lunii, argintata de lumina rece reflectata, fata ta in intregul ei mister, dezvaluindu-ma.

     Am decupat forma chipului tau in oglinda inghetata, chipul tau mai mare decat corpul meu, gura ta plina cu apa. Te-am tinut la pieptul meu in acea zi cu zapada, conturul tau mi-a taiat haina. Cand mi-am lipit buzele de obrazul tau inghetat, m-ai ars. Pielea din coltul gurii mi s-a despicat, gura mi s-a umplut de sange. Cu cat te-am tinut mai strans, cu atat mai repede te-ai topit. Te-am tinut asa cum te va tine in bratele ei moartea. Moartea ce trage incet cortina grea a pielii pentru a dezvalui carcasa de oase pe care o ascunde.

     Pielea se lasa, se ingalbeneste ca piatra de var, ca piatra de var istovita de vreme, dand la iveala paienjenisul marmorat al venelor. Palida translucenta se intareste si se raceste. Oasele insele se ingalbenesc precum coltii de elefant.

      Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat? Osul frontal, oasele palatine, oasele nazale, oasele lacrimale, pometii, maxilarul, osul craniului, oasele urechii interne, mandibula.

     Acestea sunt scuturile mele, acestea sunt paturile mele, aceste cuvinte nu-mi amitesc de chipul tau.”

 

      “Dragul meu, stelele din ochii tai, propria mea constelatie. Te-am urmarit peste tot, purtandu-ti credinta, dar am privit in jos. M-ai dus dincolo de casa, dincolo de acoperisuri, mult dincolo de orice bun-simt si orice comportament decent. Fara niciun compromis. Trebuia sa fi avut incredere in tine, dar mi-am pierdut curajul.”

 

     “Mi-e dor de tine… Apele, oricat de multe, nu pot stinge dragostea, suvoaiele n-o pot ineca. Atunci ce o ucide? Doar asta: neglijarea ei. Sa nu te vad cand stai in fata mea. Sa nu ma gandesc la tine in toate lucrurile cele mici. Sa nu-ti fac loc sa mergi langa mine pe strada, sa nu intind masa pentru doi. Sa te aleg din obisnuinta, nu din dorinta. Sa las vasele nespalate, patul nefacut, sa nu te bag in seama dimineata, sa te folosesc in timpul noptii. Sa tanjesc la altcineva in timp ce te pup pe obraz. Sa-ti spun numele fara sa-l aud; plecand de la premisa ca e al meu, sa am dreptul sa-l strig.”

 

     “Oamenii stiu de obicei motivul precis pentru care sunt fericiti. Doar rareori stiu insa de ce sunt tristi.

     Tristetea e un gol. Un spatiu fara aer, un loc mort si sufocant, locuinta celui trist. Tristetea e un bloc de inchiriat, cu camere ca niste custi de gaini, iti clocesti propria mizerie, stai in propriul jeg. Tristetea e un drum pe care nu ai unde sa intorci si sa te opresti. Strabate-l impins de cei din spate, cu piedici puse de cei din fata. Strabate-l cu viteza furioasa, chiar daca zilele iti sunt mumificate in plumb. Se intampla atat de repede, din clipa in care ai pornit nu exista nicio ancora din lumea reala care sa te incetineasca, nimic de care sa te agati. Tristetea te trage afara din suporturile vietii tale, lasandu-te sa cazi liber. Oricare ar fi iadul tau personal, in Tristete vei gasi milioane de asemenea iaduri. E un oras in care cosmarurile tuturor se adeveresc.”

 

     “A meritat. Dragostea merita orice pret.”

 

 

 

 

Jurnal de tristeţe

August 24, 2009 1 comment

 

 

Jurnal de tristeţe

 

 

          De ce esti trist?

    Pentru cã viaţa-i tristã

          De ce plângi?

    Pentru cã şi infinitul plânge

          De ce suferi?

    Pentru cã suferã imensitatea

          Dacã omul şi-ar privi

                                    Umbra

          Ar observa cã e însãşi

                                     Noaptea

          Dar noaptea ascunde

                                     Durerea

          Durerea ascunde

                                     Abisul

          Abisul e doar sufletul

                                     Omului

          Care nu ştie sã înfrunte

                                     Viaţa…

 

 

de Irninis Miricioiu

%d bloggers like this: