Archive

Archive for the ‘My beliefs’ Category

Despre recunoaştere

January 17, 2013 3 comments

       

        Cât am fost la şcoalã, mi-a plãcut dintotdeauna sã fiu premiantã. Nu ştiu prin ce resort s-a dezvoltat acel mecanism interior yrn scancare m-a învãţat cã pot obţine tot ce vreau dacã mã strãduiesc îndeajuns. Când ma gândesc acum, retrospectiv, nici nu-mi aduc aminte dacã îmi plãcea sã învãţ. Însã cu siguranţã îmi plãcea sã câştig.

        Devenise aproape ritual, ceremonia de decernare a premiilor anuale, la care participau pãrinţii mei, bunica, naşa sau alte rude apropiate şi bineînţeles, câte o camerã video indiscretã, menitã sã salveze momentul pentru totdeauna. Însã cu siguranţã, nu pot uita ciorapii albi, bine întinşi, uniforma cãlcatã cu grijã, guleraşul de dantelã,  apretat de putea rivaliza oricând cu un con de hârtie, şi codiţele împletite strâns strâns, atât de strâns încât ajungeau sã-mi tragã tâmplele spre spate şi sã-mi dea o înfãţisare de chinezoaicã. Şi bineînţeles, fundele albe, imese la fel de bine cãlcate şi apretate, care pãreau doi fluturi gigant, tremurãtori la fiecare mişcare a capului. Şi turtite apoi de coroniţa aşezatã strâmb de câte un director, grãbit sã premieze toţi elevii cu rezultate deosebite la învãţãturã.

         De fiecare datã, în fiecare an, aşteptam cu sufletul la gurã, momentul acela unic, când o sã-mi aud numele strigat în curtea şcolii şi când mã voi duce sã fiu încoronatã. Momentul pentru care munceam un an întreg. Recunoaşterea. Ştiam cã voi primi şi câte un pacheţel cu cãrţi care îmi vor face deliciul peste varã, cã va urma prãjitura servitã în oraş cu pãrinţii, şi mai ales… mersul la fotograf. Era atâta poezie în acest gest, simbolic aproape, care avea scopul de consfinţi ritualul, de a-i întregi dimensiunea emoţionalã, de a mã plasa pe mine, personajul principal, în centrul universului familial, loc câştigat prin fiecare 10 obţinut la materii care deşi nu-mi plãceau, îmi polarizau întreaga energie.

         Anii au trecut şi am transformat euforia triumfului într-un drog care mã fãcea sã cred cã orice este posibil. Cel puţin în materie de rezultate şcolare. Diplomele adunate în acea perioadã stau şi acum închise într-o mapã albastrã peste care am dat întâmplãtor. Şi m-am emoţionat. Pentru cã mi-a revenit în minte un principiu pe care îl aveam la vremea respectivã: „nu mã duc la niciun concurs, la nicio olimpiadã, dacã n-o sã fiu printre premianţi!” Şi exact aşa şi era. Învãţam mult, învãţam noaptea, o puneam pe bunicã-mea sã mã ajute la recapitulat, discutam cu ea temele pentru olimpiadã. Dumnezeu ştie cam câte cãrţi a fost nevoitã sã citeascã prin ochii mei… de literaturã, istorie, psihologie, materiile care îmi plãceau cel mai mult. Franceza însã nu era domeniul ei de expertizã, aveam o profesoarã cu care mã pregãteam în particular, o „domnişoarã” în adevãratul sens parizian al cuvântului, în ciuda celor 70 de ani bãtuţi pe muchie.

         Şi toate astea pentru cã nu îmi plãcea sã pierd. Nu învãţasem atunci gustul  otrãvit al  înfrângerii. Însã cea mai mare naivitate dintre toate a fost sã cred cã lucrurile funcţioneazã tot la fel şi în viaţã. Cã este suficient sã fii cel mai bun într-un domeniu ca sã câştigi. Cã e suficient sã te implici pânã la ultima resursã sufleteascã pentru a fi apreciat. Cã e de ajuns sã îţi toceşti coatele şi sufletul încercând sã obţii acea mulţumire pe care satisfacţia muncii ţi-o poate da.

         Partea proastã este cã m-am înşelat. Dureros. Groaznic. Şi cãderea n-a fost tocmai una plãcutã. M-am încãpãţânat atunci sã cred cã astfel de lucruri sunt accidente pe orbita vieţii fiecãruia. Cã, deh, se mai întâmplã şi orice excepţie de la regulã nu face altceva decât sã întãreascã regula. Optimismul meu adolescentin refuza din rãrunchi sã se lase mutilat de monstruozitãţile lumii reale. Şi-atunci, cãderea a fost cu atât mai dureroasã.

          Omul este un animal social. N-am spus-o eu, au spus-o things unsaidalţii înaintea mea, cu mult mai multã experienţã decât mine. Trãieşte într-o societate şi fie cã vrea, fie cã îi place sau nu, trebuie sã se integreze în ea. Omul are nevoie de câteva lucruri esenţiale pentru a se putea simţi împlinit. În primul rând, de casã, masã, job – lucruri esenţiale care îi pot asigura necesitãţile de subzistenţã. Apoi, are nevoie de securitate. Trebuie sã se simtã protejat de orice agresiune care îi poate înfrânge echilibrul. Are nevoie de dragoste. De dragostea familialã, de dragostea prietenilor care îi aratã cã aparţine unui grup, de dragostea imensã şi de netãgãduit a partenerului de viaţã. Şi nu în ultimul rând, are nevoie de recunoaştere. De aprecierea celor din jurul lui, de aprecierea muncii pe care o depune, a eforturilor de orice naturã îndreptate cãtre un scop. Toate lucrurile acestea îl fac pe om o fiinţã completã. Când unul dintre aceste lucruri dispare, individul devine vulnerabil, uşor de atacat şi de rãnit.

          Am învãţat pe propria-mi piele cã ideea conform cãreia recunoaşterea este acordatã pe merit, nu reprezintã decât o utopie. Frumos coloratã, ce-i drept, însã tot o utopie rãmâne. Astãzi, în lumea aceasta plinã de nimicnicii, recunoaşterea nu este obţinutã de cei care muncesc cinstit, demn, cu propriul suflet pus pe masã. Recunoaşterea nu este obţinutã de cei care nu acceptã compromisul sau nu acceptã sã se vândã pe câţiva arginţi. Mecanismul social care te înalţã şi te coboarã funcţioneazã dupã alte reguli. Dupã regula favorurilor de orice naturã: sexuale sau materiale, dupã filiaţii mai mult sau mai puţin dublate de experienţã, dupã interes. Dupã propriul chef al celor care deţin controlul.

           Şi-atunci te întrebi: ce-ţi rãmâne ţie de fãcut? Sã treci de partea lor, a celor mulţi care deşi nu au valoare intrinsecã obţin ceea ce-şi doresc prin intermediul resorturilor sociale atât de bine puse la punct? Sau sã alegi calegi calea durã a luptei cu morile de vânt  însã o cale onestã şi lipsitã de compromisuri care sã-ţi încarce conştiinţa? Unde îţi gãseşti recunoaşterea care te face sã simţi om complet? Între cei care pun pe piedestal orice tinichea sau între cei, nevãzuţi aproape, care cred în aceleaşi lucruri ca tine?

          Însã rãspunsul  este o ecuaţie la care fiecare se strãduieşte sã-i descopere necunoscuta.

În papuci de vagabond…

December 14, 2012 2 comments

      

         N-am ştiut niciodatã ce înseamnã sã fii un om al strãzii… nici nu am avut cum sã ştiu.boschetar Pentru cã şi eu, ca majoritatea de altfel, am evitat sã privesc mizeria umanã în faţã. Şi când spun mizerie umanã, mã refer la sãrãcia aceea lucie care te face sã cauţi prin gunoaie dupã o bucatã de pâine uscatã, la lipsa unui adãpost, la frig, la foame, la alienare…

       Am trecut de atâtea ori pe lângã oameni înghesuiţi prin colţuri, îmbrãcaţi în cârpe rãpãnoase care au arãtat cândva a haine… ajunse acum doar nişte zdrenţe menite sã acopere nişte corpuri umilite de soartã. Nu m-am învrednicit sã le arunc nici mãcar o privire. Sau când a am fãcut-o, a fost mai mult cu teama cã de acolo poate emana rãul, violenţa, însingurarea. Cã se vor abate asupra mea şi mã vor sfâşia pe dinãuntru. Şi-atunci am fugit. De fiecare datã.

        N-am ştiut niciodatã ce înseamnã foamea sãu frigul. Am avut de mic copil haine frumoase şi o mulţime de jucãrii pe care sã le stric. La mine a venit întotdeauna Moş Crãciun şi mai ales, am avut întotdeauna dragostea familiei mele. Nu am ştiut niciodatã cum e sã fii singur, pe stradã, de Sãrbãtori. Sã-ţi fie foame… foarte foame…  sã te-adãposteşti în colţuri rugându-te ca gerul sã-ţi îngãduie sã mai vezi încã un rãsãrit… Sã admiri luminiţele oraşului şi sã îţi fie singurul cadou pe care ţi-l poţi permite… sã n-aibã cine sã-ţi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-ţi ureze „La mulţi ani!”

         Astãzi, printr-un concurs de împrejurãri  (n-am sã vã spun acum despre ce este vorba, dar o voi face la momentul potrivit), am trãit pentru câteva ore în pielea unui copil al strãzii. Am îmbrãcat haine ponosite, prea lungi, prea vechi, prea rupte, prea subţiri, cu care am cutreierat centrul oraşului. Îmi era frig, îmi era şi foame, şi simţeam cum sunt absorbitã de o gaurã neagrã.  Un vid al solitudinii şi al neînţelegerii. Am cãutat privirile oamenilor şi am vãzut cã mã ocoleau. Brusc, mi-am dat seama, cã deşi sunt fiinţã vie, care merge, simte şi vorbeşte, am dispãrut din peisaj. Am devenit invizibilã. Un zid de indiferenţã s-a creat  în jurul meu, ca şi cum lumea s-ar fi rãsturnat într-o clipitã. Nu mai fãceam parte din lumea lor, a celor eleganţi şi grãbiţi, ci a celor de jos, care doar viseazã sã aibã şi ei, la un moment dat, haine frumoase. Pe care, unii dintre ei, nu le vor avea niciodatã. Sub zdrenţele mele de boschetar, eram tot eu, aveam acelaşi suflet, aceeaşi inimã îmi bãtea nebuneşte în piept ţipându-şi dreptul la viaţã. Priveam trecãtorii de jos, de pe cartoanele lipite de-o vitrinã luminatã, şi simţeam cã nu exist pentru ei. Cã sunt doar o patã neagrã care îi jigneşte.

       cersetor Şi m-a cuprins o tristeţe fãrã margini, gândindu-mã cã şi eu, la rândul meu, fac acelaşi lucru. Îi ignor pe cei care n-au, deşi nu este vina lor cã au ajuns pe stradã. Cã scormonesc  în gunoaie cãutând un rest mucegãit de pâine. Şi eu îmi întorc, stingherã, privirea, atunci când întâlnesc doi ochi rugãtori care mã implorã.  Şi plãtesc uneori cu un leu adormirea propriei conştiinţe.

        Şi am simţit, încã o datã, cã lumea este strâmb croitã, cã nu conteazã ce eşti ci cât ai, cã alţii te judecã dupã eticheta hainei şi te catalogheazã ca atare, linguşinu-te sau ignorându-te, dupã caz. Am înţeles cã pierdem atâta vreme sã ne dichisim când ieşim pe stradã, nu pentru cã ar fi necesar, ci doar pentru a fi  vãzuţi, pentru a arãta lumii întregi cine suntem. Pentru a ne poziţiona social în ochii celorlalţi. Altfel, pur şi simplu, n-am exista pentru nimeni. Am fi încã o patã neagrã pe obrazul oraşului. Un spectru cenuşiu ce sperie şi intimideazã. Şi care meritã uitat.

Şi soarele, şi norii, şi cerul….

September 27, 2012 Leave a comment

      

        Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse… Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin norocoase, atinse de toţi şi toate, cu palme lipicioase, ude de transpiraţie sau boalã.

       Bãnuiesc cã nu v-aţi pus niciodatã în pielea mea. De fapt, ştiu cã mã ignorã toatã lumea. Sunt bunã doar în clipa aia când trebuie deschisã uşa, apoi nici la curãţenie nu îşi mai aduce nimeni aminte de mine. În fine, n-aş vrea sã vã supãr. Ci sã vã spun cã şi noi clanţele, deşi nu credeţi, avem suflet.

       De când am ieşit din fabricã, adicã de la mama, am fost clanţa uşii unui apartament al unui senator gras şi chel care, dupã douã luni, m-a aruncat cu uşã cu tot. El deschidea arareori uşa, erau alţii care o deschideau pentru el. Însã soţia lui avea o mânã de neuitat. Micã, delicatã, finã, cu douã inele de aur odihnindu-se pe degete. Doar cã n-am apucat sã mã bucur de atingerea ei prea mult. Apoi am ajuns la un negustor de vechituri morocãnos şi zgârcit care m-a vândut mai departe… nici nu vã povestesc cum am ajuns la noul proprietar, un lãcãtuş, zgâriatã toatã şi înghesuitã într-o cutie, alãturi de o mulţime de lucruri la fel de nefericite ca mine. Lãcãtuşul era un om bun numai cã tot timpul avea mainile unsuroase. Noroc cu nevastã-sa cã mã mai lustruia din când în când… cred cã o deranja şi pe ea sã-i rãmânã unsoarea pe mânã…

       Într-o zi a trebuit sã plec şi de la el… trebuia sã monteze o clanţã la uşa unui azil de bãtrâni şi taman cã atunci când a primit comanda, nu mai avea alte clanţe pe stoc. Şi cum lucrarea trebuia executatã urgent, m-a desfãcut pe mine de la uşa lui şi m-a montat acolo, deşi sunt încã tânãrã, frumoasã şi strãlucitoare. Mai am eu câteva zgârieturi de la transportul neglijent, însã cine stã sã le numere?

        Aşa cã n-am avut încotro, a trebuit sã mã adaptez… mai greu la început, pentru cã îmi era dor de încãperea luxoasã a senatorului, de mâinile fine ale nevesti-sii şi chiar de atenţia cu care mã lustruia doamna lãcãtuş… deh, e bine sã aibã cineva grijã de tine, chiar dacã în timp te mulţumeşti cu tot mai puţin. Însã m-am adaptat repede la noile condiţii de trai. De fapt, n-am avut încotro.

        Camera în care am ajuns este destul de mare, mobilatã auster, doar douã paturi şi o noptierã, un scaun într-un colţ şi un cuier într-altul. Pereţii sunt albi, albi, albul acela lãptos, impersonal, de spital. În ea stau doi bãtrâni. Amândoi tãcuţi şi amândoi singuri. M-am obişnuit cu mişcãrile frânte de paralizie, cu atingerea umedã şi caldã a mâinilor lor. Am învãţat sã îi deosebesc şi cu ochii închişi. Cel din patul de la fereastrã are mâna mai grea şi deschide uşa cu o smuciturã bruscã, iar celãlalt, de lângã mine, mã atinge numai cu degetele apãsând uşor, chiar dacã amândurora le e greu sã urneascã uşa din greoiul scaun cu rotile. Amandoi însã au apãsarea tristã. Atât de tristã încât şi mie îmi vine sã plâng.

        Ambii sunt bolnavi şi pãrãsiţi de familie. Nu se au decât unul pe celãlalt. În atâţia ani petrecuţi împreunã au învãţat cã noţiunea de familie se poate reduce la unul singur. Şi uneori, la tine însuţi, în funcţie de cât de norocos eşti. Au învãţat în aceşti ani, cã singurãtatea este şi ea o boalã, la fel de dureroasã ca oricare alta. Doar cã pentru ea, nu s-au inventat, încã, medicamente. Şi au mai învãţat cã timpul e relativ. Cã ziua poate trece repede atunci când retrãiesc mental iubirile de tinereţe, evocã un chip sau o atingere, o zbatere de gene sau mirosul de acasã. Dar la fel au simţit pe pielea lor curgerea dureroasã a timpului, când trupul a devenit doar o cârpã în ghearele bolii. Şi paralizia asta care de-abia le permite sã vorbeascã… d-apãi sã se mişte, sã se plimbe în aer liber, sã respire aer proaspãt, sã respire…

         Nu se au decât unul pe celãlalt. Însã cel din patul de la geam are mai mult: are posibilitatea de a privi afarã, de a vedea soarele strãlucind a primãvarã, pãsãrile zburând ca o sãgeatã, norii adunându-se a furtunã. În fiecare zi, prietenul sãu îl întreabã cum e vremea: e soare? Plouã? Ninge? Cum e cerul? Înnorat? Senin? Vede vreo pasãre? Vreun colţ de cer? Şi e nemulţumit când celãlalt oboseşte sã dea amãnunte… pur şi simplu, oboseşte… închide ochii şi se preface cã doarme. Prietenul lui se supãrã, ofteazã şi înghite în sec. Ce n-ar da sã fie el cel care sã poatã vedea toate astea… şi cerul şi soarele şi ploaia… doar cã nu se poate. Cât timp trãieşte companionul sãu trebuie sã se mulţumeascã cu stropul de luminã care intrã pe gaura cheii.  Şi cu becul din tavan. Uneori aude paşi şi i se pare cã vede un colţ verde de fustã prin gãurica minusculã şi luminoasã. L-a vãzut în realitate sau e doar o proiecţie din trecut apãrutã acum, în pragul visului? Oricum nu mai conteazã… şi alunecã în somn.

         Zilele noastre sunt toate la fel: dupã trezire, urmeazã consultul de dimineaţã, apoi gustarea, apoi medicamentele. Asistenta are mâna micã şi durdulie şi niciodatã nu reuşeşte sã închidã uşa cu cotul atunci când ia tava de pe cãrucior şi vine sã o lase pe noptierã. Şi cât timp îi dã fiecãruia sã mãnânce. Înghiţiturã cu înghiţiturã. Pânã la ultima fãrâmã de pâine şi ultima picãturã de lapte. Prin fâşia lungã de luminã se întrezãresc dalele podelei. Alb, negru. Alb, negru. Ca o tablã de şah. Eu stau şi numãr lingurile de mâncare pe care le soarbe fiecare. Cel de la fereastrã mãnâncã mai încet. Nu ştiu dacã savureazã mâncarea sau pur şi simplu, nu poate sã înghitã. Celãlalt, mestecã mai repede şi e nerãbdãtor. Doar ochii, ochii i se rotesc în cap cãutând parcã un sprijin. Ceva de care sã se agaţe.

         Ziceam cã zilele noastre sunt toate la fel. Da, mai ales pentru ei. Însã pentru mine, nu existã zi sau noapte. Eu veghez fãrã odihnã. Îmi place sã îl aud pe cel de la geam povestind în fiecare zi ce vede afarã. Când acesta îşi pleacã pleoapele a somn, simt cum prietenul lui se întoarce cu faţa spre mine şi şopteşte încet. Nu ştie, nici mãcar nu îşi imagineazã cã eu îl aud. Vorbeşte singur, plânge, este ros de dorinţa de a vedea cu ochii lui natura, viaţa de dincolo de geam. De fapt, atât i-a mai rãmas. Ideea cã mai existã viaţã dincolo de sticla rece.

         Ieri însã a fost o zi deosebitã de toate celelalte. Cel din patul de la geam a murit. A murit în somn fãrã ca cineva sã-şi dea seama. Nici mãcar eu. L-am auzit oftând la un moment dat, dar am crezut cã viseazã ceva din trecut. El însã, trecea în altã lume. Dimineaţa, asistenţii l-au scos în linişte din camerã şi l-au depus la morga spitalului, aşa cum fac de obicei. Prietenul lui a rãmas o clipã nemişcat, cu ochii pierduţi şi faţa lividã. Împietrit de groazã şi de teamã. Brusc, o luminã i-a strãfulgerat ochii şi parcã şi un zâmbet da sã-i înfloreascã-n colţul gurii. A chemat asistenţii şi i-a rugat sã îl mute în patul de la geam.

        Visul lui lãuntric i se împlinise: prietenul lui murise, îi pãrea rãu, bineînţeles, împãrţiserã o mulţime de ani împreunã, dar… patul… patul de la geam era gol. Era al lui! Se va muta acolo şi va vedea cu ochii lui –  chiar dacã uneori i se înceţoşazã privirea –  soarele, şi norii şi cerul…

         Asistenţii au plecat promiţându-i cã îl vor muta în cursul zilei, dupã prânz. Bãtrânul a fost cuprins de agitaţie; se tot rãsucea în pat, contorsionându-şi trupul chinuit de paralizie. Încerca  sã gesticuleze în mişcãri frânte, bolborosea cuvinte neînţelese. La început, m-am speriat. Credeam cã i se fãcuse rãu şi nu ştiam cum sã cer ajutor. Sã ţip? Pe mine nu m-ar fi auzit nimeni! Sã mã smulg din cuie? Înafarã de o nouã zgârieturã, nu aş fi obţinut nimic… e cumplit sã fii martorul unei asemenea scene, sã vrei sã faci ceva, orice, şi sã nu poţi. Tot încercând eu sã gãsesc soluţii cum sã mã fac auzitã, prietenul meu muritor s-a calmat. Cu singura mânã validã şi-a încheiat pijamaua pânã la gât. Apoi, cu aceeaşi mânã, tremurãtoare şi nesigurã, a deschis încet noptiera, scoţând de-acolo un pieptene negru. Cu o meticulozitate desãvârşitã, încetinitã de slãbiciunea propriei mâini, şi-a aranjat pãrul rar. Apoi şi-a netezit barba ţepoasã şi a încercat sã se îndrepte în pat. Dacã nu aş fi ştiut, poate cã aş fi crezut cã se pregãteşte pentru un eveniment important. O vizitã de-a copiilor sau poate… plecarea acasã. Însã pentru el, mutarea în patul de la geam, era într-adevãr un eveniment important.

         Dupã prânz, am simţit cãldura unei mâini tinere şi hotãrâte:  era asistentul şi am ştiut cã venise clipa. La vederea lui, un surâs i-a luminat faţa bãtrânului.  A aşteptat rãbdãtor ca asistenta cea durdulie sã dezinfecteze patul şi sã schimbe aşternuturile. Pãrea netulburat. S-a lãsat ridicat şi purtat pe braţe pânã în patul vecin. Şi-a ferit privirea de geam pânã ce toatã lumea a pãrãsit camera. Vroia sã simtã întreagã bucuria unui lucru atât de mãrunt, şi totuşi atât de greu de obţinut. A închis ochii şi a respirat profund. Încet şi-a întors capul cãtre geam, încet, încet, ca într-un vis.

         Asistam uimitã la scenã şi nu îmi venea nici sã respir. Nu mai trãisem un astfel de moment în toatã viaţa mea. Am dat numai peste oameni grãbiţi care uitau sã-nchidã pânã şi propria uşã. D-apãi sã mai aibã timp şi de ei înşişi… mã temeam sã nu se-audã paşi pe coridor şi astfel momentul tainic sã fie tulburat. Priveam bãtrânul din faţa mea cum stãtea întins în pat, cu capul spriinit pe pernã, cu ochii închişi şi totuşi îndreptaţi spre geam, ca într-o transã. Aşteptam cu sufletul la gurã clipa magicã. Şi-a ridicat pleoapele încet, încet ca şi cum ar fi vrut sã lase treptat imaginea norilor sã-l inunde. Sã-l spele. Sã-l vindece.  Şi când a avut imaginea completã, mâna i s-a crispat pe cearşaf, pumnul s-a închis trãgând cu putere. Tot trupul zgâlţâit de spasme pãrea o marionetã ruptã din sfori. Un singur lucru se citea pe chipul chinuit de spaime: o durere lãuntricã tâşnitã afarã, cu tot cu lacrimi şi amintiri. Treptat, plânsul i-a devenit un hohot prelung şi straniu… ca un bocet.

         La început nu am înţeles ce se întâmplase. M-am tot smucit din cuie sã vãd şi eu ce era dincolo de geam. Înafarã cã mi-am slãbit încheieturile nu am reuşit sã vãd mare lucru. Resemnatã, am aşteptat deznodãmântul. Şi când mã aşteptatm mai puţin, o razã de luminã a cãzut pieziş pe marginea patului  transformând metalul lucios într-o oglindã. Şi-n clipa aceea m-a strãfulgerat o imagine dureroasã. De fapt, imaginea dureroasã a adevãrului: în faţa geamului se ridica un zid cenuşiu şi înalt. Suficient de înalt ca nici mãcar o razã firavã de soare sã nu îi poate strãbate adâncimea…

       Peste noapte, bãtrânul a murit. Pe faţã i-a rãmas îngheţat acel rictus de disperare mutã dobândit la vederea zidului. Eu am rãmas într-o camerã goalã. Mi s-a spulberat iluzia de a-i mai vedea vreodatã pe-amândoi vorbind despre strãlucirea soarelui şi formele pe care le îmbrãcau norii. Şi mi-am amintit fãrã sã vreau de un citat pe care cineva,  nu mai ştiu unde, nici când, îl pomenise într-o discuţie. Un citat pe care oamenii îl ignorã cam des: „Lucrurile au valoarea pe care le-o dãm şi tot ce nu ne ucide ne face mai puternici”. Sau poate cã l-am inventat eu. Nu-mi mai aduc aminte.

 

 

Acrobaţii fãrã coardã elasticã

September 9, 2012 Leave a comment

      

        Mi se întâmplã uneori  (a se citi „tot timpul”) sã fiu nemulţumitã de ceea ce sunt sau de ceea ce am. De cele câteva kilograme care mã obsedeazã chiar dacã, mai nou, intru lejer în mãsura 38. Şi uneori chiar şi în 36. De aripioarele cu care îmi iau zborul, oricâte creme sau masaje anticelulitice le-aş trage. Mã examinez cu ochi de soacrã  – aia cu trei nurori! – şi verdictul nu este unul pe deplin mulţumitor…  am picioarele prea scurte, braţele prea lungi, pãrul prea albastru sau ochii prea ciudaţi, vezi tu, albul astã nu aratã prea bine… ar trebui sã merg la un control. Sunt „prea” şi „prea”. Şi uneori deloc.

        Sunt nemulţumitã  cã mama nu m-a nãscut la tropice, acolo ar fi fost cald tot timpul… dar ştii, nici „prea” cald nu-i bine… şi iarãşi apare cuvântul „prea”. Cã nu trãiesc în Anglia sau în Norvegia, acolo unde civilizaţia nu se învaţã în cãrţi, unde autobuzul vine la 12.47 trecute fix ca deh, aşa scrie în orarul respectat cu sfinţenie. Cã nu mi-am tocit coatele alãturi de vreun Saramago, ca sã mã pot mândri cã l-am cunoscut (deh, mai greu cu contemporaneitatea asta, dar sã zicem cã e o licenţã… narativã). Cã nu am fost în stare sã dezvolt o afacere de milioane de euro vânzând  iluzii la colţ de stradã, fapt care mi-ar fi scutit de muncã pe viaţã. Ce conteazã cã oamenii m-ar fi detestat vãzându-şi punga goalã şi gândindu-se cu ce uşurinţã i-am fraierit? Cu contul burduşit în bancã, conştiinţa devine un lux ne-necesar… Cã n-am castele în Spania, insulele Fiji sau oriunde în altã parte, nici un iaht pe care sã-mi plimb celulita şi nelipsitul bichon (ştiţi voi, chestia aia de şters papucii) cu nelipsita-i zgardã bãtutã-n cristale Swarovski. Cã botoxul încã nu se vinde la pungi de un litru. Cã n-am în fiecare zi manichiurista la pat sã-mi vopseascã unghiile verzi… sau roşii… sau albastre… sau… nu trebuie sã vi le mai înşir, cã oricum le vedeţi pe feisbuc. Cã n-am. Şi n-am. Şi n-am.

         Recunosc. Am multe frustrãri. Mi s-a şi reproşat la un moment dat cã nu se ştie cum mã trezesc dimineaţa…  sunt binedispusã sau îmi aduc aminte de „datorii”. Iar la categoria asta, lista este interminabilã şi frustrãrile pe mãsurã. Cã pisica vecinului miaunã prea tare şi îmi tulburã somnul de frumuseţe fix când mi-e lumea mai dragã. Cã mama mã sunã sã îmi cearã ajutorul exact când sunt în vacanţã. Cã locul de parcare devine în fiecare zi teren de luptã cu toţi cei care ar atenta sã mi-l subtilizeze de sub nasul ascuţit a rãzboi. Cã necazurile vin când nu te-aştepţi. Cã iedera vecinului se scuturã pe pervazul meu… şi numai pe-al meu. Cã nesimţitele de facturi nu se plãtesc singure… şi eventual, nu cu bani din propriul meu cont. Cã dorm prea puţin… sau prea mult. Cã (mai) trebuie sã (şi) muncesc. Mãcar uneori şi mãcar de formã. Cã n-am timp sã fac ceea ce mi-aş dori… hmmm, da, dar ce? Saaaaau…cã am prea mult timp şi nu ştiu ce sã fac cu el. Ei… da’ asta chiar cã-i o problemã! Cã e sfârşit de varã şi deja a venit toamna, cã da, Crãciunul e frumos, dar parcã goana dupã daruri mã înnebuneşte. Şi nu, nu vreau sã mã gândesc la zãpadã, troiene, buze crãpate şi nasul roşu de ger. Vara viitoare? Daaaa, dar pânã atunci mai e o veşnicieeeeeeeee…

         Şi uite-aşa se scurge fiecare zi. Un baleiaj ameţitor între frustrãri şi dorinţe, dorinţe şi frustrãri. Le ştim cu toţii. Le cunoaştem bine gustul şi mirosul, ştim cã apar când ne aşteptãm mai puţin. Când ar trebui sã ne bucurãm de locul acesta frumos în care stãm la soare, dupã ce am cheltuit o avere sã ajungem aici. De gustul unui fruct bine copt gândindu-ne cã a cãlãtorit peste mãri şi ţãri ca sã ajungã sã-şi verse nectarul între buzele noastre. De faptul cã e soare şi nu se ştie dacã mâine va mai rãsãri pentru noi. De lucruri pe care nu le vedem. Le uitãm. Le ignorãm. Sau pur şi simplu, suntem mult prea grãbiţi, prea superficiali sau prea temãtori ca sã le dãm atenţie.

         Ne-am obişnuit sã trãim la suprafaţa propriei noastre vieţi  şi sã credem cã destinul este dator sã ne dãruiascã totul: casã (a se citi, o vilã cu piscinã!), maşinã, vacanţe (cât mai exotice, evident), o familie fericitã, un soţ care nu ne înşalã şi ne declarã în fiecare zi cã ne iubeşte pânã la cer şi înapoi, un copil care nu iese din cuvântul nostru, un job de vis la care ne ducem marţea şi primãvara şi oricum e de-ajuns, norişori roz pe care sã ne plimbãm bichonul şi toooot aşa lista poate continua la nesfârşît. Da, avem impresia cã totul ni se cuvine. Cã destinul este doar duhul din lampa lui Aladdin aflat permanent la dispoziţia noastrã. Cã ne-am nãscut privilegiaţi şi lumea se învârte în jurul nostru.

         Ei bine, hai sã vã dau o veste proastã… Lumea are propriul ei centru şi propriul ei univers. Iar noi, oamenii, deşi n-o vedem, suntem doar nişte accesorii menite sã populeze decorul la un moment dat. Nişte accesorii cu pretenţii, bineînţeles. Cu cât mai mari, cu atât mai bine… cum era vorba „think big”. Nişte marionete care se încãpãţâneazã sã creadã cã sforile de care atârnã, nu existã. Cã spaţiul şi timpul sunt în favoarea lor, uitând însã erodarea perpetuã. Şi sfârşitul iminent.

         Conteazã oare cã gândindu-te mereu la ce n-ai, uiţi sã mai vezi ce ţii în mânã? Conteazã cã uneori ratezi prezentul gândindu-te, pãgubos, la Timing is perfectun viitor care nu va deveni niciodatã realitate? Cã cioara de pe gard, rãmâne totuşi o cioarã oricât te-ai strãdui tu s-o vopseşti papagal? Cât despre vrabia din mânã, conteazã cã între timp i-ai dat drumul? Cã timpul nu stã sã te-aştepte atunci când crezi cã ai toatã viaţa sã te gândeşti la un  pas?

         Uneori conteazã alteori, ba. Şi evident, realizãm mult prea târziu. Când nu mai e timp, nu mai sunt bani, nu mai existã oamenii cãrora sã le spui cã îţi pasã.  Cã ocaziile au trecut şi cu ele propria viaţã, ratatã privind în curtea vecinului. Ce înţelegem post factum este cã, de cele mai multe ori, acrobaţiile la înãlţime, fãrã antrenament prealabil, pot fi mişcãri sinucigaşe.

Viaţa e o ţeapã

June 20, 2012 1 comment

       

          N-am mai apucat sã scriu nimic de ceva vreme tocmai pentru cã în ultima perioadã, mi-am concentrat toate forţele cãtre o lucrare de disertaţie susţinutã la o ilustrã facultate din Bucureşti. Pe care am prezentat-o, dupã îndelungi chinuri, ieri. N-am sã vã povestesc despre subiect, bibliografii şi numãr de pagini. De data asta vroiam sã vã vorbesc despre… normalitate. Şi dincolo de experienţa personalã, dincolo de cârpa murdarã din care e croitã lumea asta, sã sper cã undeva, poate într-un colţ neumblat, existã încã noţiunea de „normalitate”.

        Dincolo de academisme, de influenţe de tot felul, am avut naivitatea sã cred cã mai existã corectitudine în ţara asta. Cã mai sunt locuri şi oameni nealteraţi de mucegiul care ne putrezeşte oasele în fiecare zi, mucegaiul corupţiei şi al demagogiei, al intereselor meschine şi al celor doi arginţi pe care ne vindem sufletul la fiecare colţ de stradã. Cã facultatea, şcoala în sine, este un astfel de loc, unde oamenii au alte valori, sunt integri, au coloanã vertebralã, sunt modele. Cel puţin, unii dintre profesorii mei aşa au fost.

        Da, recunosc, am avut naivitatea sã cred cã dacã mã duc la un examen, indiferent de felul lui, voi fi evaluatã în funcţie de cunoştinţele mele, şi nu în funcţie de decolteul pe care îl port, de cât de lungi am unghiile sau de cât de blonde îmi sunt cosiţele fluturate galeş în nasul profesorului. Da, am avut naivitatea sã cred cã o lucrare care îmi aparţine, mã va reprezenta mai bine decât o mie de cuvinte, va fi o carte de vizitã mai bunã decât orice „reclamã”, chiar dacã nu am tocit prea tare pragul sãlii de curs.

        Da, recunosc cã am avut naivitatea sã cred cã vei fi tratat egal, chiar dacã tu te afli în coada listei studenţilor programaţi sã îşi susţinã lucrarea, iar cei din comisie sunt deja plicitisiţi şi le e foame. Cã nu te vor depuncta dacã, atunci când ţi-a venit rândul, computerul pe care trebuia sã-ţi prezinţi lucrarea, provenit probabil din era post-glaciarã, a fãcut o crizã de personalitate şi n-a mai vrut sã se lase folosit. Cã profesorii aleşi în comisii nu îşi vor examina proprii studenţi pe care i-au coordonat pe parcursul redactãrii lucrãrii. Şi cã nu îi vor încuraja cu atitudinea lui Marius Chicoş Rostogan atunci când „loazele” se dovedesc a fi prea timorate pentru a scoate douã vorbe, minime pentru un 10.

        Şi da, am avut naivitatea sã cred cã luminaţii profesori şi-au dat osteneala sã citeascã sutele de pagini de „baliverne” pe care noi, loazele, le-am înşirat acolo, în coperţi frumos legate, doar, doar, om reuşi şi noi sã le luãm ochii şi sã le abatem atenţia de la lucrurile cu adevãrat importante. Iar, ei, vigilenţi, nu s-au lãsat duşi de nas. Cã nu vor respinge o cercetare  pe motiv „cã nu-mi place subiectul ãsta”, atâta timp cât este argumentatã logic, se bazeazã pe informaţii pertinente şi studentul a propus un punct de vedere. Bun sau rãu, mai conteazã? Cum încurajãm cercetarea şi nu plagiatul? Pe „asta-mi place” „asta nu-mi place”?

        Şi da, recunosc cã m-am înşelat. Normalitatea zilelor noastre este sã primeşti notã micã chiar dacã ai lucrare de 10, tocmai pentru cã proful nu te-a vãzut la ochi pânã la restanţã şi îţi trânteşte din vârful buzelor aprecierea cã eşti „brânzã bunã în burduf de câine” şi cã ar trebui sã fii mulţumit cã nu te-a picat. Iar tu pleci, umil, obidit de statul pe la uşi şi hãrtãnit de câte ori ai fost dat afarã de secretare, care fac asta chiar şi când ar fi obligate sã îţi dea informaţii, şi îi mulţumeşti în gând lui Dumnezeu cã ai scãpat numai cu atât. Normalitatea zilelor noastre este sã stai şapte ore pe la uşi ca sã primeşti un rãspuns de douã minute.

         Normalitatea zilelor noastre este sã ai dreptul la un sfert de orã în care sã-ţi susţii lucrarea, dar sã fii expediat dupã cinci minute, tocmai pentru cã „e deja târziu şi suntem în întârziere”. Normalitatea zilelor noastre este ca profesorii sã frunzãreascã lucrarea cu tine de faţã, atunci, pe loc, şi dacã are titluri scrise frumos, pagini multe şi nişte poze frumos colorate, atunci meriţi notã maximã. Sã te întrebe curiozitãţi personale („Da’ ce nume e ãsta, Irninis?”), în loc sã asculte argumentaţia unui proiect. Şi sã facã aprecieri despre lucruri pe care nu le-au citit. Gen, propria ta lucrare de disertaţie!  Lucrare care ţi-a bântuit nopţile, te-a transformat într-un vulcan şi i-a fãcut pe apropiaţii tãi sã se urce pe pereţi din cauza irascibilitãţii tale. Mãcar dacã nu te-ai fi strãduit, atunci nu ai mai fi fost dezamãgit. Cum e vorba românului: „câţi bani, ataţia peşti!” Doar cã aici, din pãcate, nu se aplicã.

        Eforturi irosite în van pentru o cauzã pierdutã. Nu scopul în sine, nu nota e cea care conteazã, nici dacã ai luat examenul sau nu, ci ideea de respect. Dacã mai existã sau nu respect pentru valoare, muncã, strãduinţã. Dacã mai sunt sau nu locuri necãlcate în picioare. Sau oameni.

          Constat tot mai mult (şi pe propria-mi piele) cã nu. Traiul de zi cu zi, în care  vânzãtoarea îţi aruncã restul pe tejghea ca la milogi, în care eşti luat la bãtaie în trafic deşi n-ai greşit cu nimic, în care ţi se cer milioane de hârtii degeaba pentru un serviciu care în ţãrile civilizate se face online, demonstreazã tot mai mult care este cu adevãrat normalitatea. Una în care tot mai mulţi dintre noi, nu se mai regãsesc.

         Citesc acum „Viaţa ca o ţeapã” semnatã de Alan H. Cohen. Şi deşi am parcurs doar primele pagini nu mã pot abţine sã nu observ cã autorul a fãcut o eroare chiar în titlul volumului pe care l-a scris. Cred cã mai corect ar fi fost „Viaţa e o ţeapã”. Cel puţin în România.

Jocurile foamei şi suferinţa privitã prin lentilã

May 26, 2012 1 comment

        De ceva vreme încoace mã obsedeazã o fotografie… O fotografie despre care auzisem multe, însã ştiam prea puţine. Şi pe care n-o vãzusem. Am gãsit-o recent, întâmplãtor, şi de-atunci mi-a rãmas adânc  întipãritã în minte. O fotografie care descrie moartea, o sublimeazã, o ascunde printre culori şi totuşi, tu, cel care o priveşti, parcã o simţi târându-se pe propria-ţi piele. Îţi pãtrunde în oase şi rãmâne acolo, ca un cancer, te roade pe dinãuntru, te face sã îţi pui întrebãri despre lumea în care trãim.

         Este vorba de fotografia lui Kevin Carter, pentru care autorului i s-a decernat un Premiu Pulitzer, în 1994. S-a fãcut vâlvã la momentul respectiv despre condiţiile în care a fost realizatã fotografia în care un copil sudanez, suferind de malnutriţie şi deshidratare, încearcã cu ultimele puteri sã ajungã la un centru american de distribuire a alimentelor, unde ar fi putut sã primeascã ajutor. La câţiva paşi, cu ochi hulpavi şi lacomi, un vultur aşteaptã sfârşitul fetiţei. Un copil, hãituit de foame, devenit el însuşi hranã pentru vulturi. Un copil, care în loc sã zâmbeascã fericit din braţele mamei, îşi strânge pumnii mici într-o ultimã încercare de a se rãzboi cu soarta. Şi de a o învinge. O fotografie care surprinde exact aceastã luptã surdã cu soarta, o soartã nemiloasã şi nedreaptã, în care oameni şi vieţuitoare se confruntã pentru acelaşi scop comun: supravieţuirea. Lanţul trofic este inversat aici. Oamenii nu se mai hrãnesc cu pãsãri pentru a putea trãi, pãsãrile se hrãnesc cu oameni, aştepându-le propriul sfârşit şi neîndrãznind sã atace primele.

        Privind aceastã fotografie ai sentimentul cã toate valorile îţi sunt bulversate. Este normal ca un copil de caţiva anişori sã ajungã în situaţia asta? Este normal ca astãzi, în secolul XXI cu care ne mândrim, în care tehnologia ajunge sã depãşeascã puterea gândului, undeva, într-un colţ uitat de lume, oamenii sã moarã încã de foame? Cu siguranţã, vorbind strict teoretic, prima reacţie este sã spunem: „Nu!” Şi totuşi, apetenţa noastrã pentru senzaţional, pentru „sânge şi sex” – cum spunea sociologul Pierre Bourdieu – este mai mare decât dorinţa de a-i ajuta pe semenii noştri. Privim pe gaura cheii cum mor oameni şi nu ridicãm un deget sã-i ajutãm. Citim cu interes „Jocurile foamei”, transformãm scrierea într-un bestseller, dormind liniştiţi cã grozãviile descrise în carte sunt doar… o purã ficţiune. Uitând însã cã realitatea, din pãcate, depãşeşte ficţiunea.

         Ceea ce este cel mai tragic este finalul deschis al poveştii… Kevin Carter a aşteptat 20 de minute sã prindã „cadrul perfect”, dupã care a alungat vulturul lãsând fetiţa acolo. Nu se ştie dacã acel copil a supravieţuit sau nu, dacã vulturul nu a avut parte de o masã copioasã câteva ore mai târziu, dupã ce copilului i-a îngheţat pe buze şi ultima suflare. Exact aceeaşi atitudine lipsitã de interes pentru o viaţã pe care, poate, ar fi putut s-o salveze. St. Petersburg Times din Florida a scris imediat dupã publicarea fotografiei: „Omul care și-a potrivit lentila pentru a lua în cadru doar suferința ei, ar putea fi, la fel de bine, un animal de pradă, un alt vultur din decor.

         Bântuit de remuşcãri şi de imaginile atrocitãţilor pe care le-a surprins pe film de-a lungul anilor, Kevin Carter s-a sinucis trei luni mai târziu dupã ce a premit prestigiosul Premiu. „Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor, și furiei și durerii…copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea polițiști, ale călăilor…” a scris el în biletul de adio, unde mărturisește și remușcarea că nu a ajutat copilul a cărui suferință i-a adus gloria, dar și moartea. „Îmi pare rău, îmi pare tare rău…Durerea depășește bucuria de a trăi, până într-acolo, încât bucuria nu mai există…”

         Moartea lui Carter continuã povestea, reprezintã contrapunctul, însã în noianul de indiferenţã generalã, cu siguranţã nu dovedeşte nimic. N-am învãţat nimic din experienţa lui şi încã mai tragem cu ochiul, curioşi, pe gaura cheii sau pur şi simplu, instalaţi confortabil în fotoliul preferat cu telecomanda în mânã, la suferinţele altora, fericindu-ne în barbã, cã nu suntem noi în locul lor. Un alt fel de „Jocurile foamei”, petrecute zilnic în faţa noastrã. Ceea ce este cel mai trist, este cã, urmãrind Ştirile de la ora 5, aceea ni se pare cã este normalitatea. Pentru cã da, din pãcate, în fiecare dintre noi, supravieţuieşte un vultur.

Un alt articol care oferã mai multe detalii despre personalitatea lui Kevin Carter, gãsiţi aici.

„Jocurile Foamei” , interpretare şi semnificaţii de Valentin Nicolau, aici.

Bucuria şi comunismul

May 12, 2012 7 comments

       Ieri am primit un nou colet cu cãrţi comandate online, printre ele şi un volum de eseuri semnat de Andrei Pleşu – „Despre bucurie în Est şi Vest”… şi deşi era târziu şi eram obositã, nu m-am putut abţine sã nu rãsfoiesc câteva pagini… una câte una, prinsã de subiect, pânã când am ajuns la finalul primului eseu.

      Am citit în nota lãmuritoare care ţine loc de prefaţã cã cele patru eseuri incluse în volum sunt de fapt conferinţe publice ţinute la solicitarea unor instituţii din strãinãtate. Cu alte cuvinte, reprezintã nişte observaţii ale lui Andrei Pleşu, unele dintre ele dezvãluind propriile experienţe din perioada comunistã, lucruri pe care le-a trãit şi care l-au marcat spiritual şi ideologic. Observaţii  care au în centru… bucuria. Read more…

%d bloggers like this: