A curs multă cerneală virtuală zilele acestea în online pe tema premiilor, serbărilor și performanțelor școlare. Și da, am citit fiecare postare pentru că m-a interesat, dincolo de experiența personală, motivația din spatele acelei postări. Unii erau mîndri de copiii lor care defilau cu coroniță, chiar dacă de-abia terminaseră clasa pregătitoare sau de ce nu,… Continue reading Premiile sunt pentru părinți. Copiii n-au nevoie de premii. Copiii au nevoie de iubire
De 28 de ani m-ai lăsat singură. Nici n-am apucat să te cunosc prea bine. Amintirile mele legate de tine sunt puține și dureroase. Țin minte atunci când ai venit la școală să mă vezi. Nu o puteai face în altă parte, mama nu îți mai dădea voie. Devenisem cumva câmpul vostru de luptă în… Continue reading Scrisoare către tata
Recent mi-am cumpărat o pisică. Da, știu. “De ce nu ai adoptat una?” mă veți întreba. Pentru că pisica mea nu are blăniță moale și nici ochi sticloși. Nu toarce dimineața la trezire și nici nu miaună pe la ușă așteptându-ne nerăbdătoare. În schimb, stă cuminte pe o etajeră, fix acolo unde am lăsat-o. Cam… Continue reading Un strop de trecut la un click distanță
Am crescut într-o casă plină de icoane. O casă care avea un perete tapetat cu chipuri de sfinți ce zâmbeau tainic de fiecare dată când pe chipul lor aluneca o geană de lumină. Am crescut cu ruga bunicii mele, în fiecare seară, ce se auzea ca un zumzet și îmi acompania pleoapele grele. Am crescut… Continue reading Quo vadis, Domine?
Magdalena Săvescu Aveam cele mai frumoase caiete. Şi asta nu pentru cã scriam eu frumos. Da, poate cã scriam, cât de frumos poate scrie un copil în clasele a II-a, a III-a, sau a IV-a. Şi nici pentru cã aş fi avut cine ştie ce caiete. Pe vremea aceea (iatã cã am ajuns sã spun… Continue reading Amintiri într-o oglindă spartă
Magazinul Gusturi româneşti de pe Ion Mihalache, aproape de ora închiderii. Bucureştenii cred cã îl cunosc, ştiu şi faptul cã este deschis sub umbrela Mega Image şi are drept specific produsele româneşti, tot felul de specialitãţi din carne, mezeluri şi brânzeturi. Mie îmi place sã merg la ei din douã considerente: primul ar fi cã… Continue reading România, ţara în care trăim
Mi-aş fi dorit sã fie aici sã o pot strânge în braţe. Sã fug la ea de fiecare datã când greutatea lumii întregi s-a înghesuit pe umerii mei. Sã o vãd ieşind la poartã sã o descuie, în papuci, cu pãrul ei albit de vreme şi cu capotul ei înnodat la brâu. Şi cu acelaşi… Continue reading La mulţi ani…
Cu toţii tânjim la un stil de viaţã mai bun, aşa cum reuşim sã îl cunoaştem prin ochii turistului atunci când ajungem sã plecãm în strãinãtate. Ei au autostrãzi. Noi n-avem. Ei au locuri de muncã remunerate conform pregãtirii. Noi avem profesori care devin paznici de noapte şi medici care trãiesc dintr-un salariu de mizerie încercând sã salveze vieţi fãrã sã aibã cu ce. Ei au salarii mari care le permit sã nu se gândeascã la ziua de mâine. Noi stãm în fiecare zi cu ochii pe preţuri pentru a ne calcula traiul de zi cu zi. Ei au perspective. Noi încercãm cu greu sã supravieţuim. La ei existã reguli respectate. Noi nu reuşim sã ne creãm propriile reguli, fãrã a ne mai gândi sã le şi respectãm. Ei ştiu sã îşi aprecieze valorile. Noi le ignorãm pânã când ajung fie sã-şi caute un viitor departe de graniţe, fie se pierd în anonimat, fie mor. Ei sunt ei. Noi suntem noi.
Viaţa fiecãrui om este o sumã de alegeri. Drumuri mai mici sau mai mari, întortocheate sau pline de hârtoape, drepte sau sinusoidale, asfaltate sau forestiere, toate se întretaie la un moment dat. Unele sunt atât de înguste, încât de-abia ajungi sã te strecori pe ele. Altele sunt late, drepte, fãrã urmã de nor. Nu ştii… Continue reading Răscruci
Trimitem mesaje altora despre lumină, dar noi nu o mai regăsim nici măcar în propriul suflet. Le scriem despre Înviere, dar noi murim puţin pe zi ce trece, uscând orice sevă din interior. Le urăm toate cele bune, fără să înţelegem că fiecare dintre noi este resposabil pentru orice lucru bun care există în viaţa noastră. Pentru sănătate, pentru prosperitate, pentru armonie, pentru fericire. Inclusiv pentru cum alegem să trăim sărbătoarea. Şi mai ales, pentru intervalele cuprinse între zile speciale, de parcă sărbătorile ar permite ideea de exces. Poate că doar în mintea noastră sărbătorile sunt “altfel” raportându-ne la aparenţe, la cotidianul trăit după cutumele unei societăţi tot mai degradate. Pentru că în esenţa lor sunt tot nişte zile pe care doar noi alegem cum le trăim. Fugind de noi înşine sau dându-ne întâlnire cu propriul suflet.
Irninis Miricioiu 