Sunt un om cu vocația pierderii

Am avut dintotdeauna vocația pierderii. Inițial, îmi pierdeam câte un creion, o agrafă de păr sau o jucărie. Nimicuri. Lucruri neimportante pe care le pierde orice copil. Nici măcar nu remarcam că le-am pierdut.  Apoi mi-am pierdut tatăl într-o zi caldă de aprilie. Și nici măcar atunci nu am conștientizat durerea pierderii. Și-așa nu îl…

Premiile sunt pentru părinți. Copiii n-au nevoie de premii. Copiii au nevoie de iubire

A curs multă cerneală virtuală zilele acestea în online pe tema premiilor, serbărilor și performanțelor școlare. Și da, am citit fiecare postare pentru că m-a interesat, dincolo de experiența personală, motivația din spatele acelei postări. Unii erau mîndri de copiii lor care defilau cu coroniță, chiar dacă de-abia terminaseră clasa pregătitoare sau de ce nu,…

Scrisoare către tata

De 28 de ani m-ai lăsat singură. Nici n-am apucat să te cunosc prea bine. Amintirile mele legate de tine sunt puține și dureroase. Țin minte atunci când ai venit la școală să mă vezi. Nu o puteai face în altă parte, mama nu îți mai dădea voie. Devenisem cumva câmpul vostru de luptă în…

Un strop de trecut la un click distanță

Recent mi-am cumpărat o pisică. Da, știu. “De ce nu ai adoptat una?” mă veți întreba. Pentru că pisica mea nu are blăniță moale și nici ochi sticloși. Nu toarce dimineața la trezire și nici nu miaună pe la ușă așteptându-ne nerăbdătoare. În schimb, stă cuminte pe o etajeră, fix acolo unde am lăsat-o. Cam…

Quo vadis, Domine?

Am crescut într-o casă plină de icoane. O casă care avea un perete tapetat cu chipuri de sfinți ce zâmbeau tainic de fiecare dată când pe chipul lor aluneca o geană de lumină. Am crescut cu ruga bunicii mele, în fiecare seară, ce se auzea ca un zumzet și îmi acompania pleoapele grele. Am crescut…

Amintiri într-o oglindă spartă

Magdalena Săvescu Aveam cele mai frumoase caiete. Şi asta nu pentru cã scriam eu frumos. Da, poate cã scriam, cât de frumos poate scrie un copil în clasele a II-a, a III-a, sau a IV-a.  Şi nici pentru cã aş fi avut cine ştie ce caiete. Pe vremea aceea (iatã cã am ajuns sã spun…

România, ţara în care trăim

Magazinul Gusturi româneşti de pe Ion Mihalache, aproape de ora închiderii. Bucureştenii cred cã îl cunosc, ştiu şi faptul cã este deschis sub umbrela Mega Image şi are drept specific produsele româneşti, tot felul de specialitãţi din carne, mezeluri şi brânzeturi. Mie îmi place sã merg la ei din douã considerente: primul ar fi cã…

La mulţi ani…

Mi-aş fi dorit sã fie aici sã o pot strânge în braţe. Sã fug la ea de fiecare datã când greutatea lumii întregi s-a înghesuit pe umerii mei. Sã o vãd ieşind la poartã sã o descuie, în papuci, cu pãrul ei albit de vreme şi cu capotul ei înnodat la brâu. Şi cu acelaşi…

A fi români sau a nu fi

Cu toţii tânjim la un stil de viaţã mai bun, aşa cum reuşim sã îl cunoaştem prin ochii turistului atunci când ajungem sã plecãm în strãinãtate. Ei au autostrãzi. Noi n-avem. Ei au locuri de muncã remunerate conform pregãtirii. Noi avem profesori care devin paznici de noapte şi medici care trãiesc dintr-un salariu de mizerie încercând sã salveze vieţi fãrã sã aibã cu ce. Ei au salarii mari care le permit sã nu se gândeascã la ziua de mâine. Noi stãm în fiecare zi cu ochii pe preţuri pentru a ne calcula traiul de zi cu zi. Ei au perspective. Noi încercãm cu greu sã supravieţuim. La ei existã reguli respectate. Noi nu reuşim sã ne creãm propriile reguli, fãrã a ne mai gândi sã le şi respectãm. Ei ştiu sã îşi aprecieze valorile. Noi le ignorãm pânã când ajung fie sã-şi caute un viitor departe de graniţe, fie se pierd în anonimat, fie mor. Ei sunt ei. Noi suntem noi.

Răscruci

 Viaţa fiecãrui om este o sumã de alegeri. Drumuri mai mici sau mai mari, întortocheate sau pline de hârtoape, drepte sau sinusoidale, asfaltate sau forestiere, toate se întretaie la un moment dat. Unele sunt atât de înguste, încât de-abia ajungi sã te strecori pe ele. Altele sunt late, drepte, fãrã urmã de nor. Nu ştii…