Archive

Posts Tagged ‘suflet’

Cânt – Magda Isanos

August 25, 2012 Leave a comment

Cant - Magda Isanos

Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mã soarbe.
Atât de sus ne-nãlţãm câteodatã…
Sufletu-mi arde de-o flacãrã înfricoşatã.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
aşa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinţi şi minuni;
prieteni, nu-mi împletiţi cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tãcerea;
îi bãnuiesc uneori puterea,
însã nu ştiu nimic şi mã-nchin smerit
îngerului lângã mine ivit.

Fã-mã sã cânt despre oameni şi suferinţi,
şoptesc cu buzele reci, fierbinţi,
despre sãraci, despre copii şi foame…
Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,
întrezãresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sã creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi rãmân singurã. Nu ştiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

Advertisements

Amurg de toamnă de Lucian Blaga

September 21, 2010 4 comments

 

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Noi suntem zeiţe – Alice Nãstase

July 5, 2010 1 comment

 

Aritmetica lui Marin Sorescu:  o femeie pe care am iubit-o  plus aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero.

 

Arunc cuvinte pe foc, ca sã încãlzesc casa noastrã, pe care nu o vom construi niciodatã.

 

Stãpâne bun, milos şi chipeş, nu-ţi face pãcatul sã laşi o biatã gravidã flãmândã şi blondã sã se chinuie cu gândul la bunãtãţile cu care se înfruptã cei avuţi… Noi acasã suntem patru copii. Tata e şomer. Mama ne-a pãrãsit când eram mici. Eu sunt cea mai mare dintre fraţi şi am rãmas gravidã în urma unui viol incestuos. De opt luni stau şi plâng în faţa vitrinelor cu bomboane, gândindu-mã ca, poate, cine ştie, vreun suflet milostiv îmi va oferi şi mie una, pe aceea în formã de inimioarã, dupã care tânjesc cel mai mult… Dar minunile nu se întâmplã decât în poveşti, stiu. Şi ronţãi la cotorul meu de mãr pãdureţ, cu lacrimile şiroindu-mi de pe obraji direct pe burtã. Şi copilul meu îmi simte durerea şi disperarea şi pofta neîmplinitã, şi lacrimile mele cad, picãturi chinezeşti, în creştetul sãu fraged, şi-s gata sã-l strãpungã, iar el dã din picioruşe şi mã loveşte în coaste…

 

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile-feciorelnice  şi ploile-dezlãnţuite-femei.

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fãrã sfârşit.

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Îmi place sã mã tãvãlesc  prin iarba lor albã, înaltã,

Îmi place sã le rup firele şi sã umblu cu ele în dinţi.

Citez, pentru tine, din Ana Blandiana, „Descântec de ploaie”.

Şi respect instituita regulã a adevãrului dintre noi şi îţi mãrturisesc cã iubesc ploile privite pe fereastrã, ploile infernale care sã ocroteascã îmbrãţişãri la fel de infernale, hohotul ploilor, rãpãiala lor pe maşina în care am fugit departe de lume. Mi-e teamã sã mã apropii prea tare de ele pentru ca mi-e teamã de frig, de îngheţ, de neputinţa pe care mi-o dau mâinile mele reci. Nu-mi plac hainele lipite ude de trup, îmi plac trupurile ude fãrã haine, nu-mi place sã tremur de frig, asta mã face sã mã simt ca o frunzã şi sa-mi amintesc de neputinţa mea de a fi copac.

 

E o reacţie stranie, aceasta de a ma lãsa îndureratã de tot ceea ce este prea frumos, e o predispoziţie spre suferinţã pe care n-am sa mi-o pot reprima niciodatã. Pentru ca nu mã pot abţine de la lucrurile frumoase. E un cerc vicios.

 

Mã nãrui, surpatã lent de lacrimile pe care nu le-am plâns, mã ascund în gesturi pe care nu le înţeleg nici eu. Şi vreau sa te alung uneori, cu atâta putere, încât rãmân epuizatã, aproape sufocatã de un efort pe care nu sunt în stare sã-l susţin.

 

Spre dimineaţã mi-ai luat toatã pãtura şi mi-a fost frig.  Iar Bobiţã a ţopãit prin pat noaptea întreagã, şi la un moment dat, mã lingea pe nas! Ca sã nu mai vorbim de inima ta care e fierbinte şi gãlãgioasã, exersa nişte teme de percuţie, apoi tãcea, într-o vreme tãcea suspect de amar şi a fost nevoie s-o învelesc  cu respiraţia mea, şi a început sã cânte din nou, fãcând cercelul meu drept sã vibreze.

 

Sunt sãracã, n-am ce altceva mai preţios sã-ţi las, în afara lucrurilor pe care ţi le-am oferit deja pânã acum: secretele noastre. Te sãrut, te iubesc (am şters, am scris, am şters, am scris), mai vorbim de o mie de ori pânã pleci, pânã plec, pânã vii, pânã vin…

 

Aşteptasem toatã noaptea sã te trezeşti şi sã mã îmbrãţişezi  şi n-ai fãcut-o, şi zâmbind întruna unor vise din care eu nu fãceam parte. Şi eu am plâns şi nici n-ai ştiut.

 

A trecut o veşnicie de când ai plecat, iar drumul tãu abia începe. E o nerozie sã spui cã a pleca înseamnã a muri puţin. Dimpotrivã, viaţa începe odatã cu plecarea, iar cei rãmaşi pe câte un peron simt prãbuşirea în toatã mãreţia ei. De câte ori ai rãmas fericit, fluturând mâna în urma unui tren? Probabil niciodatã. Bãnuiesc cã asta am vrut sa evit, sã te aud, sã-mi iau la revedere, deşi aş fi vrut sã te aud, vai, sunt un ghem de confuzii şi toate se amplificã tragic în pragul marii mele experienţe pentru care mã simt atât de nepregãtitã. Nici mãcar nu am puterea sã te visez, nopţile mele sunt pline de lacrimi. Sã-ţi spun Bunã dimineţa? Noapte bunã, ca-n serile trecute? Are vreun rost? Sigur cã nu… şi totuşi… Bunã dimineaţa, îţi sãrut visele în care eu n-am ce cãuta, şi te urãsc cu adevãrat, promiţându-mi în fiecare clipã cã te voi uita înainte ca tu sã bagi de seamã.

 

Nu ştiu sã mã port cu tine, nu ştiu sã te pãstrez, nu ştiu sã te pierd. Nu-ţi spun niciodatã lucrurile pe care as vrea sã ţi le spun, dar nici nu tac atunci când ar trebui sã tac. Îndrug nerozii într-o fâstâcealã aiuritoare, pe care nu pot nici s-o explic, nici s-o stãpânesc. Îmi spun întruna cã nu te vreau, cã nu-mi lipseşti, cã nu mi-e dor de tine, dar fac asta clipã de clipã , minut de minut, vis de vis, cu o consecvenţã aberantã. (…) În gând, îmi iau rãmas bun de la tine ori de câte ori  te întâlnesc, şi-n toate clipele mele de rãgaz mi se face dor de noi, cei care nu am fost şi nu vom fi niciodatã.

 

Beam din ceaşca de ceai.

Când am ridicat ochii,

Plecase.

(Ceainãrie)

 

Ca o pasãre albã pe un ou negru

Aşa stau şi îmi este dor de tine.

Alb, negru, alb negru,

Pasãre spartã şi ou zburãtor

Doamne, ce dor poate sã-mi fie de tine…  (Nichita)

 

Sunt nefericitã şi singurã şi încerc sã-mi croşetez singurã speranţe noi, dar nu prea sunt îndemânaticã şi mã înţep cu croşeta.

 

Vin. Zbor. Prinde-mã. Nu-ţi cer altceva decât o secundã. Apoi am sa dispar. Crede-mã.

 

Imaginaţia mea de poet ratat  şi-a ieşit din matcã şi m-am gândit cã am greşit ca ţi-am scris astfel, cã între timp s-a întâmplat ceva, cã nu vii, cã nu pleci, cã nu exişti, cã te-am inventat, cã poate eu însãmi sunt doar o imaterialã şuviţã de gând.

 

Am hotãrât sã mã învãţ sã nu-ţi mai cer niciodatã nimic, ca sã nu mai umblu cu palmele sfredelite de cuiele nerãbdãrii.

 

În fiecare noapte se aude toamna venind tot mai aproape. Mã prefac cã n-o vad, cã n-o simt, cã n-o aud. Dar mi se cuibãreşte în inimã şi mi se face frig. Cuvintele mele alunecã în gol şi sunã a pietre cãzute într-o fântânã seacã. Uneori sunt atat de singurã, încât nici nu mã mai aud cand te strig.

 

Aş fi vrut sã construiesc pentru tine o casã. Sã scriu o carte, sã mut un munte. Sã ridic un pod peste vieţile dintre noi, eu, cel mai iscusit Apolodor al tuturor iubirilor.

 

M-am gândit de multe ori cât de puţin trebuie sã semãn în prezent cu fiinţa pe care ai cunoscut-o atunci, în Deltã. Eram frivolã, flirtam cu dezinvolturã, alunecam printre voi toţi şi nu mã opream decât dacã voiam , simţeam minunea Deltei şi toatã libertatea ei pe fundal, ca şi cum aş fi avut o cortinã de catifea în spate. Eu, actriţa de succes… ce departe de mine e starea de atunci, ce nesigurã mã simt acum, tremurând, aşteptând, delirând. Şi cât de mult se rãstoarnã raporturile de forţã în momentul în care cineva se declarã, cu bunã ştiinţã, învins. Ştiu prea bine cã n-ai sã mai alergi niciodatã noaptea sã mã întâlneşti, cã n-ai sã mã mai rogi niciodatã sã plec cu tine sau sã te aştept. În momentul în care am acceptat, am spus „Da”, vânãtoarea a încetat. Sã nu crezi cã nu ştiam cã aşa va fi. Sunt o fiinţã aproape luminatã în ale iubirii, am citit toate marile şi micile poveşti de dragoste din cãrţile lumii, ştiu cã aşa se întâmplã. Dar eu nu pot sã joc altfel. Nu pot sã mã prefac, de dragul unei urmãriri eterne, nu pot sã mimez superficialitatea din dorinţa de-a pãstra profunzimea. E un joc barbar, pe care nu-l pot aproba. Sunt mereu gata sã schimb serile pline de vervã, de flirt, de strãlucire, de efervescenţã pe o dragoste amarã. Neîmpãrtãşitã. Chinuitoare. Ştiu cã pierd. E un blestem la care consimt. Nu pot face altfel.

 

Am gãsit la Balcic, în micul magazin de suveniruri din castel, o acuarelã care mi-a atras atenţia. O pasãre întunecatã care, arãtând parcã la fel ca toate pãsãrile cenuşii ale lumii, degaja mascat o tristeţe înfriguratã, un pic speriatã. Aripile strânse ca nişte umeri nesiguri contraziceau ciocul ridicat cu greu, mimând semeţia. Am ştiut de la prima atingere de privire cã un bulgar care m-a iubit într-o altã viaţã, mi-a fãcut, pe coajã de hârtie galbenã, portretul. Port, de atunci, în geantã, pasãrea cea tristã, visând la momentul în care ne vom vedea şi voi putea sã ţi-o ofer. Pe zi ce trece ne apropiem una de alta tot mai mult. Umerii mei se molipsesc de ostenita ei nemişcare, iar tristeţea sa apoasã mi se tatueazã pe inimã.

 

Dacã am sã te mai vãd vreodatã, lucru de care încep sã mã îndoiesc, am sã tresar uimitã, am sã roşesc, am sã mã fâstâcesc. Va trebui sã te ating ca sã te recunosc.

 

Trãiesc într-o lume în care, atunci când mãrturisesc cã aş fi vrut sã fiu femeie ca toate femeile lumii, sã atârn delicat în grija unui bãrbat, sã scap de încercãrile prea masculine ale supravieţuirii în lumea barbarã în care trãim, mi se explicã, cu intonaţie nemiloasã, cã eu nu sunt o femeie ca oricare alta. Cã inteligenţa şi talentul meu mã condamnã la putere şi la luptã. Cã viaţa mea aşa trebuie sã arate şi cã e o greşealã cã nu încerc sã ţin mai strâns frâiele existenţei concrete.

 

Ce sex ar fi trebuit sã am ca sa-mi fie mai uşor? În ce tabãrã a umanitãţii ar fi fost mai bine sã mã nasc, ca sã nu mai port cu mine, mereu, nodul acesta de lacrimi care-mi sãreazã fiecare gurã de aer pe care o respir? Mã balansez între poli duşmãnoşi, mã sfâşii cãutându-mi locul, între douã lumi care nu mã revendicã şi nu mã acceptã. Prea femeie ca sã nu ştiu sã plâng, prea bãrbat ca sã primesc ajutor.

 

Dragostele mele sunt chinuite, pline de hârtoape, sfâşiate. Pe unul îl iubesc doar cu trupul. Pe altul doar cu sufletul. Pe unul deloc, dar ma prefac cã mult. Pe altul prea mult, dar mã prefac cã doar puţin. Undeva am greşit şi mã tot gândesc unde.

 

Eu sunt de fapt, mereu singurã , am tatuatã pe inimã singurãtatea, iar bãrbaţii pe care-i iubesc nu sunt niciodata liberi…

 

Copilul meu, sã nu mã cauţiMagda Isanos

Copilul meu, sã nu mã cauţi. Toate

Iţi vor vorbi despre mine cu dreptate.

Dupã ce n-am sã mai fiu.

Sã nu spui: „Pentru mama-i târziu”.

Sã ştii c-am sã râd în flori

şi c-am sã-nconjor de multe ori

Cu nouri i şi cu ploaia ogrãzile

Unde mi-am petrecut amiezile.

Dacã suferi, sã chemi serile,

Şi-am sa vin lângã inima ta,

De-ar trebui sã strãbat zãrile

şi marea cu aripa mea.

Sã nu te temi de faţa mea schimbatã.

Sã nu spui: „Mama n-a fost aşa niciodatã!”

Ai sã-mi cunoşti glasul poveştilor

în arborii din faţa fereştilor.

Din multe semne ai sã-nţelegi cã-s eu,

Când am sã vin lângã patul tãu

Şi-am sã fac aerul rãcoros,

Scoborând toate stelele jos.

Ai sã cunoşti cã-i mama dupã pace

Şi dupã felul în care totul tace –

durerea şi grija de mâine –

dupã mirosul de gutui şi pâine.

 

Iubirea e în mine şi n-am cui s-o dau. Pentru cã ei nu sunt pregãtiţi s-o primeascã.

 

Sexul e consolarea celor care nu au gãsit dragostea.

 

Te-am aştepta,  pânã-n zori

noaptea toatã.

Vinul lâncezi în urcior,

fu pâinea pe masã, uscatã

Şi când a fost zi-ntr-adevãr

-şi-aşa avea sã rãmânã –

mi-am scos cu o mânã bãtrânã,

floarea din pãr.

                (Nina Cassian)

 

Nici o durere din lume nu mã putea face sã nu te doresc, sã nu te caut, sã nu te chem. Am bãtut cu umilinţã la porţile inimii tale. Am stat cu mâna întinsã aşteptându-ţi iubirea, decizia, privirea, atingerea.  De prea mult timp.

 

Când aveam trei ani am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sã batã doar o singurã datã. Şi mama ştii ce mi-a rãspuns? Cã dacã ar bate doar o singurã datã, n-ar mai exista golurile dintre bãtãi. Şi atunci am întrebat-o: „De ce aş avea nevoie de golurile dintre bãtãi?” Ea mi-a rãspuns: „Pentru ca, într-o zi, cineva sã vinã sã le umple”.

 

Neputinţa de a-ţi spune cã nu te mai iubesc; inima mea incapabilã sã-ţi refuze chemarea; icoanele care ne aşteptau cu uşile deschise; ploaia care a spus „Da” în numele nostru, şi-apoi a tãcut; noi, îmbãtaţi de poezia aşezatã pe foi de hârtie; ritmul iambic al dorinţei crescânde în mine, în tine; nebunia de-a ne descâlci dintre pânzele de pãianjen ale lumii nelocuite şi ale lumii care ne stã împotrivã; mâinile noastre murdare de praful cãrţilor, strecurându-se prin cotloane fierbinţi; amintirile tale în visele mele; trupul tãu în sufletul meu; sufletul meu în trupul tãu; tu în mine, noi în noi; eu, tu, unul singur, unul şi acelaşi.

 

Te iubesc. Te iubesc cu tot sufletul, te iubesc cu trecutul meu, te iubesc cu trecutul lumilor toate, vreau sã-ţi retrãiesc viaţa în care n-am fost lângã tine, vreau sã te nasc şi sã te cresc, şi sã te alãptez, vreau sã te iubesc cu iubirea dintâi şi sã-ţi nasc copii care sã-ţi semene, vreau sã te iubesc adult, nesfârşit, deşãnţat, definitiv, vreau sã îmbãtrânesc iubindu-te, vreau sã mor cu tine în suflet şi sã bântui eternitãţile iubindu-te.

 

Te iert pentru toate lacrimile mele, pentru speranţele mele chinuite.

Te iert pentru toate promisiunile pe care nu ţi le-ai ţinut.

Te iert pentru jumãtãţile tale de mãsurã.

Te iert pentru minciuni, te iert pentru înşelãtorii, te iert pentru ezitãri, pentru tãceri, pentru rãzbunãri.

Te iert pentru trãdare, te iert pentru neputinţã.

Te iert pentru îmbrãţişãrile tale nebune, care m-au fãcut sã cred cã mã iubeşti.

Te iert pentru poeziile tale superbe, care m-au minţit, promiţându-mi dragostea veşnicã.

Te iert pentru mare, te iert pentru lunã, te iert pentru rândunele.

Te iubesc atât de mult, încât pot sã te iert pentru toate.

Te iubesc atât de mult, încât pot sa renunţ la tine. E singurul fel în care mai pot pãstra iubirea aceasta enormã, întreagã, în inima mea.

 

Ţi-aduci aminte de ploaia din faţa bisericii? Ţi-aduci aminte de noi? Nu vreau sã mai duc cu mine senzaţia cã totul e un vis, doar un vis al meu. Sunt adevaratã, eşti real? Am trãit, iubindu-te, o viaţã de om. Am aşteptat, am simţit, am suferit. Am murit. E adevãrat, nu-i aşa, Mo? Acum când mã aşez în fiecare searã în pat lângã un alt bãrbat, nu mã pregãtesc de somn, ci de moarte.

 

 Cele mai cumplite lovituri le încasãm  atunci când ni se administreazã pe neaşteptate, de la oameni în care n-am investit prea mult, dar de la care lovitura e cu atât mai nãpraznic de surprinzãtoare.

 

Şi mã întreb în neştire, dacã existã dragoste, sau e doar o himerã dupã care alerg în timp ce toţi ceilalţi, cunoscãtori ai unei taine pe care nu mi-au împãrtãşit-o, îşi râd de mine. Şi mã mai întreb, îngrozitã, dacã nu cumva eşti doar în mine însãmi, dacã, însetatã de dragoste, nu te-am inventat eu, acum doi ani, şi te-am lãsat apoi sã-mi rãneşti sufletul cu nesfârşitele tale trãdãri, dacã nu cumva totul s-a petrecut ca-n poveştile acelea care ţi se par fascinante, în care un om legat la ochi, care aşteaptã sã fie ars cu fierul roşu, sfârşeşte prin a muri de arsurile unui cub de gheaţã.

 

Mã simt, da, atât de aproape de moarte, cum numai iubind poţi sã te simţi.

 

http://www.revistatango.ro/cartile_tango-p2.html

 

Perpetuum mobile

May 21, 2010 2 comments

 

Oamenii pe care i-am iubit, la un moment dat, in trecut, nu dispar niciodata cu totul. Chiar daca viata, imprejurarile, cei din jur sau ei isisi ajung sa provoace o despartire, ea nu se petrece in definitiv decat in plan social sau in plan fizic… da, in fata lumii sau a societatii, e simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: nu mai frecventeaza aceleasi cercuri, semneaza hartii de divort, isi impart ce au de impartit, fie ca sunt case, masini sau proprii copii si fiecare isi vede, aparent, de drumul lui… da, este simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: ea nu mai tipa la el  ca a uitat sa cumpere paine, el nu se mai preface ca ii pasa, nici macar patul nu mai merita impartit.

este simplu sa spui: de azi ne-am despartit. e simplu sa arunci pe fereastra tot trecutul incercand sa pretinzi ca esti fericit. sau cel putin pare simplu. faci bagaje, impachetezi pantaloni, camasi, tricouri, le inghesui pe toate in saci de plastic incercand sa inghesui acolo  si fiecare zi pe care ati petrecut-o impreuna… te gandesti: “ah, ce bine… sunt liber! pot face ce vreau! nu mai dau nimanui explicatii! de maine incep o viata noua”. De parca “viata noua” ar fi o roata de cascaval din care iti poti taia o bucata generoasa!

e simplu sa te prefaci ca ai inceput o noua viata… e simplu sa crezi ca poti dicta sentimentelor tale ca si cum ar fi hainele inghesuite prin saci de plastic. e simplu sa crezi ca tot ce ai iubit ani de zile se poate strivi cu o singura miscare. ca dimineti cu aroma de cafea, soare in papuci si zambete sub gene pot disparea ca ceva fals, gresit, nemeritat.

da. intr-adevar, e simplu. e simplu sa crezi ca ti-ai facut ordine in propria ta viata, ca ai sortat bunele de rele asa cum sortezi rufele colorate puse la spalat. si uite asa, sortezi, clasezi, etichetezi cu minutiozitatea unui arhivar fiecare amintire, fiecare chip, fiecare emotie. le aduni pe toate in tainitele sufletului, ai grija sa nu scape niciuna, le incui bine si esti linistit. rasufli usurat ca ai reusit sa stergi cu buretele inca un capitol din viata ta.

next.

iti pui masca vesnic surazatoare a prezentului si incepi sa rontai cu pofta din bucata de cascaval… oameni noi, distractii, toate vin intr-o sarabanda ametitoare din care gusti cu voluptatea hedonistului care nu vede altceva decat placere.  te crezi vindecat. iti spui: “am inceput cu adevarat o viata noua”. te crezi fericit, chiar daca peste tot fericirea se confunda mereu cu nimicul. esti multumit de job, de noua prietena, sau de noul iubit, de casa pe care o ai, de masina pe care o conduci. de tine.

pana cand… dintr-un colt stingher al sufletului rasare, din neant, o imagine, un parfum, o atingere. parca le-ai trait aievea, parca le cunosti de undeva, parca… ramai impietrit, inima iti bate mai tare, si mai tare, nebuneste aproape… iti vine instantaneu sa plangi.  sa plangi, sa plangi, sa-ti plangi trecutul si tot ce n-a fost sa fie. si totusi lacrimile ti se innoada dureros in gat, ramanand acolo ca un ghem de spini care te sfasie pe dinauntru. “De ce asa? de ce eu? De ce?” si tu … care te credeai fericit. si tu care credeai ca omul langa care esti acum e totul pentru tine… si tu… care credeai ca trecutul e adanc zavorat in trecut… si tu care credeai ca viata de acum e perfecta: cafea, birou, casa, iar birou si iar casa si intre timp multe cafele.

din nefericire, nu am invatat sa iubim o singura data in viata… destinul pare sa se amuze aruncandu-ne dureros din esec in esec. fiecare iubire ratata, fiecare dosar cu amintiri ingreuneaza povara Sisifului din noi. ajungem, sfarsiti, sa adunam morti vii in sufletele noastre.  care rasar atunci cand ne asteptam mai putin. tulburand, distrugand, ucigand.

oamenii pe care i-am iubit la un moment dat,  raman cu noi. la nesfarsit.

 

Irninis Miricioiu

Eternul exercitiu – Daniela Marin

March 17, 2010 2 comments

      Ce ciudat! Intamplare? Eu nu cred in “intamplare”, cred in lucruri predestinate… intr-o zi m-am apucat sa fac curat printre hartiile pe care nu ma indur niciodata sa le arunc si se aduna cu stivele si acasa si la birou. Deci… ma apucasem sa fac curat. Si ce credeti ca am gasit?  O foaie pe care scrisesem poezii. Nuuu… nu pe-ale mele, ci pe-ale altcuiva. Citindu-le mi-am adus aminte despre ce era vorba…

      Pe vremea cand lucram la Jurnalul Cultural, am fost la o lansare de carte, volumul “Eternul exercitiu” al Danielei Marin. Si se pare ca, frunzarind cartea,  n-am gasit pe ce altceva mai bun de scris cateva pe aceste foi volante pe care le-am recuperat dupa vreo 5 ani! Imi amintesc ca atunci cei de la PR nu ne-au dat cartea asa ca a trebuit sa-mi fac “documentarea” la fata locului… pe langa cateva date despre autoare, cateva impresii notate “la cald” dupa ce-am rasfoit cartea, am gasit… cateva poezii. Care mi-au placut atat de mult incat le-am copiat pe foile respective… este ciudat ca le regasesc dupa atata timp…. de fapt este ciudat ca regasesc un parfum al lucrurilor care mi-au placut, tesandu-se astfel iluzia unui timp care se poate intoarce…

MOTTO:  “Sa ucizi o pasare in colivie este ca si cum i-ai deschide portita sa zboare dupa ce te-a vazut imbatranind”.
 
Mi-au trebuit multe clipe
de nefiinta langa tine
ca sa ajung acolo
ca sa te pot avea
fara sa fii.
 
*
Te-am adunat de prin hauri
Te-am adunat de prin rauri
Te-am adunat de prin porti nedeschise
Chiar mie mi te-am adunat.
 
*
 
Mi-a batut inima ta in palma
In ureche, murmurul interiorului tau
s-a strecurat tiptil,
pana cand una a devenit
cu sufletul meu.
Taceam amndoi fericiti si tristi,
caldura ne siroia pe trupuri.
 
 
*
 
Daca-mi dai zambetul tau inapoi,
daca-mi dai stralucirea aceea
a ochilor tai
in ochii mei, oglindindu-se,
am sa scriu multe poeme
pe care tu sa le-nramezi,
si sa le agati,
pe peretii sufletului tau.
 
 
*
 
Iubirea mea clipeste, stiai?
imi face semne discrete
si-apoi,
deodata,
da navala,
facandu-mi inima sa se dea de toti peretii sufletului!
 
 
*
 
Din maini a tasnit dragostea ta,
inghesuita intr-un colt in tine
din vorbe, un zid s-a nascut in fata mea
in timp ce trupul tau, arzand,
respira spre mine,
iubindu-ma.
 
 
*
 
Pentru fiecare
 
S-a adunat atata iubire in mine
incat a izbucnit un izvor
o apa dulce, proaspata si rece,
curgand mereu.
Cei insetati multumesc recunoscatori si beau.
Cei satui aduna pietricelele de chihlimbar.
Cei obositi isi racoresc mainile, fata si picioarele.
Cei fara de trebuinta isi continua drumul.
 
 

Demonicum

August 26, 2009 2 comments

 

 

 

Demonicum

 

 

 

Flori de lotus se închid pe trupul gol

Pistile se înnoadã într-o îmbrãţişare, veşnic tânãrã

“Minunatã mereu”

Marmura crapã…zilele se-ndoaie

Noaptea îşi despleteşte sufletele

Smulgând petale.

Plouã…zeul plânge

Miracol…simţi cum din ochiul lui gol şi umed

S-a nãscut un pistil fraged

Cu gust de lichior.

Simţi cum din trupul lui gol şi umed

Se prelinge o dârã de marmurã lichidã

Simţi cum din gândul lui umed şi gol

Se destramã veşnicia…

şi atunci realizezi ca într-o scânteie

Cã zeul nu e decât un copac cu o mie de suflete.

 

 

de Irninis Miricioiu

Mi-e dor de tine

August 24, 2009 1 comment

 

 

Mi-e dor de tine

 

 

Mi-e dor de tine

De ochii tãi umezi şi calzi

Cu reflexe de mare-nvolburatã.

 

Mi-e dor de tine

De buzele tale umede şi roşii

Cu fior de vuiet de furtunã.

 

Mi-e dor de mâinile, pãrul, corpul tãu

Plãpânde, fine, delicate

Cu gingãşie de alb mãrgãritar.

 

Mi-e dor de sufletul tãu

Învolburat ca apa timpului

Ce rãscoleşte inimile noastre…

 

 

de Irninis Miricioiu

%d bloggers like this: