Irninis Miricioiu… Welcome to my world!

May 12, 2012 1 comment

                       

În blogul personal vei putea afla „things unsaid” printre care şi gânduri, vise şi speranţe, ca o prelungire a fiinţei mele. Sunt amintiri adunate din „emisiuni şi evenimente”, cât şi „de la lume adunate şi-napoi la lume date”, sau „Din arhiva TVR”.

Vei mai putea citi şi jurnalul meu de lectură compus din “litere şi alfabete”, unde vei găsi poezii de dragoste şi alte gânduri despre artã şi frumos care, sper eu, îţi vor face ziua mai frumoasã.

Dacă îţi place ceea ce vei citi şi vrei sã rãmâi conectat la postãrile mele, te poţi abona prin RSS pentru a fi înştiinţat atunci când voi publica noi articole.

Călătorind prin blogul meu, vei descoperi şi categoria “my beliefs” sau “i-support”, lucruri în care cred sau pe care le susţin, şi nu ne vom opri la „întâlniri”, ci vom continua cu “things to remember” – idei geniale despre lume şi viaţã culese din înţelepciunea lumii şi multe alte lucruri care meritã sã rãmânã ascunse undeva, într-un colţ de suflet.

Dacă vrei să afli mai multe despre mine, despre cine sunt şi ce gândesc, mai multe informaţii poţi gãsi  aici.

Dacã ţi-au plãcut ideile mele, mă poţi recomanda pe blogul sau site-ul tău, afişând bannerul acestui blog.

Acesta este blogul meu. Aceasta este lumea mea. Welcome to my world!

 

 

 

 

P.S. Şi nu uitaţi de CONCURS!

 

Categories: Welcome to my world

De la 1 august ne vedem doar pe irninismiricioiu.ro

June 29, 2015 Leave a comment

M-am hotãrât sã închid blogul de pe wordpress începând cu data de 1 august. Toţi cei care doresc sã rãmânã în continuare conectaţi la postãrile mele, sunt invitaţi sã viziteze blogul www.irninismiricioiu.ro!

Ne „citim” acolo!

Categories: Uncategorized

Am lansat www.irninismiricioiu.ro!

February 9, 2013 5 comments

irninismiricioiu.roDragii mei,

        De azi înainte mã gãsiţi pe www.irninismiricioiu.ro, noul meu site/blog care sper cã va fi pe gustul vostru. Veţi regãsi acolo toate postãrile de aici, prezentate în haine noi… Puteţi sã vã abonaţi în continuare la postãrile mele, având în vedere cã inspiraţia nu mã viziteazã prea des. :) Însã voi încerca sã fiu mai consecventã de acum încolo. Promit!

       Ne vedem (sau ne citim) acolo!

       irninis

Despre recunoaştere

January 17, 2013 3 comments

       

        Cât am fost la şcoalã, mi-a plãcut dintotdeauna sã fiu premiantã. Nu ştiu prin ce resort s-a dezvoltat acel mecanism interior yrn scancare m-a învãţat cã pot obţine tot ce vreau dacã mã strãduiesc îndeajuns. Când ma gândesc acum, retrospectiv, nici nu-mi aduc aminte dacã îmi plãcea sã învãţ. Însã cu siguranţã îmi plãcea sã câştig.

        Devenise aproape ritual, ceremonia de decernare a premiilor anuale, la care participau pãrinţii mei, bunica, naşa sau alte rude apropiate şi bineînţeles, câte o camerã video indiscretã, menitã sã salveze momentul pentru totdeauna. Însã cu siguranţã, nu pot uita ciorapii albi, bine întinşi, uniforma cãlcatã cu grijã, guleraşul de dantelã,  apretat de putea rivaliza oricând cu un con de hârtie, şi codiţele împletite strâns strâns, atât de strâns încât ajungeau sã-mi tragã tâmplele spre spate şi sã-mi dea o înfãţisare de chinezoaicã. Şi bineînţeles, fundele albe, imese la fel de bine cãlcate şi apretate, care pãreau doi fluturi gigant, tremurãtori la fiecare mişcare a capului. Şi turtite apoi de coroniţa aşezatã strâmb de câte un director, grãbit sã premieze toţi elevii cu rezultate deosebite la învãţãturã.

         De fiecare datã, în fiecare an, aşteptam cu sufletul la gurã, momentul acela unic, când o sã-mi aud numele strigat în curtea şcolii şi când mã voi duce sã fiu încoronatã. Momentul pentru care munceam un an întreg. Recunoaşterea. Ştiam cã voi primi şi câte un pacheţel cu cãrţi care îmi vor face deliciul peste varã, cã va urma prãjitura servitã în oraş cu pãrinţii, şi mai ales… mersul la fotograf. Era atâta poezie în acest gest, simbolic aproape, care avea scopul de consfinţi ritualul, de a-i întregi dimensiunea emoţionalã, de a mã plasa pe mine, personajul principal, în centrul universului familial, loc câştigat prin fiecare 10 obţinut la materii care deşi nu-mi plãceau, îmi polarizau întreaga energie.

         Anii au trecut şi am transformat euforia triumfului într-un drog care mã fãcea sã cred cã orice este posibil. Cel puţin în materie de rezultate şcolare. Diplomele adunate în acea perioadã stau şi acum închise într-o mapã albastrã peste care am dat întâmplãtor. Şi m-am emoţionat. Pentru cã mi-a revenit în minte un principiu pe care îl aveam la vremea respectivã: „nu mã duc la niciun concurs, la nicio olimpiadã, dacã n-o sã fiu printre premianţi!” Şi exact aşa şi era. Învãţam mult, învãţam noaptea, o puneam pe bunicã-mea sã mã ajute la recapitulat, discutam cu ea temele pentru olimpiadã. Dumnezeu ştie cam câte cãrţi a fost nevoitã sã citeascã prin ochii mei… de literaturã, istorie, psihologie, materiile care îmi plãceau cel mai mult. Franceza însã nu era domeniul ei de expertizã, aveam o profesoarã cu care mã pregãteam în particular, o „domnişoarã” în adevãratul sens parizian al cuvântului, în ciuda celor 70 de ani bãtuţi pe muchie.

         Şi toate astea pentru cã nu îmi plãcea sã pierd. Nu învãţasem atunci gustul  otrãvit al  înfrângerii. Însã cea mai mare naivitate dintre toate a fost sã cred cã lucrurile funcţioneazã tot la fel şi în viaţã. Cã este suficient sã fii cel mai bun într-un domeniu ca sã câştigi. Cã e suficient sã te implici pânã la ultima resursã sufleteascã pentru a fi apreciat. Cã e de ajuns sã îţi toceşti coatele şi sufletul încercând sã obţii acea mulţumire pe care satisfacţia muncii ţi-o poate da.

         Partea proastã este cã m-am înşelat. Dureros. Groaznic. Şi cãderea n-a fost tocmai una plãcutã. M-am încãpãţânat atunci sã cred cã astfel de lucruri sunt accidente pe orbita vieţii fiecãruia. Cã, deh, se mai întâmplã şi orice excepţie de la regulã nu face altceva decât sã întãreascã regula. Optimismul meu adolescentin refuza din rãrunchi sã se lase mutilat de monstruozitãţile lumii reale. Şi-atunci, cãderea a fost cu atât mai dureroasã.

          Omul este un animal social. N-am spus-o eu, au spus-o things unsaidalţii înaintea mea, cu mult mai multã experienţã decât mine. Trãieşte într-o societate şi fie cã vrea, fie cã îi place sau nu, trebuie sã se integreze în ea. Omul are nevoie de câteva lucruri esenţiale pentru a se putea simţi împlinit. În primul rând, de casã, masã, job – lucruri esenţiale care îi pot asigura necesitãţile de subzistenţã. Apoi, are nevoie de securitate. Trebuie sã se simtã protejat de orice agresiune care îi poate înfrânge echilibrul. Are nevoie de dragoste. De dragostea familialã, de dragostea prietenilor care îi aratã cã aparţine unui grup, de dragostea imensã şi de netãgãduit a partenerului de viaţã. Şi nu în ultimul rând, are nevoie de recunoaştere. De aprecierea celor din jurul lui, de aprecierea muncii pe care o depune, a eforturilor de orice naturã îndreptate cãtre un scop. Toate lucrurile acestea îl fac pe om o fiinţã completã. Când unul dintre aceste lucruri dispare, individul devine vulnerabil, uşor de atacat şi de rãnit.

          Am învãţat pe propria-mi piele cã ideea conform cãreia recunoaşterea este acordatã pe merit, nu reprezintã decât o utopie. Frumos coloratã, ce-i drept, însã tot o utopie rãmâne. Astãzi, în lumea aceasta plinã de nimicnicii, recunoaşterea nu este obţinutã de cei care muncesc cinstit, demn, cu propriul suflet pus pe masã. Recunoaşterea nu este obţinutã de cei care nu acceptã compromisul sau nu acceptã sã se vândã pe câţiva arginţi. Mecanismul social care te înalţã şi te coboarã funcţioneazã dupã alte reguli. Dupã regula favorurilor de orice naturã: sexuale sau materiale, dupã filiaţii mai mult sau mai puţin dublate de experienţã, dupã interes. Dupã propriul chef al celor care deţin controlul.

           Şi-atunci te întrebi: ce-ţi rãmâne ţie de fãcut? Sã treci de partea lor, a celor mulţi care deşi nu au valoare intrinsecã obţin ceea ce-şi doresc prin intermediul resorturilor sociale atât de bine puse la punct? Sau sã alegi calegi calea durã a luptei cu morile de vânt  însã o cale onestã şi lipsitã de compromisuri care sã-ţi încarce conştiinţa? Unde îţi gãseşti recunoaşterea care te face sã simţi om complet? Între cei care pun pe piedestal orice tinichea sau între cei, nevãzuţi aproape, care cred în aceleaşi lucruri ca tine?

          Însã rãspunsul  este o ecuaţie la care fiecare se strãduieşte sã-i descopere necunoscuta.

Sexul cireşilor – Jeanette Winterson (fragment) I

January 12, 2013 Leave a comment

       

         Prima carte pe care o citesc pe acest an… „Sexul cireşilor” de Jeanette Winterson. N-am sã vã povestesc acum despre cum mi se pare, pentru cã lectura este still in progress, deşi mie îmi sugereazã un fruct copt şi parfumat, suculent şi ademenitor. A treia carte cititã şi semnata J.W. dupã „Scris pe trup” şi „Portocalele nu sunt singurele fructe”. Deşi nu am terminat-o încã, nu m-am putut abţine sã nu vã ofer câteva mostre de scriiturã autenticã, poate vã voi stârni cheful de lecturã. Cartea o gãsiţi aicisexul_ciresilor.

 

         „În lume existã o teamã cumplitã de molime. De boli misterioase, care mãturã târguri şi oraşe şi lasã în urmã biserici goale şi aşternuturi ce trebuie arse. Se crede cã apa sfinţitã, crucile, aerul de munte, paza sfinţilor şi o dietã cu mãcriş de baltã pot apãra specia umanã de putreziciune. Dar ce poate apãra specia umanã de iubire? Un om mi-a vândut un colier fãcut din oase de pui; spunea cã puii aceştia erau descendenţii direcţi ai celor care scurmaserã prin ieslea de la Betleem. Cã oasele mã vor feri de orice durere şi mã vor conduce cu pioşenie spre Ceruri. Şi el purta câteva.

         –     Dar de iubire? am întrebat. De iubire?

          A clãtinat din cap şi a spus cã nimic nu ţinea piept iubirii. Nici mãcar cel mai fugar amor nu putea fi  împiedicat de vreo amuletã – nu viam cumva o punguţã cu mirodenii amestecate de Don Juan însuşi?

        –     Dar trebuie ca, din moment ce poate fi încurajatã, sã poatã fi şi stãvilitã.

        –      În niciun caz, a spus vânzãtorul, cãci omul e aplecat spre iubire. E uşor de stârnit şi imposibil de sufocat, pânã nu se sufocã de la sine.

        –     Şi totuşi, sunt oameni care nu iubesc niciodatã. De pildã, mama mea.

        –     Au ei un secret pe undeva. De obicei, a spus.

          M-am gândit la marii amanţi, bãrbaţi şi femei care sãriserã neobosiţi dintr-o pasiune într-alta, uneori înhãmând câte douã, trei sau patru deodatã, ca nişte vizitii acrobaţi. Ei oare ce cãutau?

          Pasiunile mele n-aveau nimic care sã le facã onorabile. Umblam dupã o dansatoare care, judecând dupã surorile ei, era prea bãtrânã sã se mai mişte, iar în trecut mã încurcasem cu femei care nu mã iubeau, fie cã nu voiau, fie cã nu puteau. Oare eu le iubisem? Aşa credeam atunci, însã acum ajunsesem sã mã îndoiesc de asta, vãzând cã nu mã iubisem decât pe mine însumi prin ele.

          De câteva ori am fost gata chiar sã-mi abandonez întreaga viaţã iubirii. Sã schimb tot ce însemna ceva pentru mine şi sã mã mut într-o altã lume, în care singurul lucru cunoscut sã fie cea pe care o iubeam. Un astfel de sacrificiu trebuie sã fie rodul iubirii… sau poate viaţa însãşi era consumatã? O terminasem cu viaţa aceea, probabil, dar nu puteam sã recunosc, din încãpãţânare, teamã sau poate fiindcã nu ştiam încã, obişnuinţa fiind o legãturã atât de puternicã.

       only love   Mã gândesc cã se întâmplã adesea ca cei care simt nevoia de schimbare sã aleagã o nouã dragoste şi apoi sã-şi ridice mâinile spre cer şi sã dea vina pe soartã. Dar nu e soarta de vinã sau, cel puţin, nu dacã soarta e ceva din afara noastrã; e o alegere fãcutã în secret, dupã nopţi de alean.

          Dupã ce m-am scuturat de pasiuni, ca un câine care-şi usucã blana dupã ce-a cãzut într-un şanţ, descopãr cã nu pot înţelege ce m-a rãvãşit astfel. Fiinţa iubitã e superficialã, lipsitã de minte, lipsitã de simţire, mercantilã, calculatã, neghioabã. Bineînţeles cã aceste gânduri mã protejeazã, dar mã fac sã par şi complet naiv şi lipsit de raţiune.

          Aşa cã voi explica dupã cum urmeazã.

          Un bãrbat sau o femeie, cãzând în mreaja unor vise ce nu pot fi rostite, despre o viaţã pe care nu o are, se trezeşte în faţa unei uşi sãpate în perete. O deschide. În spatele acelei uşi se aflã viaţa aceea şi un bãrbat sau o femeie care face parte din ea. Poate cã nu-şi doreşte bogãţii, ci chiar lipsa poverii lor, dar viaţa aceea secretã iese brusc la ivealã. E adevãrata sa casã şi dragostea sa.

          Poate cã sunt cinic atunci când spun cã rar se întâmplã ca cel iubit sã fie mai mult decât o formã datã viselor celui îndrãgostit. Şi poate cã asta e de-ajuns. A fi muzã poate fi suficient. Durerea apare când visele se schimbã, aşa cum se întâmplã, aşa cum trebuie sã se întâmple. Brusc, oraşul vrãjit dispare şi te trezeşti iarãşi singur, în deşertul bãtut de vânturi. Cât despre fiinţa iubitã, ea nu te-a înţeles. Dar adevãrul e cã nici tu nu te-ai înţeles pe tine niciodatã.

Poveste de vis

December 28, 2012 7 comments

        

          E searã, e frig şi mai sunt câteva ore pânã când se schimbã anul. Lumea se pregãteşte de Revelion. Doamnele îşi scot din dulapuri rochiile decoltate, îşi încalţã sandalele cu toc cui şi pun în obraji ultima urmã de fard menitã sã le învãpãieze obrajii. Domnii îşi potrivesc papionul, îşi închid butonii argintaţi şi, îmbrãcaţi în haine de sãrbãtoare, merg împreunã cu doamnele sã petreacã în noaptea de Revelion.

         Undeva, pe o stradã întunecoasã, pe nişte cartoane prãpãdite, stau, zgribuliţi doi copii. Sunt slabi şi palizi şi nici nu-şi aduc sad girlaminte când au mâncat bine ultima datã. Le e frig şi au înţepenit de când stau pe strãzi… ar vrea sã se adãposteascã undeva la cãldurã, însã toţi i-au alungat atunci când au încercat sã se apropie. Aşa cã şi-au fãcut culcuş sub o vitrinã luminatã unde parcã şi manechinele de plastic au o viaţã mai bunã decât a lor. Se gândesc cã dincolo de lumea lor tristã şi cenuşie, existã o lume plinã de strãlucire din care ei nu fac parte… şi-şi doresc, cu sufletele lor pure şi nevinovate, ca într-o zi sã aibã şi ei mãcar un strop din fericirea de care se bucurã ceilalţi oameni în noaptea magicã a Revelionului.

           Zgribuliţi de frig, adorm îmbrãţişaţi. Şi lumea cenuşie se topeşte într-un vis plin de luminã şi culoare, pasiune şi strãlucire. Fata viseazã un grandios spectacol de cabaret unde artişti renumiţi cântã şi danseazã, femeile sunt elegante şi surâzãtoare şi timpul parcã şi-a oprit curgerea ireversibilã. Şi poartã şi ea rochia la care a tânjit mereu, pãrul ei lung şi încâlcit este pieptãnat cu grijã, pânã şi unghiile-îi sunt lungi şi lãcuite… şi râde… râde din tot sufletul, râde din toţi porii, pânã şi vãzduhul este strãbãtut de ecoul râsului ei… Deşi îi e frig şi s-a trezit înţepenitã, un zâmbet i-a rãmas agãţat în colţul gurii… e parfumul visului care o face sã spere…

            Bãiatului i-au plãcut dintotdeauna poveştile cu haiduci. I le spunea mama înainte de culcare. Şi înainte sã ajungã la orfelinat. Cel puţin de asta îşi mai aminteşte. Acum, numai de haiducie nu-i arde… se chinuie în fiecare zi sã gãseascã ceva de mâncare pentru el şi pentru sora lui întru nefericire, şi eventual, un adãpost deasupra capului… însã tare i-ar mai fi plãcut sã aibã cal şi costum dintr-acela cu fireturi, sã cutreiere pãdurile şi sã facã dreptate. Obosit şi înfometat adoarme pe cartoanele umede. 

             Era odatã o hangiţã frumoasã, frumoasã, care avea grijã de o cârciumioarã împreunã cu o mulţime de slugi… şi haiducul nostru, ajunge din întâmplare la hanul cu pricina. Vãzând-o, îi cade cu tronc hangiţa. Însã fata are deja un peţitor care se inelul din povestestrãduieşte sã-i fure inima… el, haiducul, ce sa facã? Cum  sã o câştige, mai ales când ea nu dã prea multe semne cã l-ar bãga în seamã? Se chinuie sã-i fie pe plac, sã-i facã toate poftele şi totuşi parcã nu e de ajuns… Şi totuşi… s-a îndrãgostit de ea. Simte cã viaţa nu i-ar fi completã dacã nu şi-ar împãrţi-o cu frumoasa fatã… Şi-atunci se hotarãşte: o va lua de nevastã! Şi pleacã haiducul nostru la peţit. Parcã vede aievea momentul când îi strecoarã inelul pe deget, inelul în care a ascuns toatã dragostea lui… şi zâmbetul ei fericit când îi mãrturiseşte cã şi ea îl poartã-n suflet. Fãrã sã ştie, zâmbeşte în somn. E fericit.

            O sirenã se aude undeva, pe stradã. Şi artificii. Multe artificii. A venit Anul Nou. Vremea se primeneşte acum printr-un nou început. Câteva acorduri muzicale strãbat aerul îngheţat. Fetiţa se trezeşte speriatã, neînţelegând ce se petrece în jurul ei. Îi este frig, îi este foame şi parcã pluteşte în visul nedesprins încã de gene.  Deschide pumnul mic, cu degetele îngheţate. În palma ei, scânteiazã inelul din vis.

           Dacã v-a plãcut povestea pe care tocmai aţi citit-o, vã invit sã o alegeţi dintre cele trei programe de Revelion realizate pentru TVR 1, şi veţi avea ocazia sã o vedeţi, transpusã în imagini, în noaptea dintre ani. Un program de Revelion pe care îl semnez alãturi de mama mea, Yolanda Miricioiu, dar şi alãturi de o echipã întreagã de profesionişti, menit sã demonstreze cã visele pot deveni realitate, dacã ai puterea sã crezi, sã speri şi sã iubeşti.

Şi i-am cunoscut…

December 20, 2012 Leave a comment

                                          

         Şi i-am cunoscut. Şi s-au lipit de mine cu simplitatea şi candoarea specifice vârstei. Irninis si MihaiCurioşi, mânaţi cu paşi mici spre mine de câte un amãnunt care poate, mã fãcea interesantã în ochii lor limpezi de copii, s-au strâns ciorchine în jurul meu şi parcã, în clipa aia, i-aş fi luat pe toţi acasã… chiar dacã unii dintre ei au pãrinţi, şi implicit soarta este un pic mai îngãduitoare decât cu cei care doar se întreabã ce înseamnã „mamã”, totuşi am simţit setea lor nepotolitã de dragoste… de atenţie. De cineva cãruia sã îi pese…

          Ne-au spus poezii, ne-au cântat şi au aşteptat înfriguraţi venirea Moşului… un Moş care nu i-a uitat şi care a fãcut sã înfloreascã un zâmbet pe feţele lor mici şi totuşi atât de greu încercate de lacrimi… pentru cã deşi au vãzut lumina lumii doar de câţiva ani, mulţi dintre ei, au simţit din plin greutatea palmelor altoite cu sete, puterea bocancilor care strivesc oase, teama visceralã de o nouã corecţie şi imposibilitatea de a se împotrivi în faţa scatoalcei primite pe nedrept.

          Şi deşi m-am întristat gândindu-mã la soarta lor şi la viaţa pe care sunt nevoiţi sã o ducã, trebuie sã recunosc cã m-am bucurat din suflet vãzându-le chipurile scãldate de luminã, vãzându-le febrilitatea cu care smulgeau ambalajele de pe cadouri, ca sã descopere mai repede ce se ascunde sub hârtia frumos coloratã. Şi am uitat de obosealã, de alergãtura ultimelor zile, de programul încãrcat şi de ce  mai aveam neapãrat de fãcut, şi… am intrat în joc.

           Am învãţat cã e bine sã ai o surubelniţã la tine când vrei sã schimbi bateriile jucãriilor cu telecomandã, cã şi fetiţele se joacã cu maşinuţele şi cã … nu existã coincidenţe… pur şi simplu, lucrurile sunt menite sã se întâmple. Aproape cã am izbucnit în plâns când fetiţa pentru care eu mã oferisem sã-i fiu Moş, a spus în faţa tuturor cã tot ce-i place mai mult la grãdiniţã este… sã picteze. Iar eu, pe lângã cadoul pe care şi-l dorea, îi cumpãrasem… acuarele!

          Si iaraşi m-am bucurat sã vãd cã da, existã oameni care sã rezoneze la nefericirea altora şi sã întindã o mânã de ajutor atunci când este nevoie. Le mulţumesc tuturor celor care m-au primit în rândurile lor şi mi-au oferit ocazia sã mã implic, în special Alexandrei, motorul întregii acţiuni caritabile şi lui Chinezu’, cel de la care am „aflat” de aceastã poveste frumoasã.

          Am plecat de acolo cu convingerea cã, deşi nu am reuşit sã transformãm lumea în care trãiesc aceşti copii, mãcar le-am oferit încã un motiv sã creadã cã Moş Crãciun existã pentru fiecare! Trebuie doar sã crezi!🙂

This slideshow requires JavaScript.

În papuci de vagabond…

December 14, 2012 2 comments

      

         N-am ştiut niciodatã ce înseamnã sã fii un om al strãzii… nici nu am avut cum sã ştiu.boschetar Pentru cã şi eu, ca majoritatea de altfel, am evitat sã privesc mizeria umanã în faţã. Şi când spun mizerie umanã, mã refer la sãrãcia aceea lucie care te face sã cauţi prin gunoaie dupã o bucatã de pâine uscatã, la lipsa unui adãpost, la frig, la foame, la alienare…

       Am trecut de atâtea ori pe lângã oameni înghesuiţi prin colţuri, îmbrãcaţi în cârpe rãpãnoase care au arãtat cândva a haine… ajunse acum doar nişte zdrenţe menite sã acopere nişte corpuri umilite de soartã. Nu m-am învrednicit sã le arunc nici mãcar o privire. Sau când a am fãcut-o, a fost mai mult cu teama cã de acolo poate emana rãul, violenţa, însingurarea. Cã se vor abate asupra mea şi mã vor sfâşia pe dinãuntru. Şi-atunci am fugit. De fiecare datã.

        N-am ştiut niciodatã ce înseamnã foamea sãu frigul. Am avut de mic copil haine frumoase şi o mulţime de jucãrii pe care sã le stric. La mine a venit întotdeauna Moş Crãciun şi mai ales, am avut întotdeauna dragostea familiei mele. Nu am ştiut niciodatã cum e sã fii singur, pe stradã, de Sãrbãtori. Sã-ţi fie foame… foarte foame…  sã te-adãposteşti în colţuri rugându-te ca gerul sã-ţi îngãduie sã mai vezi încã un rãsãrit… Sã admiri luminiţele oraşului şi sã îţi fie singurul cadou pe care ţi-l poţi permite… sã n-aibã cine sã-ţi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-ţi ureze „La mulţi ani!”

         Astãzi, printr-un concurs de împrejurãri  (n-am sã vã spun acum despre ce este vorba, dar o voi face la momentul potrivit), am trãit pentru câteva ore în pielea unui copil al strãzii. Am îmbrãcat haine ponosite, prea lungi, prea vechi, prea rupte, prea subţiri, cu care am cutreierat centrul oraşului. Îmi era frig, îmi era şi foame, şi simţeam cum sunt absorbitã de o gaurã neagrã.  Un vid al solitudinii şi al neînţelegerii. Am cãutat privirile oamenilor şi am vãzut cã mã ocoleau. Brusc, mi-am dat seama, cã deşi sunt fiinţã vie, care merge, simte şi vorbeşte, am dispãrut din peisaj. Am devenit invizibilã. Un zid de indiferenţã s-a creat  în jurul meu, ca şi cum lumea s-ar fi rãsturnat într-o clipitã. Nu mai fãceam parte din lumea lor, a celor eleganţi şi grãbiţi, ci a celor de jos, care doar viseazã sã aibã şi ei, la un moment dat, haine frumoase. Pe care, unii dintre ei, nu le vor avea niciodatã. Sub zdrenţele mele de boschetar, eram tot eu, aveam acelaşi suflet, aceeaşi inimã îmi bãtea nebuneşte în piept ţipându-şi dreptul la viaţã. Priveam trecãtorii de jos, de pe cartoanele lipite de-o vitrinã luminatã, şi simţeam cã nu exist pentru ei. Cã sunt doar o patã neagrã care îi jigneşte.

       cersetor Şi m-a cuprins o tristeţe fãrã margini, gândindu-mã cã şi eu, la rândul meu, fac acelaşi lucru. Îi ignor pe cei care n-au, deşi nu este vina lor cã au ajuns pe stradã. Cã scormonesc  în gunoaie cãutând un rest mucegãit de pâine. Şi eu îmi întorc, stingherã, privirea, atunci când întâlnesc doi ochi rugãtori care mã implorã.  Şi plãtesc uneori cu un leu adormirea propriei conştiinţe.

        Şi am simţit, încã o datã, cã lumea este strâmb croitã, cã nu conteazã ce eşti ci cât ai, cã alţii te judecã dupã eticheta hainei şi te catalogheazã ca atare, linguşinu-te sau ignorându-te, dupã caz. Am înţeles cã pierdem atâta vreme sã ne dichisim când ieşim pe stradã, nu pentru cã ar fi necesar, ci doar pentru a fi  vãzuţi, pentru a arãta lumii întregi cine suntem. Pentru a ne poziţiona social în ochii celorlalţi. Altfel, pur şi simplu, n-am exista pentru nimeni. Am fi încã o patã neagrã pe obrazul oraşului. Un spectru cenuşiu ce sperie şi intimideazã. Şi care meritã uitat.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 67 other followers

%d bloggers like this: