Misterios și elegant. O voce profundă, gravă, ce uneori, stârnește fiori. Inflexiuni atent meșteșugite ce se armonizează cu starea transmisă ascultătorului. Vrajă.
Este un actor pentru care meseria este mai mult decât o vocație. Este a doua natură. Pentru că intuiția sa profundă îl fac să intre cu foarte mare ușurință și în pielea unor personaje “grele” așa cum a fost cel al lui Woland – revelaţia spectacolului “Maestrul şi Margareta” (spectacol montat în 1980 la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu) sau al lui Goetz din “Diavolul şi Bunul Dumnezeu” de J.P. Sartre, într-un spectacol antologic semnat de Silviu Purcărete în 1981. Primele sale roluri care l-au transformat într-un actor inoubliable.
credit foto: stiri.botosani.ro
Da, pentru că este greu să-l uiți pe Dan Condurache după ce l-ai văzut jucând măcar o dată. Pentru că dincolo de faptul că este un actor care “știe să joace jocul” (după cum scria la un moment dat un critic de teatru) și se prinde în el până la totala dăruire, ceea ce surprinde este umorul. Un umor fin ca o calitate sine qua non a inteligenţei. Un umor presărat pe alocuri cu autoironie, demonstrându-i, încă o dată, extraordinara-i modestie.
credit foto: agerpres.ro
Pentru că aproape că se rușinează atunci când cineva îi trece în revistă realizările remarcabile. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, ascultați doar începutul podcastului pe care l-am realizat cândva împreună la Radio 7. Și vă asigur că vă veți amuza copios… Vă dau doar un singur exemplu: “E o replică într-o piesă de Sartre (Diavolul și Bunul Dumnezeu): “modestia este virtutea celor mediocri”. Eu… am fost și eu un băiat de pe-acolo, că nu am dat pe-afară cu talentul. Am venit la ora exactă, am învățat primul textul, mi-am văzut de sarcinile scenice, n-am agresat verbal, fizic sau psihic pe nimeni și… așa m-am strecurat până la pensie”.
O întâlnire unde am glumit spunând lucruri serioase și unde ne-am amintit de primul interviu realizat împreună, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR. Un interviu memorabil pe care îl vom redifuza duminică, 17 iulie, de la ora 19.00 la TVR3. Și pe care îl puteți urmări și aici, în finalul acestui articol, dacă nu mai aveți răbdare.
Dan Condurache și câteva dintre realizările sale remarcabile
Născut la Dorohoi, oraş despre care îşi aminteşte cu nostalgie, a copilarit la Stâncești, în casa bunicilor, acolo unde asculta cu mare placere piese de teatru radiofonic. Nici nu-și imagina la vremea aceea că va ajunge el însuși o voce inconfundabilă ce însuflețește personaje la microfon.
Surprinzător pentru noi, cei care i-am cunoscut parcursul ulterior, a absolvit un liceu cu profil real în orașul natal, Dorohoi. Însă sufletul său boem l-a atras către mirajul scenei. Așa că s-a hotărât să plece la București, să dea admitere la teatru.
Deși competiția era acerbă, a fost admis din prima încercare la Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică, având privilegiul să ajungă la clasa profesorilor Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. Fire muncitoare și conștiincioasă, a absolvit cu brio Institutul în 1975 ajungând pe scena Teatrului Mic din capitală. Căci odată intrat în jocul ăsta, nu a mai putut ieşi, viaţa nu i-a mai aparţinut. Aşa a început incursiunea tânãrului în lumea teatrului, un univers ce avea mai târziu să-i acapareze întreaga existenţă. “Cred că a fost o întâmplare că am intrat la teatru. În afară de faptul că eram mai harnic decât alţii şi foarte politicos, nu cred că am avut mare talent”, mãrturiseşte actorul privind retrospectiv.
Are zeci de roluri interpretate, unul mai drag decât altul, dar își amintește debutul ca actor în spectacolele “Nu suntem îngeri” de Paul Ioachim și “Galileo Galilei” de Umberto Eco.
Sunt atât de multe rolurile sale remarcabile, dar unul a rămas în memoria tuturor ca fiind special: Woland din “Maestrul şi Margareta” în regia Cătălinei Buzoianu, în 1980. Urmat imediat de Goetz din “Diavolul şi Bunul Dumnezeu” de J.P. Sartre, într-un spectacol antologic (1981), semnat de Silviu Purcărete. Un personaj care i-a ajuns atât de aproape de suflet, încât multă vreme s-a spus că i-a marcat evoluția profesională.
Primul rol într-un film de televiziune l-a avut in 1976, când a jucat Ionel din “Domnisoara Nastasia”. Au urmat apoi “Moartea unui comis-voiajor” de Arthur Miller, “Prizonier la Auschwitz” de Alain Bosquet “Egmont” de Goethe.
A dat mereu tot ce a avut, fără urmă de parcimonie, fără urmă de calcul. Dacă ar fi împiedicat să joace, ar înceta să mai respire.
“Actoria e un tărâm al căutărilor extrem de periculoase. Eu aş sfătui pe foarte puţină lume să îmbrăţişeze profesia mea. Percepţia că meseria asta e ca o sărbătoare, aşa, e greşită. Meseria asta ucide în multe feluri. Ucide când joci puţin, dar şi când joci mult, când nu joci deloc, dar şi când joci mediu, când joci prost.
Este o profesie îngrozitoare, care ucide cercul prietenilor, familia şi într-un final pe tine. Cred că meseria asta e ca o cursă de maşini pe teren accidentat în care mergi fără o hartă. Mai intri şi în gropi, mai sari şi peste dâmburi, mai ieşi şi din decor. Cine nu recunoaşte că îi e frică ori minte, ori e nebun.
În plus, munca unui actor e ca o cămaşă de forţă. După o premieră ratată te poţi îmbăta singur sau cu prietenii, dar este absolut necesar s-o iei de la capăt.” mãrturisește actorul.
Debutul pe marele ecran a avut loc in 1982, în filmele “La capătul liniei” și “Calculatorul mărturisește”. Au urmat multe alte pelicule, printre care: “Întunecare”, “Furtuna în Pacific”, “Batalia din umbră”, “Drumul câinilor”, “Balanța”, “Femeia visurilor”, “În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură”, “Nuntă mută”, “Evadarea”, “Semnul dragostei” și multe altele.
Fiecare rol, fiecare tipologie umană interpretată, a reprezentat o imensă muncă cu sine, un travaliu neîntrerupt pentru a găsi cea mai profundă versiune a personajului, aceea care devine autentică prin umanitate și adevăr. Căci dincolo de natura etică a acestuia, împărțit arbitrar în personaj bun sau rău, ceea ce contează este autenticitatea. Trăirea pe care personajul însuși o provoacă la rândul său celui care îl percepe, dincolo de scenă sau dincolo de ecran.
Însă nu există cale de mijloc atunci când vine vorba de personajele pe care le-a interpretat de-a lungul timpului Dan Condurache. Ori le iubești, ori le urăști. Însă cu singuranță, nu le poți rămâne indiferent.
“După o premieră ratată te poţi îmbăta singur sau cu prietenii, dar este absolut necesar să o iei de la capăt. Nu mai am timp să trag concluzii despre viaţa mea. Nu mai am timp să lucrez la actorul care aş fi vrut să fiu sau pe care l-ar fi vrut alţii să fie, mãrturisea cu sinceritate Dan Condurache într-un interviu.
Pentru că modestia-i caracteristică îl face să privească retrospectiv și să considere că “se putea face și altfel”. Poate că da. Întotdeauna se poate și altfel. Însă în cazul său, a fost cea mai bună cale posibilă. Dacă nu neapărat pentru sine, însă cu siguranță, pentru noi, publicul.
Și interviul promis….
PS. Pentru că pe 26 iulie, maestrul (ah, ce m-ar alerga dacă m-ar auzi că-i spun astfel 🙂 ) împlinește 70 de ani… am furat startul cu această postare. Și nu îi zic decât atât: să ne fiți întru mulți ani!
Irninis Miricioiu 