Archive

Posts Tagged ‘dragoste’

Andiamo – Alice Nãstase Buciuta şi Simona Catrina

August 19, 2012 Leave a comment

        Am ieşit într-o zi la plimbare, tânjind dupã peisajul care altãdatã mã copleşise cu mãreţia lui. Cãutam sã redescopãr bucuria pe care mi-au dat-o odinioarã drumurile ca nişte labirinturi sculptate între ziduri de zãpadã, adulmecam aerul cãutând parfumul acela de frig şi splendoare care mã ameţea în trecut, imploram vântul sã-mi cânte ceva care sã mã facã sã uitdeoameni şi sã-mi amintesc de eternitate. Dar m-am trezit mutilatã, neputincioasã, neînstare sã mai pipãi cu simţurile mele paralizate vreun strop de frumuseţe a lumii. Ştii, cred cã trebuie sã mai ai în tine un strop de mãreţie ca sã poţi oglindi în tine spectacolul copleşitor al naturii… Eu mergeam şi mã uitam în jur, la pãdurile prea îndesate, la munţii acoperiţi de zãpezi, şi-mi cântau întruna în minte versurile lui Romulus Vulpescu:

„Contemplu-n cimitirul grec

un nume brâncovan.

Şi-aş vrea sã plec,

Nu pot sã trec

şi te aştept în van.

N-am sã revin, n-ai sã revii.

Munţi mici, munţi mici şi trişti.

Nu mai existã oameni vii,

tu singurã exişti.”

 

       Dupã încã un telefon de-al lui care, în 7 secunde, mi-a mai trântit o amânare, am mai petrecut o zi la shopping, în care am probat în magazinaşele lor înghesuite tot ce aveau pe umeraşe, şi o altã zi chircitã în pat, în care am plâns de dimineaţa şi pânã seara, iar, când m-am întrerupt, am trudit la câteva sonete – ştii, fiindcã e o îndeletnicire atât de grea, încât te obligã sã nu te mai gândeşti la nimic. Dacã aş fi avut la mine un manual de trigonometrie, mi-ar fi fost şi mai simplu, m-aş fi chinuit şi mai nãpraznic, şi mai acaparator, şi mai salvator. Dar n-am avut. Data viitoare când am s-o iau de nebunã prin lume urmãrind vreun Fãt Morgan o sã-mi îndes în geanta de-mprumut cãrţi grele, cãrţi groaznice.

       Am fost, Simona, peste munţi şi peste distanţe ca sã-mi ucid, de bunãvoie, speranţa. Acum mi-e dor de el, fãrã sã-i mai ştiu numele, fãrã sã mai am pe cine sã strig. S-a deschis pe lume o prãpastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hãu în adâncul cãruia trebuie sã fi rãmas povestea mea de dragoste irealã. Peste ea s-au prãbuşit, din piscuri de stâncã, din vârfuri de iluzii, toate avalanşele unor munţi care s-au scuturat nu de zãpezi, ci de mine. Munţi mici. Munţi rãi. Munţi inventaţi. (…)

       Fiindcã, oricât de greu mi-ar fi, trebuie sã recunosc cã-mi merit soarta. Alerg mereu dupã frânturi de viaţã, şi pun, în locul adevãrurilor care n-au existat niciodatã, setea mea de iubire. Mã risipesc pe drumuri nesfârşite urmãrind himere a cãror dragoste mã înrobeşte şi mã face sã uit care e rostul meu pe pãmânt. Mã tem de vârste, iar temerile care mã fac sã fiu grãbitã, repezitã, hãmesitã sã trãiesc mult şi repede, nu fac altceva decât sã-mi iroseascã anii, lãsându-i în derivã.

       M-am grãbit. M-am minţit.

       Însã cred cã a venit timpul sã accept mãcar un adevãr cu folos: nu are rost sã scormonesc, nu are rost sã cerşesc, nu are rost sã caut. Marile descoperiri, revelaţiile sfinte, ca şi marile iubiri, ţi se dezvãluie întregi, în toatã mãreţia lor, fãrã sã fie nevoie sã le urmãreşti sau sã alergi dupã ele. Iubirile adevãrate ţi se dezvãluie firesc, precum rãsãritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primãvara asta nebunã care mi se aratã, ştiind cã nu am cum sã nu îi simt lumina.

Alice Nãstase Buciuta –Dincolo de tãcere

*

        Nu asta vrem, de fapt, atunci când ne urmãrim iubiţii sau iubitele cãutând dovada clarã a trãdãrilor lor? Ce ne mânã prin hãţişuri, ce ne face sã scormonim prin buzunare, ce ne obligã sã adulmecãm aşternuturi în care ne imaginãm, devastaţi de durere, cum trupurile pe care noi le adorãm s-au împreunat cu trupuri strãine,  mototolind odatã cu cearşafull jurãmintele pe care le credeam sfinte? Nu dorinţa de a ne vindeca o datã pentru totdeauna de suferinţa necunoaşterii? Bãnuielile îţi sfredelesc inima, dar îţi lasã întotdeauna loc perfid pentru încã o speranţã, pentru încã o zi de agonie. În schimb, dovezile trãdãrii aduc durere de moarte, dar aduc şi singura şansã la vindecare. Dupã trãdare, potopul. Dupã potop, înseninarea.

Alice Nãstase Buciuta – Creta şi monstrul

      *

       Am lãsat în urma mea iubiri începute graţios, suav, limpede, care-şi rupeau rotulele înainte de ultima piruetã, astfel încât niciodatã n-am sã ştiu „ce-ar fi fost dacã”. Şi-am mai lãsat în ţarã singurãtãţi prelungi- e drept, dramatic mascate de o viaţã mondenã sclipicioasã, plinã de hãhãieli şi cãlãtorii în strãinãtate, la capãtul cãrora intram în sevrajul devastator al femeii ce gustase drogul aventurii geografice. Cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil. Am început sã privesc lumea întreagã ca pe patria mea. De atunci, deodatã, s-au topit graniţele şi n-am mai avut senzaţia cã fug.

      Eu consum enorm de multã dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlã. Câtã vreme m-am simţit iubitã, am suportat frumos toate ploile, lãtrãturile şi pungãşiile din ţara mea. Dar atunci când pãmântul meu nu mi-a mai recunoscut pasul şi când bãrbatul meu nu mi-a mai recunoscut plânsul, am plecat.

       Când asişti la un naufragiu, cauţi instinctiv sã memorezi moartea, pentru cã e o lugubrã fascinaţie în premierã. Perplexitatea în faţa sfârşitului te smulge de la adevãratele înţelesuri ale hazardului, ale karmei. Dar, când ai motive splendide sã lupţi, eşti obligat moral sã acţionezi.

Simona Catrina – De ce am plecat? De ce-aş mai fi rãmas?

*

       

       Am învãţat mai mult sã ma bucur de emoţia începuturilor de drum decât de miezul lucrurilor, de sâmburele vieţii, de amiezele iubirilor şi ale zilelor însemnate.

Alice Nãstase Buciuta – O aniversare. Un vis

      *

       Eram virginã şi îndrãgostitã veşnic, dulceag, sfâşietor însã mã purtam ca şi cum învârteam pe degete sufletul bãieţilor. La 17 ani era foarte uşor sã te prefaci cã eşti puternic.

Simona Catrina – Stimatã doamnã, pe-o murã v-am scris cã vã iubesc

*

          Nu atunci când am ajuns, ci în clipa plecãrii noastre din Irlanda, m-a lovit fulgerul unui înţeles pe care-l purtam cu mine fãrã sã-l desluşesc. Abia când am ieşit pe punte feribotului care ma ducea departe de ţara abia întâlnitã, cu Marea Irlandei cântând a dragoste şi a moarte de jur împrejur, am priceput, o datã pentru totdeauna, cã nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci cã dragostea pogoarã din cer, ca o minune. Şi cã e pãcat sã-ncercãm sã-i descâlcim firele genezei când nouã ne-a fost dat,simplu, pur şi simplu, numai s-o trãim.

Alice Nãstase Buciuta – Dor de Irlanda

*

        Toate drumurile duc la Roma. Toate gândurile duc la dragoste.

        Mi s-a fãcut fricã, mi s-a fãcut noapte, mi s-a fãcut clar cã nu existã dragoste, cã nu existã cuvânt, cã nu existã noroc.

         Am strãbãtut Vaticanul cu paşi deznãdãjduiţi. În Basilica San Pietro, am privit cu ochi umbriţi şi fãrã speranţã cãtre statuia de marmurã în care Michelangelo a aşezat, împietritã şi albã, tristeţea tuturor mamelor de pe pãmânt. Pietá. Tristeţea sacrã, a Fecioarei care leagãnã pe genunchi fiul mort, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, deopotrivã. Tristeţea oricãrei femei care, privind cãtre pruncul sãu, se sfâşie de neputinţa de-a-l feri de relele lumii. Durerea oricãrei femei care şi-a sacrificat pruncul, nãscut sau nenãscut, în numele unui ideal neînţeles de alţii. Şi m-am întrebat de ce ne e dat sã ducem uneori, din tristeţe şi din neîncredere, mai mult decât ne simţim în stare sã ducem. M-am întrebat de ce ne e dat sã trãim, uneori în dragoste, mai puţin decât ne-am dori sã trãim. Şi mi-am amintit de personajul lui Nikos Kazantzakis care întâlnindu-se cu divinitatea şi însetat sã-şi ia viaţa în piept, a cerut cu glas asprit de îndrãznealã: „Doamne, spune-mi pânã unde sã merg?” Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas senin: „Mergi pânã unde poţi!” „E prea puţin, Doamne! Cere-mi mai mult!”,s-a îndârjit omul. Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas la fel de senin: „Mergi pânã unde nu mai poţi”.

Alice Nãstase Buciuta – Toate drumurile duc la Roma.

Toate gândurile duc la dragoste

*

       Nu ştiu altele cum sunt, dar eu când îmi vãd bãrbatul cântãrind cu ochi pierduţi sau prefãcut indiferenţi trupuri de femei – cu sau fãrã ambalaj textil – mã simt copleşitã de tristeţe, de durere, de neputinţã. Şi mã întreb, cu gândul învineţit de revolte, de ce nu am fost dotatã cu profunzimea înţelepciunii strãvechi, care le-a fãcut pe strãbunicile noastre sã accepte cã bãrbaţii pot sã pofteascã la nuri strãini fãrã sã aibã conştiinţa pãcatului, fãrã sã simtã cã, astfel, îşi pângãresc crunt sufletul, aşa cum aş simţi eu dacã mi s-ar întâmpla nãpasta vinovãţiei.

       „Am vãzut cele mai frumoase  femei din lume în nişte vitrine, la Amsterdam. Se vindeau pe bani”. Aşa arãta sms-ul grãbit trimis de iubitul meu prietenului sãu de la Vâlcea. L-am citit pe furiş, ghemuitã a deznãdejde în patul nostru de la Tulip Inn. Şi apoi m-am rugat în gând sã-mi gãsesc în suflet dragostea linişitã, dragostea care nu doare , dragostea care nu deznãdãjduieşte, dragostea care nu se teme de frumuseţea altor femei. Dragostea care sã mã facã sã mã simt singura femeie din lume, la Amsterdam şi pretutindeni. Dragostea de care nu sunt în stare.

Alice Nãstase Buciuta – La Amsterdam şi pretutindeni

*

       De câte ori mã cred femeie neiubitã, îmi amintesc de emirul meu, de bãrbatul care s-a îndrãgostit de mine la 60 de grade Celsius, sub zidul Babylonului, de bãrbatul care a plâns pentru mine – în timp ce eu îl credeam nebun. Azi, îl cred minunat.

Simona Catrina –Emirul din Badgad. Sfioasã, Şeherezada se înspãimântã

*

        Nu pot sã adorm, deşi sunt istovitã de drumuri şi gânduri. Jumãtatea de lunã îmi bate drept în jumãtatea mea însângeratã de inimã. Încerc sã-mi adun rugãciunile într-una singurã. Încerc sã-mi adun tristeţile într-o speranţã unicã. Încerc sã gãsesc un singur cuvânt despre tot ce-mi doresc. Şi nu sunt în stare. Ce sã cer mai întâi? Ce poţi sã ceri mai întâi? Dragoste? Luminã? Credinţã? Noroc? Bunãtate? Speranţã? Îmi revine obsedant în minte numele lui, numele care nici nu existã. Pe el n-am cum sã-l cer, pentru cã nu ştiu sã-l strig. Şi oftez, cu sufletul îngenuncheat. Mã apropii de vise şi tac. Plâng pios. Alunec în somn cu credinţã.

       Atunci când un om se înalţã la cer, e cãlãuzit de un înger ce pogoarã anume ca sã-l ia şi sã-l ducã în lumea de dincolo. Dar uneori, arareori, îngerul nu izbuteşte. Şi trebuie sã plece singur, fiindcã omul mai are de luptat pe pãmânt. Mai are de trãit. Mai are de iubit, de scris, de cântat, de visat… Şi îngerul pleacã, învins, şi e nevoit sã-i lase pãmânteanului îndãrãtnic şi victorios, ca ofrandã, ca tribut, ca recunoaştere, încã o pereche de ochi. Şi poate cã aşa se face cã unii artişti vãd lumea altfel decât muritorii de rând. Poate cã aceia binecuvântaţi cu o viziune unicã, cei dãruiţi cu harul de a desluşi totul într-un fel nepermis altora, cei care privesc mai mult şi înţeleg mai adânc sunt oamenii care, dupã venirea îngerului, dupã plecarea lui, au rãmas cu o pereche de ochi în plus. Şi cu o şansã mai adâncã de-a pricepe şi de a trãi toate culorile şi nuanţele vieţii.

       Rãsfoiesc mai departe revista din avion, rãsfoiesc mai departe în mine însãmi. „Dacã personajele dumneavoastrã, într-o bunã zi, ar veni, în cel mai autentic stil pirandellian şi v-ar întreba: de ce nu ne-aţi fãcut fericiţi?” a întrebat-o Crenguţa Ţolea pe Ileana Vulpescu. Iar rãspunsul doamnei Vulpescu m-a lovit în moalele inimii: „Eu le-aş rãspunde: pentru cã viaţa nu prea obişnuieşte sã distribuie fericire. Vã rog sã mã iertaţi. Adresaţi-vã în altã parte. Poate cã pe la alţii s-o distribui. La mine, pânã acum,s-au bãgat doar ficãţei de pasãre şi banane…”

Alice Nãstase Buciuta – Jurnal de Israel

*

       În Canada şi America, am învãţat cã nu e absolut nicio nenorocire dacã bãrbatul îşi iubeşte mai mult maşina decât nevasta. E chiar o deosebitã onoare sã fii surclasatã de o caroserie care, orice-ar fi, mãcar ştii cã e mai grasã decât tine.

       Noi doi şi maşina am traversat continente şi ani, pãduri şi nopţi de dragoste nebunã. Schimbam pe şosele fusul orar, nu în avion, ca toatã lumea. Şi cu fiecare meridian pe care-l traversam, mã uitam în oglindã, sã vãd cum arãt mai tânãrã cu o orã, mai îndrãgostitã cu o orã.

Simona Catrina – American dealer – great love opportunities

*

       Mergeam desculţã, pe lângã vitrine. Mergeam singurã. Şi m-am speriat de un şoricel care a trecut pe lângã talpa mea. Şi n-am avut pe nimeni alãturi care sã mã ia de umãr şi care sã mã facã sã mã simt apãratã. De şoareci, de frig, de uitare, de singurãtate.

Alice Nãstase Buciuta – Prin lume pe urmele lui Peter Gabriel

*

      Însemnãrile mele din zilele dintâi ale dragostei noastre mi-au ars mâinile, mi-au îndurerat privirea, mi-au rãvãşit sufletul. Am spus mereu cã nu m-am mai temut niciodatã, dincolo de prima îmbrãţişare. Dar am minţit. Sau poate doar am uitat.

      Te rog sã pleci liniştit şi senin. Şi sã te întorci cu bine. Eu te aştept. Eu sunt a ta, şi te aştept. (…) Dar şi dacã ai lipsi cu anii, şi dacã între timp ai trãi alte vieţi şi alte iubiri, tot al meu ai rãmâne. Iar eu tot a ta. Tot aici. Tot iubindu-te. Iţi sãrut drumurile, sã-ţi fie bune, sã mi te aducã înapoi curând.

      Încerc sã strâng bagajele sã pot pleca şi eu sã întâmpin lumina, încerc sã isprãvesc cu treburile şi sã mã refugiez cât mai curând în somn, poate uit…

      Încerc. Dar mi-e atât de rãu de tine, atât de dor de noi, încât mã amãgesc cã, dacã mã opresc o clipã din treburi ca sã îţi scriu, e ca şi cum tu m-ai auzi, ca şi cum m-ai atinge.

      Îmi ard sânii şi umerii, mã dor genunchii, mã strâng coastele de dorul tãu.

      Şi-mi vine sã te strig cu glas tare şi sã-ţi spun cã te-aş iubi ca o credincioasã ieşitã din post, aşa cum sunt, aşa cum îţi sunt. Te-aş iubi cu evlavie şi cu luminã, te-aş iubi aşa cum se iubeşte dincolo de Înviere, când se rup graniţele între viaţã şi moarte, când dragostea se smulge din cuie, şi când printr-o mare iubire spinii din cununa Domnului se  preschimbã în flori.

      Te-aş iubi ca o pãcãtoasã care nu se teme de pedepse, ca o fecioarã care descoperã dragostea sub palmele tale.

      Te-aş iubi şi atât. Cu toatã dragostea sufletului adunatã în trup, te-aş iubi. (…)

       Îţi scriu pe cer. Reaşez constelaţiile, ca sã citeşti în lumina lor iniţiala mea şi semnele dragostei mele. Şi tac, şi plec sã te caut în vis, acolo unde eşti al meu pe de-a-ntregul, pentru totdeauna, acolo unde dragostea noastrã a murit şi a înviat, adevãrat a înviat.

Alice Nãstase Buciuta – Italia e a noastrã

Prezentarea oficialã a cãrţii, aici.

Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende

August 5, 2012 8 comments

       

       De douã zile citesc “Paula” de Isabel Allende şi parcã sunt în transã. N-am terminat-o încã, nu ştiu ce final i-a hãrãzit scriitoarea şi parcã acum, nici nu conteazã… însã de foarte multã vreme nu am resimţit acest imbold puternic de a scrie când încã mai sunt file de întors şi rânduri de parcurs cu sufletul… aceeaşi stare mi-a provocat-o „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran (carte despre care însã nu am apucat sã scriu la momentul potrivit), un amalgam de nerãbdare, impuls imperios de a scrie şi de a-mi exorciza propriile impresii şi experienţe, necuprinsã admiraţie pentru forţa cu care autorul a reuşit sã aştearnã cuvintele în propoziţii şi fraze care sã rãscoleascã într-o clipã ani întregi de ape liniştite…

        Este surprinzãtor însã cum te poţi regãsi tu ca individ, cititor, anonim, dintr-o ţarã aflatã la celãlalt capãt al lumii, în rândurile unui om care îşi sondeazã cu luciditate propriul suflet pentru a scoate la luminã esenţa însãşi a umanitãţii… Nu este doar vorba de durerea unei mame care asistã neputincioasã la stingerea propriului ei copil, ci este o intensã declaraţie de dragoste plinã de forţã, de tragism, de  simplitate… Personajele nu mai conteazã.

         Nu mã intereseazã cât de autobiograficã este cartea lui Allende, însã cu siguranţã se simte durerea incomensurabilã împletitã în fiecare rând. O durere realã, visceralã, care te inundã ca un şuvoi, te copleşeşte fãrã sã-ţi dai seama. Durerea unei mame care îşi pierde fiica. Cu toţii am pierdut pe cineva drag. Cu toţii îi simţim lipsa atunci când ne aşteptãm mai puţin.  Uneori îl simţim prin preajmã în adierea unei ramuri sau într-o unduire a perdelei. Alteori, ne este, pur şi simplu, dor. „Paula” este o carte despre amintire. Despre refuzul de a ceda în faţa timpului şi a morţii. Despre rezistenţa prin cuvântul scris, care astfel, capãtã realitate şi profunzime şi în acelaşi timp, capãtã sens. Şi nu în ultimul rând, este o carte despre despãrţire.

        „Paula” este un jurnal. Un jurnal scris în momente de agonie, un strigãt în pustie pentru ca, de undeva, din imensitatea Universului, sentimentele profund umane, simple, fãrã mãşti şi artificii superficiale, sã se reveleze în arhetipuri. Un jurnal al mamei care îşi scrie cu sânge clipele petrecute în agonia aşteptãrii unui semn oarecare, al morţii sau al învierii, trecut şi prezent, amalgamate pânã la identificare. Un catharsis. Un jurnal în care încearcã cu disperare sã alunge teama, gândurile rele, suferinţa… sã se adune pentru a face faţã. Pentru a fi ea însãşi. Şi dincolo de toate, are nevoie de trecut pentru a se plasa în centrul propriului univers. Pentru a nu se pierde pe sine în vârtejul disperãrii.  Istoria suferinţelor familiei devine pretext identitar, conferã apartenenţã şi rãdãcini. „Paula” este un jurnal al exilului. Un antidot la uitare. Şi la indiferenţã.

         „Paula” este o rugãciune şi o scrisoare de rãmas bun. O rugãciune cãtre o Divinitate pe care o descoperã prin suferinţã. Suferinţã care purificã şi limpezeşte, care coboarã spiritul cãtre esenţe, cãtre lucrurile simple ascunse în fiecare dintre noi. O rugãciune dincolo de religie şi dogmã, tâşnitã din acel mysterium tremendum resimţit de om în faţa lucrurilor care îi demonstreazã propria nimicnicie. Şi care îl face sã creadã cã mai existã minuni. O scrisoare de rãmas bun scrisã într-un moment în care drumul devine fãrã întoarcere. Drumul cãtre moarte şi dincolo de ea.

        „Paula” este o oglindã. În care se oglindeşte propria ei mamã încercând cu disperare sã reziste în vârtejul sentimentelor, dar în care ne oglindim şi noi, cei care o citim. Un alter-ego care se întrupeazã vãlurit din rândurile aşternute pe hârtie.

        „Paula” este o lecţie de umanitate. O arsurã cu fierul roşu pentru a cicatriza rana supurândã. Suferinţa privitã de aproape ne timoreazã. Vedem, uneori, înghesuit prin colţuri, cu ochii trişti şi parcã cuprinzând în ei întrega nefericire a universului, câte un copil mutilat, fãrã mâini, sau cu picioarele înfãşurate în cârpe jegoase. Întinde spre noi cioturile rãmase, într-o încercare mutã de a cere ajutor. De cele mai multe ori, ne mutãm, oripilaţi,  privirea. Îl ignorãm, deci, nu existã. Alteori, impulsul este mai puternic şi ne scotocim grãbiţi prin buzunare în cãutarea unui mãrunţis. Îi strecurãm o bancnotã  în mâna micuţã şi tremurãtoare şi grãbim pasul pentru a ne îndepãrta cât mai repede de ciotul acela uman care face, totuşi, parte din realitatea noastrã. Ştim cã banii nu îi folosesc lui la nimic, cã îi sunt luaţi de alţii care îl pun sã cerşeascã, şi totuşi de ce îi dãm?  Din purã şi înduioşãtoare milã? Da, ne e milã, însã egoismul nostru profund şi intrinsec ne obligã sã ne ţinem la distanţã de mizeria şi durerea altora. Ne temem cã suferinţa e contagioasã. Şi-atunci, mãrunţişul din buzunare este suficient pentru a ne cumpãra conştiinţa.

         Tocmai acest lucru ne împiedicã Allende sã-l facem. Sã fugim. Ne pune sub ochi ochi o lupã imensã sub care a adunat toatã suferinţa omenirii. Suferinţa timpului care se scurge târând cu el vieţile noastre, picãtura chinezeascã administratã mamei care trebuie sã accepte pierderea propriei fiice, vânarea de vânt a dragostei spulberate, viaţa şi moartea împletite pânã la identificare, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, toate zugrãvite pe fundalul societãţii decrepite în care individul nu se mai poate regãsi. Nu, nu putem fugi… fiecare cuvânt arde cu fierul roşu. Sfredeleşte sufletul şi stârneşte reverberaţii. Şi dacã nu aruncãm cartea cât mai departe, trebuie sã îndurãm supliciul la care ne supune Allende. Sau exerciţiul de conştiinţã, cum vreţi sã-i spuneţi.

          Nu ştiu acum cum se terminã „Paula”. Cel puţin nu acum. Însã cu siguranţã simt cã finalul nu este aici. Cã povestea nu se terminã odatã cu ultima filã întoarsã. Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.

       Ps. Mulţumesc, Marilena, pentru sugestie şi pentru impuls. Cu siguranţã, trebuia sã vinã şi clipa potrivitã pentru cãrţile lui Allende. De data asta, ţi se datoreazã.

 

Despre Valentine’s Day

February 13, 2012 2 comments

        Mã pregãtesc sufleteşte pentru ziua de mâine. O zi invadatã de inimioare cântãtoare mai ceva decât viscolul din ultimele zile. Pentru cã da, ştim bine cu toţii, mâine este vestitul Valentine’s Day. O zi când toate magazinele sunt pline de „articole pentru îndrãgostiţi” şi, din pãcate, toţi se înghesuie sã le cumpere. Bine, bine… nu chiar toţi… dar majoritatea… Le ştiţi prea bine… sunt chestiile alea roşii, chinezeşti, kitschoase, care mârâie un „I love you” zgârietor de timpane de fiecare datã când le atingi. Chiar şi când te împiedici de ele.

          O zi când „love is în the air” chiar dacã sunt -10 grade Celsius şi pânã şi florile se ofilesc instantaneu la schimbarea de temperaturã. O zi când toţi blãnoşii de pluş, indiferent de specie, cu nelipsita inimioarã în braţe, sunt rechiziţionaţi din magazine şi daţi cu parfum, apoi oferiţi pe post de dovadã. Ce conteazã cã celãlalt  face deja colecţie? O zi când toate diminutivele o iau razna şi toate „pisi”, „iubi”, „miţi”, toţi „iepuraşii” şi toţi „puiuţii” par sã fie convocaţi la raport tocmai ca sã fredoneze în cor acelaşi piţigãiat „Ai lãv iuuuuuuuu”. Read more…

Vreme trece, vreme vine…

May 15, 2011 3 comments

     Nu alegem noi când ne naştem. Nu putem alege nici mãcar ce pãrinţi sã avem. Mai buni sau mai rãi, mai apropiaţi sau sau mai distanţi, într-un fel sau altul, ei reprezintã o coordonatã fixã a vieţii noastre. Nu îi putem schimba, aşa cum nu putem schimba vremurile în care trãim.

      De foarte multe ori m-am gândit cã mi-ar fi plãcut sã mã nasc în alt timp, în altã epocã, în alt spaţiu. De foarte multe ori m-am gândit cum ar fi fost viaţa mea dacã „barza” m-ar fi adus într-o familie de pescari japonezi sãraci, aşa cum erau cei despre care citeam în copilãrie în cartea mea de basme japoneze. Oare ce experienţe mi-ar fi fost dat sã trãiesc dacã mã nãşteam în epoca Renaşterii, aş fi fost un ucenic neînsemnat în atelierul lui Ghirlandaio, învãţând tehnica frescei cot la cot cu Michelangelo, fãrã ca mãcar sã intuiesc cã sunt un om privilegiat. Oare pe ce drumuri nebãnuite m-ar fi purtat viaţa  dacã aş fi fost un soldat neamţ aflat în plin rãzboi şi eu însumi aş fi fost  obligat sã omor oameni în virtutea unor legi neînţelese.

       Cum ar fi fost viaţa mea, dacã aş fi avut, mãcar pentru o clipã putinţa alegerii? Şi-acum, privind retrospectiv, ce-aş fi ales? Mãreţia palatelor regale, puterea pe care o ai când ştii cã mii de oameni ţi se aştern la picioare şi aşteaptã doar un semn pentru a-şi arãta veneraţia, dorinţa de a ajuta cât mai multe suflete chinuite de îndoialã, nesomnul provocat de ardoarea creaţiei sau liniştea unei vieţi mãrunte, insignifiante şi patriarhale?

       De fiecare datã ne dorim ceea ce n-avem. Sau ceea ce nu vom avea vreodatã. Ne proiectãm cu mintea în trecut, încercând sã regãsim un drum pe care n-am pãşit niciodatã. Un drum aievea, menit sã ne scoatã dintr-o realitate claustrantã. Un trecut care nu e nici mãcar al nostru. Este undeva, închis în noi, ca un sâmbure fãrã de care firul plãpând al vieţii nu ar fi ieşit la luminã. Fãrã sã vrem, suntem produsul lumii în care trãim. O lume pe care încã mai credem c-o putem schimba. C-o putem face dupã chipul şi asemãnarea noastrã. Doar cã fiecare încercare, plãtitã cu sânge, ne aratã încã şi încã o datã cã barele invizibile ale coliviei de aur nu sunt uşor de învins. Transformarea ameţitoare a vremurilor ne poartã cu sine fãrã sã intuim mãcar, cã şi noi ne transformãm odatã cu ele. Cã suntem holograme ale unui timp bolnav care a uitat sã se mai înnoiascã. Sã o ia de la capãt, sã uite. Purtãm stigmate pe care nici nu le vedem. Sângerãm de boala epocii şi nici mãcar nu-i ştim numele. Avem impresia cã trãim fãrã sã vedem cã, de fapt, vieţuim. Suntem goi pe dinãuntru şi ne credem bogaţi. Suntem bogaţi şi de fapt sãrãcia este în suflet.

       Punem preţ pe tinereţe, pe clipa trãitã acum, pe frumuseţea fizicã, pe orgolii şi averi. Lumea de astãzi se mãsoarã în biţi, în pixeli, în graba de a bifa cât mai multe lucruri deodatã. Trecem unii pe lângã alţii şi avem impresia cã ne cunoaştem. Povestim despre vreme şi credem cu tãrie cã ne-am dezvãluit sufletul. Întâlnim oameni care meritã mai mult decât o strângere de mânã, dar orgoliul ne împiedicã s-o recunoaştem. Suntem prea grãbiţi sã oferim mai mult decât imagini false, lipsite de conţinut. Pe lângã superficialitatea noastrã, superficialitatea vremurilor se suprapune ca o mânuşã. Uneori noi şi vremurile suntem în contratimp.

       Fãrã sã vreau, „Adam şi Eva” lui Rebreanu îmi rãsare acum în minte, carte care pune în balanţã perpetua transformare a vremurilor cu perenitatea dragostei absolute. O dragoste mai presus de timp şi spaţiu. Mai presus de corporalitate. Mai presus de concreteţea tiparelor lumii. O iubire care se cautã pe sine. Şi se regãseşte ca liman al unor suflete rãtãcite în cavalcada vremurilor.

       Poate ca n-ar trebui sã trãim în vremea Renaşterii pentru a învãţa cã unele lucruri sunt general valabile, cã reprezintã valori imuabile pe care n-ar trebui sã le cãlcãm în picioare doar pentru cã „moda”ne împinge la asta. Poate cã n-ar trebui sã ne izolãm în vârful unui sat de munte, pentru a ne oferi rãgazul de a ne întoarce la valorile simple ale vieţii. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm îmbrãcaţi în crinoline şi în frac, pentru a ne supune codurilor de politeţe. Poate cã n-ar trebui sã ne visãm poliţişti pentru a respecta legea. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm eroii unor romane de dragoste, pentru a iubi cu adevãrat. Poate cã n-ar trebui sã uitãm cã dincolo de vremurile care se schimbã de la clipã la clipã, rãmânem noi înşine, singuri, în faţa schimbãrii.

A little story…

May 10, 2011 2 comments

       A fost odatã o fatã oarbã care se ura pe sine pentru cã era oarbã. Ura pe toatã lumea în afarã de prietenul ei. Într-o zi fata a spus cã dacã ar putea vedea lumea mãcar pentru o singurã datã, atunci ea s-ar mãrita cu prietenul ei.

        Într-o zi norocoasã cineva i-a donat o pereche de ochi. Atunci ea a vãzut totul, lumea, soarele, florile dar şi pe
prietenul ei. Acesta apoi a întrebat-o: „Acum cã poţi vedea, te mãriţi cu mine?”

       Fata a rãmas şocatã când a vãzut cã prietenul ei este orb, şi i-a spus: „Îmi  pare rãu, dar nu mã pot mãrita cu tine pentru cã eşti orb “. Atunci prietenul ei a plecat în lacrimi şi i-a spus TE ROG SÃ AI GRIJÃ DE OCHII MEI…

Te-am cãutat…

September 26, 2010 4 comments

 

Te-am cãutat în gene, lanţuri si cuvinte,

şi te-am gãsit în lacrimi şi morminte.

Te-am cãutate în ape, visuri şi ninsori,

şi te-am gãsit în urme de noroi.

Te-am cãutat în zare şi-n balanţã,

şi te-am gãsit în clipe de speranţã.

Te-am cãutat în nume şi-n adâncuri,

şi te-am gãsit pierdut în tine însuţi.

Te-am cãutat în şoapte şi-n tristeţe

şi te-am gãsit în vechile poveţe.

Te-am cãutat în mustul cel dintãi

şi te-am gãsit în ritmul din bãtãi.

Te-am cãutat în zgomot şi ruine

şi te-am gãsit în dragostea din mine.

Te-am cãutat pe drumul nesfârşit.

Te-am cãutat… dar nu te-am mai gãsit.

Irninis Miricioiu

Nu

July 8, 2010 3 comments

Nu-mi plac dimineţile înnorate,

în care ma trezesc mai departe

de mine însãmi, de tine,

de noi.

 

Nu-mi plac dupã-amiezile nãucitoare

în care alerg dupã mirosul unui chibrit aprins,

dupã emoţia unei clipe trecute,

dupã o lacrimã.

 

Nu-mi plac nopţile însingurate,

în care timpul devine nesfârşit,

în care bãtaia mea de inimã

nu e completatã de a ta.

 

Nu-mi plac mãştile

pe care mi le smulgi, una câte una,

fãrã sã mai existe,

vreun drum înapoi.

 

Nu-mi place sã fiu eu însãmi,

atât de goalã, atât de închisã,

atât de lipsitã de tine.

Irninis Miricioiu

%d bloggers like this: