Viaţa e o ţeapã

       

          N-am mai apucat sã scriu nimic de ceva vreme tocmai pentru cã în ultima perioadã, mi-am concentrat toate forţele cãtre o lucrare de disertaţie susţinutã la o ilustrã facultate din Bucureşti. Pe care am prezentat-o, dupã îndelungi chinuri, ieri. N-am sã vã povestesc despre subiect, bibliografii şi numãr de pagini. De data asta vroiam sã vã vorbesc despre… normalitate. Şi dincolo de experienţa personalã, dincolo de cârpa murdarã din care e croitã lumea asta, sã sper cã undeva, poate într-un colţ neumblat, existã încã noţiunea de „normalitate”.

        Dincolo de academisme, de influenţe de tot felul, am avut naivitatea sã cred cã mai existã corectitudine în ţara asta. Cã mai sunt locuri şi oameni nealteraţi de mucegiul care ne putrezeşte oasele în fiecare zi, mucegaiul corupţiei şi al demagogiei, al intereselor meschine şi al celor doi arginţi pe care ne vindem sufletul la fiecare colţ de stradã. Cã facultatea, şcoala în sine, este un astfel de loc, unde oamenii au alte valori, sunt integri, au coloanã vertebralã, sunt modele. Cel puţin, unii dintre profesorii mei aşa au fost.

        Da, recunosc, am avut naivitatea sã cred cã dacã mã duc la un examen, indiferent de felul lui, voi fi evaluatã în funcţie de cunoştinţele mele, şi nu în funcţie de decolteul pe care îl port, de cât de lungi am unghiile sau de cât de blonde îmi sunt cosiţele fluturate galeş în nasul profesorului. Da, am avut naivitatea sã cred cã o lucrare care îmi aparţine, mã va reprezenta mai bine decât o mie de cuvinte, va fi o carte de vizitã mai bunã decât orice „reclamã”, chiar dacã nu am tocit prea tare pragul sãlii de curs.

        Da, recunosc cã am avut naivitatea sã cred cã vei fi tratat egal, chiar dacã tu te afli în coada listei studenţilor programaţi sã îşi susţinã lucrarea, iar cei din comisie sunt deja plicitisiţi şi le e foame. Cã nu te vor depuncta dacã, atunci când ţi-a venit rândul, computerul pe care trebuia sã-ţi prezinţi lucrarea, provenit probabil din era post-glaciarã, a fãcut o crizã de personalitate şi n-a mai vrut sã se lase folosit. Cã profesorii aleşi în comisii nu îşi vor examina proprii studenţi pe care i-au coordonat pe parcursul redactãrii lucrãrii. Şi cã nu îi vor încuraja cu atitudinea lui Marius Chicoş Rostogan atunci când „loazele” se dovedesc a fi prea timorate pentru a scoate douã vorbe, minime pentru un 10.

        Şi da, am avut naivitatea sã cred cã luminaţii profesori şi-au dat osteneala sã citeascã sutele de pagini de „baliverne” pe care noi, loazele, le-am înşirat acolo, în coperţi frumos legate, doar, doar, om reuşi şi noi sã le luãm ochii şi sã le abatem atenţia de la lucrurile cu adevãrat importante. Iar, ei, vigilenţi, nu s-au lãsat duşi de nas. Cã nu vor respinge o cercetare  pe motiv „cã nu-mi place subiectul ãsta”, atâta timp cât este argumentatã logic, se bazeazã pe informaţii pertinente şi studentul a propus un punct de vedere. Bun sau rãu, mai conteazã? Cum încurajãm cercetarea şi nu plagiatul? Pe „asta-mi place” „asta nu-mi place”?

        Şi da, recunosc cã m-am înşelat. Normalitatea zilelor noastre este sã primeşti notã micã chiar dacã ai lucrare de 10, tocmai pentru cã proful nu te-a vãzut la ochi pânã la restanţã şi îţi trânteşte din vârful buzelor aprecierea cã eşti „brânzã bunã în burduf de câine” şi cã ar trebui sã fii mulţumit cã nu te-a picat. Iar tu pleci, umil, obidit de statul pe la uşi şi hãrtãnit de câte ori ai fost dat afarã de secretare, care fac asta chiar şi când ar fi obligate sã îţi dea informaţii, şi îi mulţumeşti în gând lui Dumnezeu cã ai scãpat numai cu atât. Normalitatea zilelor noastre este sã stai şapte ore pe la uşi ca sã primeşti un rãspuns de douã minute.

         Normalitatea zilelor noastre este sã ai dreptul la un sfert de orã în care sã-ţi susţii lucrarea, dar sã fii expediat dupã cinci minute, tocmai pentru cã „e deja târziu şi suntem în întârziere”. Normalitatea zilelor noastre este ca profesorii sã frunzãreascã lucrarea cu tine de faţã, atunci, pe loc, şi dacã are titluri scrise frumos, pagini multe şi nişte poze frumos colorate, atunci meriţi notã maximã. Sã te întrebe curiozitãţi personale („Da’ ce nume e ãsta, Irninis?”), în loc sã asculte argumentaţia unui proiect. Şi sã facã aprecieri despre lucruri pe care nu le-au citit. Gen, propria ta lucrare de disertaţie!  Lucrare care ţi-a bântuit nopţile, te-a transformat într-un vulcan şi i-a fãcut pe apropiaţii tãi sã se urce pe pereţi din cauza irascibilitãţii tale. Mãcar dacã nu te-ai fi strãduit, atunci nu ai mai fi fost dezamãgit. Cum e vorba românului: „câţi bani, ataţia peşti!” Doar cã aici, din pãcate, nu se aplicã.

        Eforturi irosite în van pentru o cauzã pierdutã. Nu scopul în sine, nu nota e cea care conteazã, nici dacã ai luat examenul sau nu, ci ideea de respect. Dacã mai existã sau nu respect pentru valoare, muncã, strãduinţã. Dacã mai sunt sau nu locuri necãlcate în picioare. Sau oameni.

          Constat tot mai mult (şi pe propria-mi piele) cã nu. Traiul de zi cu zi, în care  vânzãtoarea îţi aruncã restul pe tejghea ca la milogi, în care eşti luat la bãtaie în trafic deşi n-ai greşit cu nimic, în care ţi se cer milioane de hârtii degeaba pentru un serviciu care în ţãrile civilizate se face online, demonstreazã tot mai mult care este cu adevãrat normalitatea. Una în care tot mai mulţi dintre noi, nu se mai regãsesc.

         Citesc acum „Viaţa ca o ţeapã” semnatã de Alan H. Cohen. Şi deşi am parcurs doar primele pagini nu mã pot abţine sã nu observ cã autorul a fãcut o eroare chiar în titlul volumului pe care l-a scris. Cred cã mai corect ar fi fost „Viaţa e o ţeapã”. Cel puţin în România.