Archive

Posts Tagged ‘bucurie’

Şi i-am cunoscut…

December 20, 2012 Leave a comment

                                          

         Şi i-am cunoscut. Şi s-au lipit de mine cu simplitatea şi candoarea specifice vârstei. Irninis si MihaiCurioşi, mânaţi cu paşi mici spre mine de câte un amãnunt care poate, mã fãcea interesantã în ochii lor limpezi de copii, s-au strâns ciorchine în jurul meu şi parcã, în clipa aia, i-aş fi luat pe toţi acasã… chiar dacã unii dintre ei au pãrinţi, şi implicit soarta este un pic mai îngãduitoare decât cu cei care doar se întreabã ce înseamnã „mamã”, totuşi am simţit setea lor nepotolitã de dragoste… de atenţie. De cineva cãruia sã îi pese…

          Ne-au spus poezii, ne-au cântat şi au aşteptat înfriguraţi venirea Moşului… un Moş care nu i-a uitat şi care a fãcut sã înfloreascã un zâmbet pe feţele lor mici şi totuşi atât de greu încercate de lacrimi… pentru cã deşi au vãzut lumina lumii doar de câţiva ani, mulţi dintre ei, au simţit din plin greutatea palmelor altoite cu sete, puterea bocancilor care strivesc oase, teama visceralã de o nouã corecţie şi imposibilitatea de a se împotrivi în faţa scatoalcei primite pe nedrept.

          Şi deşi m-am întristat gândindu-mã la soarta lor şi la viaţa pe care sunt nevoiţi sã o ducã, trebuie sã recunosc cã m-am bucurat din suflet vãzându-le chipurile scãldate de luminã, vãzându-le febrilitatea cu care smulgeau ambalajele de pe cadouri, ca sã descopere mai repede ce se ascunde sub hârtia frumos coloratã. Şi am uitat de obosealã, de alergãtura ultimelor zile, de programul încãrcat şi de ce  mai aveam neapãrat de fãcut, şi… am intrat în joc.

           Am învãţat cã e bine sã ai o surubelniţã la tine când vrei sã schimbi bateriile jucãriilor cu telecomandã, cã şi fetiţele se joacã cu maşinuţele şi cã … nu existã coincidenţe… pur şi simplu, lucrurile sunt menite sã se întâmple. Aproape cã am izbucnit în plâns când fetiţa pentru care eu mã oferisem sã-i fiu Moş, a spus în faţa tuturor cã tot ce-i place mai mult la grãdiniţã este… sã picteze. Iar eu, pe lângã cadoul pe care şi-l dorea, îi cumpãrasem… acuarele!

          Si iaraşi m-am bucurat sã vãd cã da, existã oameni care sã rezoneze la nefericirea altora şi sã întindã o mânã de ajutor atunci când este nevoie. Le mulţumesc tuturor celor care m-au primit în rândurile lor şi mi-au oferit ocazia sã mã implic, în special Alexandrei, motorul întregii acţiuni caritabile şi lui Chinezu’, cel de la care am „aflat” de aceastã poveste frumoasã.

          Am plecat de acolo cu convingerea cã, deşi nu am reuşit sã transformãm lumea în care trãiesc aceşti copii, mãcar le-am oferit încã un motiv sã creadã cã Moş Crãciun existã pentru fiecare! Trebuie doar sã crezi! 🙂

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

Acrobaţii fãrã coardã elasticã

September 9, 2012 Leave a comment

      

        Mi se întâmplã uneori  (a se citi „tot timpul”) sã fiu nemulţumitã de ceea ce sunt sau de ceea ce am. De cele câteva kilograme care mã obsedeazã chiar dacã, mai nou, intru lejer în mãsura 38. Şi uneori chiar şi în 36. De aripioarele cu care îmi iau zborul, oricâte creme sau masaje anticelulitice le-aş trage. Mã examinez cu ochi de soacrã  – aia cu trei nurori! – şi verdictul nu este unul pe deplin mulţumitor…  am picioarele prea scurte, braţele prea lungi, pãrul prea albastru sau ochii prea ciudaţi, vezi tu, albul astã nu aratã prea bine… ar trebui sã merg la un control. Sunt „prea” şi „prea”. Şi uneori deloc.

        Sunt nemulţumitã  cã mama nu m-a nãscut la tropice, acolo ar fi fost cald tot timpul… dar ştii, nici „prea” cald nu-i bine… şi iarãşi apare cuvântul „prea”. Cã nu trãiesc în Anglia sau în Norvegia, acolo unde civilizaţia nu se învaţã în cãrţi, unde autobuzul vine la 12.47 trecute fix ca deh, aşa scrie în orarul respectat cu sfinţenie. Cã nu mi-am tocit coatele alãturi de vreun Saramago, ca sã mã pot mândri cã l-am cunoscut (deh, mai greu cu contemporaneitatea asta, dar sã zicem cã e o licenţã… narativã). Cã nu am fost în stare sã dezvolt o afacere de milioane de euro vânzând  iluzii la colţ de stradã, fapt care mi-ar fi scutit de muncã pe viaţã. Ce conteazã cã oamenii m-ar fi detestat vãzându-şi punga goalã şi gândindu-se cu ce uşurinţã i-am fraierit? Cu contul burduşit în bancã, conştiinţa devine un lux ne-necesar… Cã n-am castele în Spania, insulele Fiji sau oriunde în altã parte, nici un iaht pe care sã-mi plimb celulita şi nelipsitul bichon (ştiţi voi, chestia aia de şters papucii) cu nelipsita-i zgardã bãtutã-n cristale Swarovski. Cã botoxul încã nu se vinde la pungi de un litru. Cã n-am în fiecare zi manichiurista la pat sã-mi vopseascã unghiile verzi… sau roşii… sau albastre… sau… nu trebuie sã vi le mai înşir, cã oricum le vedeţi pe feisbuc. Cã n-am. Şi n-am. Şi n-am.

         Recunosc. Am multe frustrãri. Mi s-a şi reproşat la un moment dat cã nu se ştie cum mã trezesc dimineaţa…  sunt binedispusã sau îmi aduc aminte de „datorii”. Iar la categoria asta, lista este interminabilã şi frustrãrile pe mãsurã. Cã pisica vecinului miaunã prea tare şi îmi tulburã somnul de frumuseţe fix când mi-e lumea mai dragã. Cã mama mã sunã sã îmi cearã ajutorul exact când sunt în vacanţã. Cã locul de parcare devine în fiecare zi teren de luptã cu toţi cei care ar atenta sã mi-l subtilizeze de sub nasul ascuţit a rãzboi. Cã necazurile vin când nu te-aştepţi. Cã iedera vecinului se scuturã pe pervazul meu… şi numai pe-al meu. Cã nesimţitele de facturi nu se plãtesc singure… şi eventual, nu cu bani din propriul meu cont. Cã dorm prea puţin… sau prea mult. Cã (mai) trebuie sã (şi) muncesc. Mãcar uneori şi mãcar de formã. Cã n-am timp sã fac ceea ce mi-aş dori… hmmm, da, dar ce? Saaaaau…cã am prea mult timp şi nu ştiu ce sã fac cu el. Ei… da’ asta chiar cã-i o problemã! Cã e sfârşit de varã şi deja a venit toamna, cã da, Crãciunul e frumos, dar parcã goana dupã daruri mã înnebuneşte. Şi nu, nu vreau sã mã gândesc la zãpadã, troiene, buze crãpate şi nasul roşu de ger. Vara viitoare? Daaaa, dar pânã atunci mai e o veşnicieeeeeeeee…

         Şi uite-aşa se scurge fiecare zi. Un baleiaj ameţitor între frustrãri şi dorinţe, dorinţe şi frustrãri. Le ştim cu toţii. Le cunoaştem bine gustul şi mirosul, ştim cã apar când ne aşteptãm mai puţin. Când ar trebui sã ne bucurãm de locul acesta frumos în care stãm la soare, dupã ce am cheltuit o avere sã ajungem aici. De gustul unui fruct bine copt gândindu-ne cã a cãlãtorit peste mãri şi ţãri ca sã ajungã sã-şi verse nectarul între buzele noastre. De faptul cã e soare şi nu se ştie dacã mâine va mai rãsãri pentru noi. De lucruri pe care nu le vedem. Le uitãm. Le ignorãm. Sau pur şi simplu, suntem mult prea grãbiţi, prea superficiali sau prea temãtori ca sã le dãm atenţie.

         Ne-am obişnuit sã trãim la suprafaţa propriei noastre vieţi  şi sã credem cã destinul este dator sã ne dãruiascã totul: casã (a se citi, o vilã cu piscinã!), maşinã, vacanţe (cât mai exotice, evident), o familie fericitã, un soţ care nu ne înşalã şi ne declarã în fiecare zi cã ne iubeşte pânã la cer şi înapoi, un copil care nu iese din cuvântul nostru, un job de vis la care ne ducem marţea şi primãvara şi oricum e de-ajuns, norişori roz pe care sã ne plimbãm bichonul şi toooot aşa lista poate continua la nesfârşît. Da, avem impresia cã totul ni se cuvine. Cã destinul este doar duhul din lampa lui Aladdin aflat permanent la dispoziţia noastrã. Cã ne-am nãscut privilegiaţi şi lumea se învârte în jurul nostru.

         Ei bine, hai sã vã dau o veste proastã… Lumea are propriul ei centru şi propriul ei univers. Iar noi, oamenii, deşi n-o vedem, suntem doar nişte accesorii menite sã populeze decorul la un moment dat. Nişte accesorii cu pretenţii, bineînţeles. Cu cât mai mari, cu atât mai bine… cum era vorba „think big”. Nişte marionete care se încãpãţâneazã sã creadã cã sforile de care atârnã, nu existã. Cã spaţiul şi timpul sunt în favoarea lor, uitând însã erodarea perpetuã. Şi sfârşitul iminent.

         Conteazã oare cã gândindu-te mereu la ce n-ai, uiţi sã mai vezi ce ţii în mânã? Conteazã cã uneori ratezi prezentul gândindu-te, pãgubos, la Timing is perfectun viitor care nu va deveni niciodatã realitate? Cã cioara de pe gard, rãmâne totuşi o cioarã oricât te-ai strãdui tu s-o vopseşti papagal? Cât despre vrabia din mânã, conteazã cã între timp i-ai dat drumul? Cã timpul nu stã sã te-aştepte atunci când crezi cã ai toatã viaţa sã te gândeşti la un  pas?

         Uneori conteazã alteori, ba. Şi evident, realizãm mult prea târziu. Când nu mai e timp, nu mai sunt bani, nu mai existã oamenii cãrora sã le spui cã îţi pasã.  Cã ocaziile au trecut şi cu ele propria viaţã, ratatã privind în curtea vecinului. Ce înţelegem post factum este cã, de cele mai multe ori, acrobaţiile la înãlţime, fãrã antrenament prealabil, pot fi mişcãri sinucigaşe.

Imagini ale bucuriei în Est şi în Vest – de Andrei Pleşu

May 21, 2012 1 comment

        Am promis, acum câteva zile cã voi posta şi conferinţa lui Andrei Pleşu, inclusã în volumul apãrut la Humanitas, Imagini ale bucuriei în Est şi în Imagini ale bucuriei în Est şi în Vest, care a generat articolul meu… Cred cã acum veţi înţelege mai bine, dupã ce o veţi citi, la ce anume m-am referit când am spus cã noi, generaţiile de-acum, suntem la fel de neştiutori şi în aceeaşi mãsurã, de neînţelegãtori ca occidentalii care nu au trãit niciodatã vremurile despre care povesteşte Andrei Pleşu. Poate cã aşa vom înţelege mai bine cã lucrurile de care ne bucurãm acum, de la McDonald’s pana la cele 100 de canale tv la care avem acces, nu au existat întotdeauna, nu au cãzut din cer şi nici nu reprezintã meritul nostru. Read more…

Bucuria şi comunismul

May 12, 2012 7 comments

       Ieri am primit un nou colet cu cãrţi comandate online, printre ele şi un volum de eseuri semnat de Andrei Pleşu – „Despre bucurie în Est şi Vest”… şi deşi era târziu şi eram obositã, nu m-am putut abţine sã nu rãsfoiesc câteva pagini… una câte una, prinsã de subiect, pânã când am ajuns la finalul primului eseu.

      Am citit în nota lãmuritoare care ţine loc de prefaţã cã cele patru eseuri incluse în volum sunt de fapt conferinţe publice ţinute la solicitarea unor instituţii din strãinãtate. Cu alte cuvinte, reprezintã nişte observaţii ale lui Andrei Pleşu, unele dintre ele dezvãluind propriile experienţe din perioada comunistã, lucruri pe care le-a trãit şi care l-au marcat spiritual şi ideologic. Observaţii  care au în centru… bucuria. Read more…

%d bloggers like this: