Archive

Archive for the ‘Things to remember’ Category

Sexul cireşilor – Jeanette Winterson (fragment) I

January 12, 2013 Leave a comment

       

         Prima carte pe care o citesc pe acest an… „Sexul cireşilor” de Jeanette Winterson. N-am sã vã povestesc acum despre cum mi se pare, pentru cã lectura este still in progress, deşi mie îmi sugereazã un fruct copt şi parfumat, suculent şi ademenitor. A treia carte cititã şi semnata J.W. dupã „Scris pe trup” şi „Portocalele nu sunt singurele fructe”. Deşi nu am terminat-o încã, nu m-am putut abţine sã nu vã ofer câteva mostre de scriiturã autenticã, poate vã voi stârni cheful de lecturã. Cartea o gãsiţi aicisexul_ciresilor.

 

         „În lume existã o teamã cumplitã de molime. De boli misterioase, care mãturã târguri şi oraşe şi lasã în urmã biserici goale şi aşternuturi ce trebuie arse. Se crede cã apa sfinţitã, crucile, aerul de munte, paza sfinţilor şi o dietã cu mãcriş de baltã pot apãra specia umanã de putreziciune. Dar ce poate apãra specia umanã de iubire? Un om mi-a vândut un colier fãcut din oase de pui; spunea cã puii aceştia erau descendenţii direcţi ai celor care scurmaserã prin ieslea de la Betleem. Cã oasele mã vor feri de orice durere şi mã vor conduce cu pioşenie spre Ceruri. Şi el purta câteva.

         –     Dar de iubire? am întrebat. De iubire?

          A clãtinat din cap şi a spus cã nimic nu ţinea piept iubirii. Nici mãcar cel mai fugar amor nu putea fi  împiedicat de vreo amuletã – nu viam cumva o punguţã cu mirodenii amestecate de Don Juan însuşi?

        –     Dar trebuie ca, din moment ce poate fi încurajatã, sã poatã fi şi stãvilitã.

        –      În niciun caz, a spus vânzãtorul, cãci omul e aplecat spre iubire. E uşor de stârnit şi imposibil de sufocat, pânã nu se sufocã de la sine.

        –     Şi totuşi, sunt oameni care nu iubesc niciodatã. De pildã, mama mea.

        –     Au ei un secret pe undeva. De obicei, a spus.

          M-am gândit la marii amanţi, bãrbaţi şi femei care sãriserã neobosiţi dintr-o pasiune într-alta, uneori înhãmând câte douã, trei sau patru deodatã, ca nişte vizitii acrobaţi. Ei oare ce cãutau?

          Pasiunile mele n-aveau nimic care sã le facã onorabile. Umblam dupã o dansatoare care, judecând dupã surorile ei, era prea bãtrânã sã se mai mişte, iar în trecut mã încurcasem cu femei care nu mã iubeau, fie cã nu voiau, fie cã nu puteau. Oare eu le iubisem? Aşa credeam atunci, însã acum ajunsesem sã mã îndoiesc de asta, vãzând cã nu mã iubisem decât pe mine însumi prin ele.

          De câteva ori am fost gata chiar sã-mi abandonez întreaga viaţã iubirii. Sã schimb tot ce însemna ceva pentru mine şi sã mã mut într-o altã lume, în care singurul lucru cunoscut sã fie cea pe care o iubeam. Un astfel de sacrificiu trebuie sã fie rodul iubirii… sau poate viaţa însãşi era consumatã? O terminasem cu viaţa aceea, probabil, dar nu puteam sã recunosc, din încãpãţânare, teamã sau poate fiindcã nu ştiam încã, obişnuinţa fiind o legãturã atât de puternicã.

       only love   Mã gândesc cã se întâmplã adesea ca cei care simt nevoia de schimbare sã aleagã o nouã dragoste şi apoi sã-şi ridice mâinile spre cer şi sã dea vina pe soartã. Dar nu e soarta de vinã sau, cel puţin, nu dacã soarta e ceva din afara noastrã; e o alegere fãcutã în secret, dupã nopţi de alean.

          Dupã ce m-am scuturat de pasiuni, ca un câine care-şi usucã blana dupã ce-a cãzut într-un şanţ, descopãr cã nu pot înţelege ce m-a rãvãşit astfel. Fiinţa iubitã e superficialã, lipsitã de minte, lipsitã de simţire, mercantilã, calculatã, neghioabã. Bineînţeles cã aceste gânduri mã protejeazã, dar mã fac sã par şi complet naiv şi lipsit de raţiune.

          Aşa cã voi explica dupã cum urmeazã.

          Un bãrbat sau o femeie, cãzând în mreaja unor vise ce nu pot fi rostite, despre o viaţã pe care nu o are, se trezeşte în faţa unei uşi sãpate în perete. O deschide. În spatele acelei uşi se aflã viaţa aceea şi un bãrbat sau o femeie care face parte din ea. Poate cã nu-şi doreşte bogãţii, ci chiar lipsa poverii lor, dar viaţa aceea secretã iese brusc la ivealã. E adevãrata sa casã şi dragostea sa.

          Poate cã sunt cinic atunci când spun cã rar se întâmplã ca cel iubit sã fie mai mult decât o formã datã viselor celui îndrãgostit. Şi poate cã asta e de-ajuns. A fi muzã poate fi suficient. Durerea apare când visele se schimbã, aşa cum se întâmplã, aşa cum trebuie sã se întâmple. Brusc, oraşul vrãjit dispare şi te trezeşti iarãşi singur, în deşertul bãtut de vânturi. Cât despre fiinţa iubitã, ea nu te-a înţeles. Dar adevãrul e cã nici tu nu te-ai înţeles pe tine niciodatã.

Cânt – Magda Isanos

August 25, 2012 Leave a comment

Cant - Magda Isanos

Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mã soarbe.
Atât de sus ne-nãlţãm câteodatã…
Sufletu-mi arde de-o flacãrã înfricoşatã.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
aşa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinţi şi minuni;
prieteni, nu-mi împletiţi cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tãcerea;
îi bãnuiesc uneori puterea,
însã nu ştiu nimic şi mã-nchin smerit
îngerului lângã mine ivit.

Fã-mã sã cânt despre oameni şi suferinţi,
şoptesc cu buzele reci, fierbinţi,
despre sãraci, despre copii şi foame…
Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,
întrezãresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sã creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi rãmân singurã. Nu ştiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

Andiamo – Alice Nãstase Buciuta şi Simona Catrina

August 19, 2012 Leave a comment

        Am ieşit într-o zi la plimbare, tânjind dupã peisajul care altãdatã mã copleşise cu mãreţia lui. Cãutam sã redescopãr bucuria pe care mi-au dat-o odinioarã drumurile ca nişte labirinturi sculptate între ziduri de zãpadã, adulmecam aerul cãutând parfumul acela de frig şi splendoare care mã ameţea în trecut, imploram vântul sã-mi cânte ceva care sã mã facã sã uitdeoameni şi sã-mi amintesc de eternitate. Dar m-am trezit mutilatã, neputincioasã, neînstare sã mai pipãi cu simţurile mele paralizate vreun strop de frumuseţe a lumii. Ştii, cred cã trebuie sã mai ai în tine un strop de mãreţie ca sã poţi oglindi în tine spectacolul copleşitor al naturii… Eu mergeam şi mã uitam în jur, la pãdurile prea îndesate, la munţii acoperiţi de zãpezi, şi-mi cântau întruna în minte versurile lui Romulus Vulpescu:

„Contemplu-n cimitirul grec

un nume brâncovan.

Şi-aş vrea sã plec,

Nu pot sã trec

şi te aştept în van.

N-am sã revin, n-ai sã revii.

Munţi mici, munţi mici şi trişti.

Nu mai existã oameni vii,

tu singurã exişti.”

 

       Dupã încã un telefon de-al lui care, în 7 secunde, mi-a mai trântit o amânare, am mai petrecut o zi la shopping, în care am probat în magazinaşele lor înghesuite tot ce aveau pe umeraşe, şi o altã zi chircitã în pat, în care am plâns de dimineaţa şi pânã seara, iar, când m-am întrerupt, am trudit la câteva sonete – ştii, fiindcã e o îndeletnicire atât de grea, încât te obligã sã nu te mai gândeşti la nimic. Dacã aş fi avut la mine un manual de trigonometrie, mi-ar fi fost şi mai simplu, m-aş fi chinuit şi mai nãpraznic, şi mai acaparator, şi mai salvator. Dar n-am avut. Data viitoare când am s-o iau de nebunã prin lume urmãrind vreun Fãt Morgan o sã-mi îndes în geanta de-mprumut cãrţi grele, cãrţi groaznice.

       Am fost, Simona, peste munţi şi peste distanţe ca sã-mi ucid, de bunãvoie, speranţa. Acum mi-e dor de el, fãrã sã-i mai ştiu numele, fãrã sã mai am pe cine sã strig. S-a deschis pe lume o prãpastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hãu în adâncul cãruia trebuie sã fi rãmas povestea mea de dragoste irealã. Peste ea s-au prãbuşit, din piscuri de stâncã, din vârfuri de iluzii, toate avalanşele unor munţi care s-au scuturat nu de zãpezi, ci de mine. Munţi mici. Munţi rãi. Munţi inventaţi. (…)

       Fiindcã, oricât de greu mi-ar fi, trebuie sã recunosc cã-mi merit soarta. Alerg mereu dupã frânturi de viaţã, şi pun, în locul adevãrurilor care n-au existat niciodatã, setea mea de iubire. Mã risipesc pe drumuri nesfârşite urmãrind himere a cãror dragoste mã înrobeşte şi mã face sã uit care e rostul meu pe pãmânt. Mã tem de vârste, iar temerile care mã fac sã fiu grãbitã, repezitã, hãmesitã sã trãiesc mult şi repede, nu fac altceva decât sã-mi iroseascã anii, lãsându-i în derivã.

       M-am grãbit. M-am minţit.

       Însã cred cã a venit timpul sã accept mãcar un adevãr cu folos: nu are rost sã scormonesc, nu are rost sã cerşesc, nu are rost sã caut. Marile descoperiri, revelaţiile sfinte, ca şi marile iubiri, ţi se dezvãluie întregi, în toatã mãreţia lor, fãrã sã fie nevoie sã le urmãreşti sau sã alergi dupã ele. Iubirile adevãrate ţi se dezvãluie firesc, precum rãsãritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primãvara asta nebunã care mi se aratã, ştiind cã nu am cum sã nu îi simt lumina.

Alice Nãstase Buciuta –Dincolo de tãcere

*

        Nu asta vrem, de fapt, atunci când ne urmãrim iubiţii sau iubitele cãutând dovada clarã a trãdãrilor lor? Ce ne mânã prin hãţişuri, ce ne face sã scormonim prin buzunare, ce ne obligã sã adulmecãm aşternuturi în care ne imaginãm, devastaţi de durere, cum trupurile pe care noi le adorãm s-au împreunat cu trupuri strãine,  mototolind odatã cu cearşafull jurãmintele pe care le credeam sfinte? Nu dorinţa de a ne vindeca o datã pentru totdeauna de suferinţa necunoaşterii? Bãnuielile îţi sfredelesc inima, dar îţi lasã întotdeauna loc perfid pentru încã o speranţã, pentru încã o zi de agonie. În schimb, dovezile trãdãrii aduc durere de moarte, dar aduc şi singura şansã la vindecare. Dupã trãdare, potopul. Dupã potop, înseninarea.

Alice Nãstase Buciuta – Creta şi monstrul

      *

       Am lãsat în urma mea iubiri începute graţios, suav, limpede, care-şi rupeau rotulele înainte de ultima piruetã, astfel încât niciodatã n-am sã ştiu „ce-ar fi fost dacã”. Şi-am mai lãsat în ţarã singurãtãţi prelungi- e drept, dramatic mascate de o viaţã mondenã sclipicioasã, plinã de hãhãieli şi cãlãtorii în strãinãtate, la capãtul cãrora intram în sevrajul devastator al femeii ce gustase drogul aventurii geografice. Cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil. Am început sã privesc lumea întreagã ca pe patria mea. De atunci, deodatã, s-au topit graniţele şi n-am mai avut senzaţia cã fug.

      Eu consum enorm de multã dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlã. Câtã vreme m-am simţit iubitã, am suportat frumos toate ploile, lãtrãturile şi pungãşiile din ţara mea. Dar atunci când pãmântul meu nu mi-a mai recunoscut pasul şi când bãrbatul meu nu mi-a mai recunoscut plânsul, am plecat.

       Când asişti la un naufragiu, cauţi instinctiv sã memorezi moartea, pentru cã e o lugubrã fascinaţie în premierã. Perplexitatea în faţa sfârşitului te smulge de la adevãratele înţelesuri ale hazardului, ale karmei. Dar, când ai motive splendide sã lupţi, eşti obligat moral sã acţionezi.

Simona Catrina – De ce am plecat? De ce-aş mai fi rãmas?

*

       

       Am învãţat mai mult sã ma bucur de emoţia începuturilor de drum decât de miezul lucrurilor, de sâmburele vieţii, de amiezele iubirilor şi ale zilelor însemnate.

Alice Nãstase Buciuta – O aniversare. Un vis

      *

       Eram virginã şi îndrãgostitã veşnic, dulceag, sfâşietor însã mã purtam ca şi cum învârteam pe degete sufletul bãieţilor. La 17 ani era foarte uşor sã te prefaci cã eşti puternic.

Simona Catrina – Stimatã doamnã, pe-o murã v-am scris cã vã iubesc

*

          Nu atunci când am ajuns, ci în clipa plecãrii noastre din Irlanda, m-a lovit fulgerul unui înţeles pe care-l purtam cu mine fãrã sã-l desluşesc. Abia când am ieşit pe punte feribotului care ma ducea departe de ţara abia întâlnitã, cu Marea Irlandei cântând a dragoste şi a moarte de jur împrejur, am priceput, o datã pentru totdeauna, cã nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci cã dragostea pogoarã din cer, ca o minune. Şi cã e pãcat sã-ncercãm sã-i descâlcim firele genezei când nouã ne-a fost dat,simplu, pur şi simplu, numai s-o trãim.

Alice Nãstase Buciuta – Dor de Irlanda

*

        Toate drumurile duc la Roma. Toate gândurile duc la dragoste.

        Mi s-a fãcut fricã, mi s-a fãcut noapte, mi s-a fãcut clar cã nu existã dragoste, cã nu existã cuvânt, cã nu existã noroc.

         Am strãbãtut Vaticanul cu paşi deznãdãjduiţi. În Basilica San Pietro, am privit cu ochi umbriţi şi fãrã speranţã cãtre statuia de marmurã în care Michelangelo a aşezat, împietritã şi albã, tristeţea tuturor mamelor de pe pãmânt. Pietá. Tristeţea sacrã, a Fecioarei care leagãnã pe genunchi fiul mort, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, deopotrivã. Tristeţea oricãrei femei care, privind cãtre pruncul sãu, se sfâşie de neputinţa de-a-l feri de relele lumii. Durerea oricãrei femei care şi-a sacrificat pruncul, nãscut sau nenãscut, în numele unui ideal neînţeles de alţii. Şi m-am întrebat de ce ne e dat sã ducem uneori, din tristeţe şi din neîncredere, mai mult decât ne simţim în stare sã ducem. M-am întrebat de ce ne e dat sã trãim, uneori în dragoste, mai puţin decât ne-am dori sã trãim. Şi mi-am amintit de personajul lui Nikos Kazantzakis care întâlnindu-se cu divinitatea şi însetat sã-şi ia viaţa în piept, a cerut cu glas asprit de îndrãznealã: „Doamne, spune-mi pânã unde sã merg?” Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas senin: „Mergi pânã unde poţi!” „E prea puţin, Doamne! Cere-mi mai mult!”,s-a îndârjit omul. Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas la fel de senin: „Mergi pânã unde nu mai poţi”.

Alice Nãstase Buciuta – Toate drumurile duc la Roma.

Toate gândurile duc la dragoste

*

       Nu ştiu altele cum sunt, dar eu când îmi vãd bãrbatul cântãrind cu ochi pierduţi sau prefãcut indiferenţi trupuri de femei – cu sau fãrã ambalaj textil – mã simt copleşitã de tristeţe, de durere, de neputinţã. Şi mã întreb, cu gândul învineţit de revolte, de ce nu am fost dotatã cu profunzimea înţelepciunii strãvechi, care le-a fãcut pe strãbunicile noastre sã accepte cã bãrbaţii pot sã pofteascã la nuri strãini fãrã sã aibã conştiinţa pãcatului, fãrã sã simtã cã, astfel, îşi pângãresc crunt sufletul, aşa cum aş simţi eu dacã mi s-ar întâmpla nãpasta vinovãţiei.

       „Am vãzut cele mai frumoase  femei din lume în nişte vitrine, la Amsterdam. Se vindeau pe bani”. Aşa arãta sms-ul grãbit trimis de iubitul meu prietenului sãu de la Vâlcea. L-am citit pe furiş, ghemuitã a deznãdejde în patul nostru de la Tulip Inn. Şi apoi m-am rugat în gând sã-mi gãsesc în suflet dragostea linişitã, dragostea care nu doare , dragostea care nu deznãdãjduieşte, dragostea care nu se teme de frumuseţea altor femei. Dragostea care sã mã facã sã mã simt singura femeie din lume, la Amsterdam şi pretutindeni. Dragostea de care nu sunt în stare.

Alice Nãstase Buciuta – La Amsterdam şi pretutindeni

*

       De câte ori mã cred femeie neiubitã, îmi amintesc de emirul meu, de bãrbatul care s-a îndrãgostit de mine la 60 de grade Celsius, sub zidul Babylonului, de bãrbatul care a plâns pentru mine – în timp ce eu îl credeam nebun. Azi, îl cred minunat.

Simona Catrina –Emirul din Badgad. Sfioasã, Şeherezada se înspãimântã

*

        Nu pot sã adorm, deşi sunt istovitã de drumuri şi gânduri. Jumãtatea de lunã îmi bate drept în jumãtatea mea însângeratã de inimã. Încerc sã-mi adun rugãciunile într-una singurã. Încerc sã-mi adun tristeţile într-o speranţã unicã. Încerc sã gãsesc un singur cuvânt despre tot ce-mi doresc. Şi nu sunt în stare. Ce sã cer mai întâi? Ce poţi sã ceri mai întâi? Dragoste? Luminã? Credinţã? Noroc? Bunãtate? Speranţã? Îmi revine obsedant în minte numele lui, numele care nici nu existã. Pe el n-am cum sã-l cer, pentru cã nu ştiu sã-l strig. Şi oftez, cu sufletul îngenuncheat. Mã apropii de vise şi tac. Plâng pios. Alunec în somn cu credinţã.

       Atunci când un om se înalţã la cer, e cãlãuzit de un înger ce pogoarã anume ca sã-l ia şi sã-l ducã în lumea de dincolo. Dar uneori, arareori, îngerul nu izbuteşte. Şi trebuie sã plece singur, fiindcã omul mai are de luptat pe pãmânt. Mai are de trãit. Mai are de iubit, de scris, de cântat, de visat… Şi îngerul pleacã, învins, şi e nevoit sã-i lase pãmânteanului îndãrãtnic şi victorios, ca ofrandã, ca tribut, ca recunoaştere, încã o pereche de ochi. Şi poate cã aşa se face cã unii artişti vãd lumea altfel decât muritorii de rând. Poate cã aceia binecuvântaţi cu o viziune unicã, cei dãruiţi cu harul de a desluşi totul într-un fel nepermis altora, cei care privesc mai mult şi înţeleg mai adânc sunt oamenii care, dupã venirea îngerului, dupã plecarea lui, au rãmas cu o pereche de ochi în plus. Şi cu o şansã mai adâncã de-a pricepe şi de a trãi toate culorile şi nuanţele vieţii.

       Rãsfoiesc mai departe revista din avion, rãsfoiesc mai departe în mine însãmi. „Dacã personajele dumneavoastrã, într-o bunã zi, ar veni, în cel mai autentic stil pirandellian şi v-ar întreba: de ce nu ne-aţi fãcut fericiţi?” a întrebat-o Crenguţa Ţolea pe Ileana Vulpescu. Iar rãspunsul doamnei Vulpescu m-a lovit în moalele inimii: „Eu le-aş rãspunde: pentru cã viaţa nu prea obişnuieşte sã distribuie fericire. Vã rog sã mã iertaţi. Adresaţi-vã în altã parte. Poate cã pe la alţii s-o distribui. La mine, pânã acum,s-au bãgat doar ficãţei de pasãre şi banane…”

Alice Nãstase Buciuta – Jurnal de Israel

*

       În Canada şi America, am învãţat cã nu e absolut nicio nenorocire dacã bãrbatul îşi iubeşte mai mult maşina decât nevasta. E chiar o deosebitã onoare sã fii surclasatã de o caroserie care, orice-ar fi, mãcar ştii cã e mai grasã decât tine.

       Noi doi şi maşina am traversat continente şi ani, pãduri şi nopţi de dragoste nebunã. Schimbam pe şosele fusul orar, nu în avion, ca toatã lumea. Şi cu fiecare meridian pe care-l traversam, mã uitam în oglindã, sã vãd cum arãt mai tânãrã cu o orã, mai îndrãgostitã cu o orã.

Simona Catrina – American dealer – great love opportunities

*

       Mergeam desculţã, pe lângã vitrine. Mergeam singurã. Şi m-am speriat de un şoricel care a trecut pe lângã talpa mea. Şi n-am avut pe nimeni alãturi care sã mã ia de umãr şi care sã mã facã sã mã simt apãratã. De şoareci, de frig, de uitare, de singurãtate.

Alice Nãstase Buciuta – Prin lume pe urmele lui Peter Gabriel

*

      Însemnãrile mele din zilele dintâi ale dragostei noastre mi-au ars mâinile, mi-au îndurerat privirea, mi-au rãvãşit sufletul. Am spus mereu cã nu m-am mai temut niciodatã, dincolo de prima îmbrãţişare. Dar am minţit. Sau poate doar am uitat.

      Te rog sã pleci liniştit şi senin. Şi sã te întorci cu bine. Eu te aştept. Eu sunt a ta, şi te aştept. (…) Dar şi dacã ai lipsi cu anii, şi dacã între timp ai trãi alte vieţi şi alte iubiri, tot al meu ai rãmâne. Iar eu tot a ta. Tot aici. Tot iubindu-te. Iţi sãrut drumurile, sã-ţi fie bune, sã mi te aducã înapoi curând.

      Încerc sã strâng bagajele sã pot pleca şi eu sã întâmpin lumina, încerc sã isprãvesc cu treburile şi sã mã refugiez cât mai curând în somn, poate uit…

      Încerc. Dar mi-e atât de rãu de tine, atât de dor de noi, încât mã amãgesc cã, dacã mã opresc o clipã din treburi ca sã îţi scriu, e ca şi cum tu m-ai auzi, ca şi cum m-ai atinge.

      Îmi ard sânii şi umerii, mã dor genunchii, mã strâng coastele de dorul tãu.

      Şi-mi vine sã te strig cu glas tare şi sã-ţi spun cã te-aş iubi ca o credincioasã ieşitã din post, aşa cum sunt, aşa cum îţi sunt. Te-aş iubi cu evlavie şi cu luminã, te-aş iubi aşa cum se iubeşte dincolo de Înviere, când se rup graniţele între viaţã şi moarte, când dragostea se smulge din cuie, şi când printr-o mare iubire spinii din cununa Domnului se  preschimbã în flori.

      Te-aş iubi ca o pãcãtoasã care nu se teme de pedepse, ca o fecioarã care descoperã dragostea sub palmele tale.

      Te-aş iubi şi atât. Cu toatã dragostea sufletului adunatã în trup, te-aş iubi. (…)

       Îţi scriu pe cer. Reaşez constelaţiile, ca sã citeşti în lumina lor iniţiala mea şi semnele dragostei mele. Şi tac, şi plec sã te caut în vis, acolo unde eşti al meu pe de-a-ntregul, pentru totdeauna, acolo unde dragostea noastrã a murit şi a înviat, adevãrat a înviat.

Alice Nãstase Buciuta – Italia e a noastrã

Prezentarea oficialã a cãrţii, aici.

“Din tata” de Nichita Danilov

July 10, 2012 Leave a comment

 

Din tata a rãmas doar

foarfecele

un foarfece vechi, ruginit,

cu care el croia stofa,

tãia pieile şi tabla pentru acoperiş

îl folosea şi la tunsul oilor

(uneori tundea chiar şi norii

lãsând cerul golaş

sã se prãvale-ntr-o groapã)

eu însã mi-l închipuiam

tunzând urechile –

urechi mari ce izvorãsc din capete omeneşti

bovine sau porcine –

în urma lui rãmâneau mormane de „frunzã şi iarbã”

pe care mama le punea la uscat,

pe acoperişul şurei

dar şi pe sfoara întinsã în cerdac,

frunza se zvânta,

iarba prindea o culoare ruginie –

(visul lui rãmas neîmplinit

era sã croiascã

din urechi de cal

uniforme pentru unitatea de infanterie)

 

Nichita Danilov…Frunza se zvânta,

iarba prindea culoare ruginie,

un foşnet ciudat se rãspândea

prin unghere

şi toatã casa se umplea

de sunete şi glasuri

pe care le auzeau doar

cãrãmizile din pereţi

doar golurile dintre ele –

glasuri şi miresme venite

din alte vremuri

ce pâlpâiau în semiîntuneric

stingându-se odatã

cu mucurile de ţigarã,

odatã cu lumânãrile şi candela

aprinsã lângã icoanã…

apoi se instala liniştea

o linişte deplinã

o linişte de mormânt

în care nu se auzea niciun sunet

prezent, trecut sau viitor

 

…Da, din tata a rãmas doar foarfecele

un foarfece imens

ce cântãreşte

exact şase sute şaizeci şi şase de grame

şi pe care noi l-am închis

cu grijã în dulap,

lângã rochia de nuntã a mamei

tãiatã în fâşii… şi uniforma sa militarã…

 

 

Zece operaţii în zece ani – Claire Castillon

February 9, 2012 Leave a comment

    

       Încã un exemplu de scriiturã aparţinând lui Claire Castillon. Poate cea mai umanã nuvelã din tot volumul „Insecta”…

       Merg şi, în timp ce îmi vãd de drum, ea rãmâne. Mi-a spus cã o sã mã aştepte ca sã moarã, a spus-o aşa, cuvintele exact în ordinea asta, cu calm, cu siguranţã, şi ea-şi ţine mereu promisiunile. Vine din ea, pentru mine. Dacã aş fi luat maşina, dacã la ora asta aş fi sosit, ea ar fi plecat deja. Am înţeles bine. O sun de mai multe ori pe zi. Ridicã receptorul, nu e niciodatã prea obositã ca sã refuze sã vorbeascã cu mine, nu spune nimic despre ea, mã întreabã unde am ajuns. Spune doar Grãbeşte-te. Îi rãspund cã picioarele mele nu au terminat încã sã striveascã soarele.

         Uneori se trezeşte, mã sunã. Într-o noapte, telefonul a sunat, era ea la capãtul firului, ca sã mã anunţe cã o sã moarã. În curând, a spus ea, când anume, nu se poate spune cu precizie, dar în curând, e o promisiune. I-am spus cã o sã vin, a spus da de mai multe ori, ca şi cum ar fi fost un ecou. Dar pe jos, am adãugat eu, vreau sã vin pe jos. Ecou contra ecou, am tãcut amândouã. Locuiesc în sudul unor dealuri virgine şi golaşe, într-un deşert, ea locuieşte la Paris, face parte dintr-o familie parizianã de trei generaţii. În curând. Ţinea sã mã vadã, dar nu a spus nimic, nimic forţat, a repetat doar Faci cum vrei, cum preferi, cum crezi. Era o undã de regret în vocea ei, o neînţelegere, o îndoialã. Am sunat-o din nou ca sã-i spun cã mã va revedea. Oricum, o sã te aştept, mi-a mai spus ea. Read more…

Münchhausen prin procurã – Claire Castillon

February 7, 2012 5 comments

        

          Pentru a vã face o idee despre cum scrie Claire Castillon, m-am gândit sã vã ofer o mostrã… poate cea mai cinicã, şocantã şi provocatoare  nuvelã dintre toate cele care alcãtuiesc volumul „Insecta”.

 

         De îndatã ce ajungem la spital, ea curãţã conştiincios mobilierul cu alcool şi plãteşte accesul la televizorul a cãrui telecomandã o ambaleazã într-o cascã de duş. O sãrutã pe doamna Domini, infirmiera şefã care se ocupã de etaj şi care ne cunoaşte bine, pe mama şi pe mine, de un an de când tot venim. Sosesc slãbitã, cu picioarele înmuiate, cu gura uscatã, şi deseori mama mã duce în braţe pânã la etaj, apoi mã culcã pe o targã şi, în sfârşit, rãsuflã uşuratã, voi fi îngrijitã şi ea o sã se linişteascã. Boala mea îi înnebuneşte pe medici, nu reuşesc sã înţeleagã cum de fac eu septicemii din moment ce nu sufãr de imunodeficienţã şi mâncarea mea este întotdeauna aleasã corect de mama care are mereu grijã de asta. Ea îi uimeşte pe medici cu cunoştinţele ei, i se spune chiar doamnã doctor, ea-şi cere scuze roşind, a fost preparatoare la farmacie, dar, de când mã tot îmbolnãvesc, a încetat sã mai meargã la serviciu pentru a avea grijã de mine, în ciuda protestelor prietenelor ei care erau mai degrabã împotrivã. Read more…

Portretul Pasarii-Care-Nu-E – Claude Aveline

October 24, 2011 1 comment

“Iata portretul Pasarii-Care-Nu-E.

Nu e vina ei ca cel care le face pe toate

A uitat sa o faca.

Seamana cu multe pasari, fiindca vietuitoarele

care nu sunt, seamna cu cele care sunt.

Dar cele care nu sunt nu au nume.

Iata de ce Pasarea noastra se cheama Pasarea-Care-Nu-E.

Si iata de ce e atat de trista.

Poate ca doarme inca sau asteapta sa i se ingaduie a fi.

Ar vrea sa stie daca poate sa deschida ciocul,

daca are aripi, daca nu-si pierde culorile

cand se cufunda in apa, ca o pasare adevarata.

Ar vrea sa se auda cantand.

Ar vrea sa-i fie teama c-ar putea sa moara.

Ar vrea sa faca pui mici, foarte urati si foarte vii.

Pasarea-Care-Nu-E viseaza sa nu mai fie un vis.

Nimeni nu e multumit, niciodata, nicaieri.

Cum vreti oare ca lumea sa mearga bine in conditiile astea ?”

%d bloggers like this: