Scrisoare către tata

De 28 de ani m-ai lăsat singură. Nici n-am apucat să te cunosc prea bine. Amintirile mele legate de tine sunt puține și dureroase.

Țin minte atunci când ai venit la școală să mă vezi. Nu o puteai face în altă parte, mama nu îți mai dădea voie. Devenisem cumva câmpul vostru de luptă în timpul divorțului. Învățătoarea m-a scos din oră și m-a lăsat să stau de vorbă cu tine. Ea a înțeles. Nu mai știu ce-am vorbit atunci. Știu doar că pe hol era liniște. Și vorbele tale aveau acel ecou al vastelor spații acoperite cu piatră, chiar dacă abia șopteai. Îmi fusese dor de tine? Ți-am spus vreodată asta? Nu mai știu nici dacă mi-ai adus bomboane. Oricum niciodată nu prea m-am dat în vânt după ele.

Mai țin minte un ajun de An Nou când rămăsesem, ca de obicei, la bunici. Mama se dusese la un restaurant în centru cu cel ce urma să devină viitorul ei soț. Dar tu știi prea bine asta. Ce nu știu eu este cât te-a durut să o vezi așa. Cred că era puțin după miezul nopții când bunicii mei au primit un telefon de la vecini. Erai tu care forțasei ușa apartamentului nostru. Veneai acasă. Sau cel puțin asta voiai. Cu geanta ta roșie de voiaj și cu o rămurică de vâsc în mână. Că doar nu e bine să nu ai un fir de vâsc de Anul Nou.

Doar că nu se cădea să faci asta. Nu se cădea să te întorci într-un loc de unde fusesei alungat. Nu se cădea să te întorci într-o familie unde deja altcineva îți ocupase locul. Pentru că asta era realitatea. Era mult prea târziu să te întorci atunci. Nici măcar nu mai aveai unde. Cred că ți-l amintești pe tataie care a încercat să te convingă cu vorbă bună să pleci. Dar cum să pleci când tu venisei înapoi acasă? Cum să pleci când tu cumpărasei vâsc să i-l aduci ei? Cum să pleci când tocmai spărsesei ușa ca să intri? Cum să pleci când toate speranțele tale erau puse în acel Nou An?

Și până urmă… ai plecat. Dat pe ușă afară, îmbrâncit, cu scandal. Luat de guler de tataie care deja nu mai avea răbdare cu tine. Plus că trebuia să repare și ușa până când se întorceau amorezii de la petrecerea de Revelion. I-a pus un petic bătut în cuie acolo unde broasca fusese smulsă din țâțâni. Și apoi am plecat să dormim. Deja trecuse Revelionul.

Și da, mai țin minte și când ai venit acasă să mă vezi. Și ai insistat destul de mult timp la sonerie ca mama să fie nevoită să-ți deschidă. A înțeles și ea că auzisei pași. Nu mai avea cum să dea înapoi. Așa că s-a precipitat să-i strângă repede hainele lui din cuier. Și pantofii. Ah, cum de a uitat pantofii. Și i-a luat singur după ce ai intrat tu în bucătărie. Tu erai prea bucuros să mă vezi ca să observi un astfel de detaliu insignifiant. Știu că stăteam față în față la masă și desenam. Nu mai știu ce am desenat atunci, poate pe mine, pe tine și pe mama, așa cum face orice copil care crede că are o familie. Măcar de formă. Și am semnat desenul “Nini”. Irninis era prea lung. Și-n plus nici nu știam toate literele.

Și da, cum aș putea să uit? Era “acea zi”. Ziua când în viața mea a intrat oficial altcineva cu pretenții să-ți ia locul. Și măcar aparent a reușit. Pentru că o perioadă s-a prefăcut destul de bine. Și pentru că eu aveam cu adevărat nevoie de tată. De fapt, aveam nevoie de tine. Așa că vina e împărțită. N-aș putea să o las doar pe umerii tăi.

Ziua când împodobeam mașina de nuntă. Era un Mercedes kaki și eu mă chinuiam de zor să îi lipesc un imens buchet de panglici gălbui pe capotă. Și nici nu ajungeam prea bine. Cum poate face asta un copil de 9 ani? Mă ajuta Manuela, verișoară-mea, să întind lentele peste plafon. Și tot ea a vorbit cu tine să te convingă să pleci de-acolo. Fără să faci scandal. Căci ce scandal ai mai putea face în ziua nunții fostei tale neveste? Voiai să te convingi cu ochii tăi că e o realitate? Ei bine, te-ai convins.

Și la ce ți-a folosit, te-aș întreba acum? La ce te-a ajutat să vezi că tot ce ai construit ani întregi s-a pierdut atât de repede printre degete? La ce ți-a folosit să te convingi că nu mai este cale de întoarcere?

Căci pe aceeași cale ai plecat și tu… poate chiar din clipa aia. Pentru că am stat de nenumărate ori să mă întreb când te-am văzut pentru ultima dată? Când s-au scurs ultimele clipe pe care le-am petrecut împreună fără să știm că nu ne vom mai revedea niciodată? Atunci? Atunci când ai venit la școală? Sau a fost vreun alt moment de care nici măcar nu îmi mai aduc aminte?

Însă întotdeauna în preajma Paștelui am același sentiment de neliniște ca în acea Vinere Mare. Poate că ar fi urmat o sărbătoare ca oricare alta. Poate că aș fi mers la biserică îmbrăcată în haine noi ca să trec pe sub Sfânta Masă în așteptarea Prohodului. Poate că aș fi revenit acasă și aș fi ajutat-o pe mamina să pregătască cozonacii și ouăle roșii tradiționale. Poate că m-aș fi gândit la tine. Sau poate că nu. Atunci nu prea îți conștientizam lipsa. Mai mult acum, când constat că nici măcar nu te-am cunoscut.

Mi-ar fi plăcut să știu ce-ți place să mănânci înafară de mâncare de mazăre. Știu, am moștenit asta de la tine. Împreună cu buzele, felul de a fi și prostia. A se citi “bunătate”, dar pentru maică-mea a rămas întotdeauna prostie. M-am și plictisit de câte ori am auzit leit-motivul “Esti la fel de proastă ca taică-tu!” La momentul respectiv mă durea, mi se părea nedrept. Acum am devenit mândră de asta. Pentru că îmi atestă legătura indisolubilă dintre noi. Și faptul că nu semăn cu ea.

Mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre tine. Ce număr purtai la pantof, de exemplu. Să pot să-ți cumpăr adidași pe care să-i porți prin grădină. Pentru că așa mi te imaginez: cu părul alb, așteptându-ne sprijint de-o ulucă. Să ne dai țuică făcută de tine, deși știu că nu îți plăcea băutura. Să ascultăm “Hotel California” și alte melodii de la Eagles. Să-ți spun că eu prefer “The sound of silence”, dar în varianta Disturbed pentru că mă aduce mai aproape de tine. Varianta originală era tot de pe vremea ta. Să facem grătar în curte în prag de Paște atunci când salcâmii ning peste noi. Să vorbim despre încălzirea globală, criză economică și prețul la castaveți. Să mă cerți că n-am mai venit demult. Și eu să-ți dau dreptate și să te iau în brațe. Să te joci cu Anais așa cum te-ai fi jucat și cum mine.

Înfloriseră salcâmii și în Vinerea Mare. Era cald și-atunci în acel sfârșit de aprilie. Și-ar fi putut fi o sărbătoare obișnuită de care nici nu mi-aș fi adus prea mult aminte, așa cum au fost multe cele care i-au urmat. Dacă nu ar fi sunat un telefon să tulbure aparenta acalmie. Și dacă toată lumea mea mea de-atunci nu s-ar fi sfârșit odată cu tine.

Pentru că mi-ar fi plăcut să te cunosc mai bine, tată. Să mă cert cu tine, dacă vrei. Să îți spun toate câte le-am trăit în anii aștia. Să îți povestesc cât de greu îmi este să fiu mamă când eu nu am avut una. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Să îți reprosez că m-ai lăsat. Iar tu să mă iei în brațe și să mă lași să-mi culc capul pe umărul tău așa cum făceam când eram mică. Să mă ții în brațe până adorm și să îmi veghezi somnul. Poate că asta faci și acum. Fără ca eu să știu. Sau să simt. Poate…

Iar eu… tot mică am rămas, chiar dacă pretind că am ajuns mare. Și tot te caut în orice umbră, în amintirile celor care te-au cunoscut, în frânturi de imagini alb-negru. Și sunt furioasă, tată. Și, crede-mă că te-aș bate cu pumnii pentru ce-ai putut să-mi faci. Și-aș plânge cu tine pentru fiecare zi de singurătate. Pentru cele 10.220 de zile în care m-ai obligat să trăiesc fără tine. Până acum. Nici nu le mai pun la socoteală pe cele care vor urma.

Însă contez pe tine, tată. Contez pe tine că nu mă vei lăsa din nou. Ți-am spus deja că-mi vine să te bat. Și parcă văd cum te bufnește râsul. Cum barba ta, albă de-acum, numai bună pentru rolul de Moș Crăciun tresaltă, de la o așa glumă bună. Și știu că dincolo de glumă ai înțeles mesajul. Ai înțeles că nu mai ai scăpare de-acum. Trebuie să mă lași să te descopăr. Și să te cuprind.

Și fiecare ninsoare de salcâmi va fi îmbrățișarea ta. Și-atunci voi ști că și ție îți este dor de mine.