Archive

Posts Tagged ‘Irninis Miricioiu’

Am lansat www.irninismiricioiu.ro!

February 9, 2013 5 comments

irninismiricioiu.roDragii mei,

        De azi înainte mã gãsiţi pe www.irninismiricioiu.ro, noul meu site/blog care sper cã va fi pe gustul vostru. Veţi regãsi acolo toate postãrile de aici, prezentate în haine noi… Puteţi sã vã abonaţi în continuare la postãrile mele, având în vedere cã inspiraţia nu mã viziteazã prea des. 🙂 Însã voi încerca sã fiu mai consecventã de acum încolo. Promit!

       Ne vedem (sau ne citim) acolo!

       irninis

Advertisements

Despre recunoaştere

January 17, 2013 3 comments

       

        Cât am fost la şcoalã, mi-a plãcut dintotdeauna sã fiu premiantã. Nu ştiu prin ce resort s-a dezvoltat acel mecanism interior yrn scancare m-a învãţat cã pot obţine tot ce vreau dacã mã strãduiesc îndeajuns. Când ma gândesc acum, retrospectiv, nici nu-mi aduc aminte dacã îmi plãcea sã învãţ. Însã cu siguranţã îmi plãcea sã câştig.

        Devenise aproape ritual, ceremonia de decernare a premiilor anuale, la care participau pãrinţii mei, bunica, naşa sau alte rude apropiate şi bineînţeles, câte o camerã video indiscretã, menitã sã salveze momentul pentru totdeauna. Însã cu siguranţã, nu pot uita ciorapii albi, bine întinşi, uniforma cãlcatã cu grijã, guleraşul de dantelã,  apretat de putea rivaliza oricând cu un con de hârtie, şi codiţele împletite strâns strâns, atât de strâns încât ajungeau sã-mi tragã tâmplele spre spate şi sã-mi dea o înfãţisare de chinezoaicã. Şi bineînţeles, fundele albe, imese la fel de bine cãlcate şi apretate, care pãreau doi fluturi gigant, tremurãtori la fiecare mişcare a capului. Şi turtite apoi de coroniţa aşezatã strâmb de câte un director, grãbit sã premieze toţi elevii cu rezultate deosebite la învãţãturã.

         De fiecare datã, în fiecare an, aşteptam cu sufletul la gurã, momentul acela unic, când o sã-mi aud numele strigat în curtea şcolii şi când mã voi duce sã fiu încoronatã. Momentul pentru care munceam un an întreg. Recunoaşterea. Ştiam cã voi primi şi câte un pacheţel cu cãrţi care îmi vor face deliciul peste varã, cã va urma prãjitura servitã în oraş cu pãrinţii, şi mai ales… mersul la fotograf. Era atâta poezie în acest gest, simbolic aproape, care avea scopul de consfinţi ritualul, de a-i întregi dimensiunea emoţionalã, de a mã plasa pe mine, personajul principal, în centrul universului familial, loc câştigat prin fiecare 10 obţinut la materii care deşi nu-mi plãceau, îmi polarizau întreaga energie.

         Anii au trecut şi am transformat euforia triumfului într-un drog care mã fãcea sã cred cã orice este posibil. Cel puţin în materie de rezultate şcolare. Diplomele adunate în acea perioadã stau şi acum închise într-o mapã albastrã peste care am dat întâmplãtor. Şi m-am emoţionat. Pentru cã mi-a revenit în minte un principiu pe care îl aveam la vremea respectivã: „nu mã duc la niciun concurs, la nicio olimpiadã, dacã n-o sã fiu printre premianţi!” Şi exact aşa şi era. Învãţam mult, învãţam noaptea, o puneam pe bunicã-mea sã mã ajute la recapitulat, discutam cu ea temele pentru olimpiadã. Dumnezeu ştie cam câte cãrţi a fost nevoitã sã citeascã prin ochii mei… de literaturã, istorie, psihologie, materiile care îmi plãceau cel mai mult. Franceza însã nu era domeniul ei de expertizã, aveam o profesoarã cu care mã pregãteam în particular, o „domnişoarã” în adevãratul sens parizian al cuvântului, în ciuda celor 70 de ani bãtuţi pe muchie.

         Şi toate astea pentru cã nu îmi plãcea sã pierd. Nu învãţasem atunci gustul  otrãvit al  înfrângerii. Însã cea mai mare naivitate dintre toate a fost sã cred cã lucrurile funcţioneazã tot la fel şi în viaţã. Cã este suficient sã fii cel mai bun într-un domeniu ca sã câştigi. Cã e suficient sã te implici pânã la ultima resursã sufleteascã pentru a fi apreciat. Cã e de ajuns sã îţi toceşti coatele şi sufletul încercând sã obţii acea mulţumire pe care satisfacţia muncii ţi-o poate da.

         Partea proastã este cã m-am înşelat. Dureros. Groaznic. Şi cãderea n-a fost tocmai una plãcutã. M-am încãpãţânat atunci sã cred cã astfel de lucruri sunt accidente pe orbita vieţii fiecãruia. Cã, deh, se mai întâmplã şi orice excepţie de la regulã nu face altceva decât sã întãreascã regula. Optimismul meu adolescentin refuza din rãrunchi sã se lase mutilat de monstruozitãţile lumii reale. Şi-atunci, cãderea a fost cu atât mai dureroasã.

          Omul este un animal social. N-am spus-o eu, au spus-o things unsaidalţii înaintea mea, cu mult mai multã experienţã decât mine. Trãieşte într-o societate şi fie cã vrea, fie cã îi place sau nu, trebuie sã se integreze în ea. Omul are nevoie de câteva lucruri esenţiale pentru a se putea simţi împlinit. În primul rând, de casã, masã, job – lucruri esenţiale care îi pot asigura necesitãţile de subzistenţã. Apoi, are nevoie de securitate. Trebuie sã se simtã protejat de orice agresiune care îi poate înfrânge echilibrul. Are nevoie de dragoste. De dragostea familialã, de dragostea prietenilor care îi aratã cã aparţine unui grup, de dragostea imensã şi de netãgãduit a partenerului de viaţã. Şi nu în ultimul rând, are nevoie de recunoaştere. De aprecierea celor din jurul lui, de aprecierea muncii pe care o depune, a eforturilor de orice naturã îndreptate cãtre un scop. Toate lucrurile acestea îl fac pe om o fiinţã completã. Când unul dintre aceste lucruri dispare, individul devine vulnerabil, uşor de atacat şi de rãnit.

          Am învãţat pe propria-mi piele cã ideea conform cãreia recunoaşterea este acordatã pe merit, nu reprezintã decât o utopie. Frumos coloratã, ce-i drept, însã tot o utopie rãmâne. Astãzi, în lumea aceasta plinã de nimicnicii, recunoaşterea nu este obţinutã de cei care muncesc cinstit, demn, cu propriul suflet pus pe masã. Recunoaşterea nu este obţinutã de cei care nu acceptã compromisul sau nu acceptã sã se vândã pe câţiva arginţi. Mecanismul social care te înalţã şi te coboarã funcţioneazã dupã alte reguli. Dupã regula favorurilor de orice naturã: sexuale sau materiale, dupã filiaţii mai mult sau mai puţin dublate de experienţã, dupã interes. Dupã propriul chef al celor care deţin controlul.

           Şi-atunci te întrebi: ce-ţi rãmâne ţie de fãcut? Sã treci de partea lor, a celor mulţi care deşi nu au valoare intrinsecã obţin ceea ce-şi doresc prin intermediul resorturilor sociale atât de bine puse la punct? Sau sã alegi calegi calea durã a luptei cu morile de vânt  însã o cale onestã şi lipsitã de compromisuri care sã-ţi încarce conştiinţa? Unde îţi gãseşti recunoaşterea care te face sã simţi om complet? Între cei care pun pe piedestal orice tinichea sau între cei, nevãzuţi aproape, care cred în aceleaşi lucruri ca tine?

          Însã rãspunsul  este o ecuaţie la care fiecare se strãduieşte sã-i descopere necunoscuta.

Poveste de vis

December 28, 2012 7 comments

        

          E searã, e frig şi mai sunt câteva ore pânã când se schimbã anul. Lumea se pregãteşte de Revelion. Doamnele îşi scot din dulapuri rochiile decoltate, îşi încalţã sandalele cu toc cui şi pun în obraji ultima urmã de fard menitã sã le învãpãieze obrajii. Domnii îşi potrivesc papionul, îşi închid butonii argintaţi şi, îmbrãcaţi în haine de sãrbãtoare, merg împreunã cu doamnele sã petreacã în noaptea de Revelion.

         Undeva, pe o stradã întunecoasã, pe nişte cartoane prãpãdite, stau, zgribuliţi doi copii. Sunt slabi şi palizi şi nici nu-şi aduc sad girlaminte când au mâncat bine ultima datã. Le e frig şi au înţepenit de când stau pe strãzi… ar vrea sã se adãposteascã undeva la cãldurã, însã toţi i-au alungat atunci când au încercat sã se apropie. Aşa cã şi-au fãcut culcuş sub o vitrinã luminatã unde parcã şi manechinele de plastic au o viaţã mai bunã decât a lor. Se gândesc cã dincolo de lumea lor tristã şi cenuşie, existã o lume plinã de strãlucire din care ei nu fac parte… şi-şi doresc, cu sufletele lor pure şi nevinovate, ca într-o zi sã aibã şi ei mãcar un strop din fericirea de care se bucurã ceilalţi oameni în noaptea magicã a Revelionului.

           Zgribuliţi de frig, adorm îmbrãţişaţi. Şi lumea cenuşie se topeşte într-un vis plin de luminã şi culoare, pasiune şi strãlucire. Fata viseazã un grandios spectacol de cabaret unde artişti renumiţi cântã şi danseazã, femeile sunt elegante şi surâzãtoare şi timpul parcã şi-a oprit curgerea ireversibilã. Şi poartã şi ea rochia la care a tânjit mereu, pãrul ei lung şi încâlcit este pieptãnat cu grijã, pânã şi unghiile-îi sunt lungi şi lãcuite… şi râde… râde din tot sufletul, râde din toţi porii, pânã şi vãzduhul este strãbãtut de ecoul râsului ei… Deşi îi e frig şi s-a trezit înţepenitã, un zâmbet i-a rãmas agãţat în colţul gurii… e parfumul visului care o face sã spere…

            Bãiatului i-au plãcut dintotdeauna poveştile cu haiduci. I le spunea mama înainte de culcare. Şi înainte sã ajungã la orfelinat. Cel puţin de asta îşi mai aminteşte. Acum, numai de haiducie nu-i arde… se chinuie în fiecare zi sã gãseascã ceva de mâncare pentru el şi pentru sora lui întru nefericire, şi eventual, un adãpost deasupra capului… însã tare i-ar mai fi plãcut sã aibã cal şi costum dintr-acela cu fireturi, sã cutreiere pãdurile şi sã facã dreptate. Obosit şi înfometat adoarme pe cartoanele umede. 

             Era odatã o hangiţã frumoasã, frumoasã, care avea grijã de o cârciumioarã împreunã cu o mulţime de slugi… şi haiducul nostru, ajunge din întâmplare la hanul cu pricina. Vãzând-o, îi cade cu tronc hangiţa. Însã fata are deja un peţitor care se inelul din povestestrãduieşte sã-i fure inima… el, haiducul, ce sa facã? Cum  sã o câştige, mai ales când ea nu dã prea multe semne cã l-ar bãga în seamã? Se chinuie sã-i fie pe plac, sã-i facã toate poftele şi totuşi parcã nu e de ajuns… Şi totuşi… s-a îndrãgostit de ea. Simte cã viaţa nu i-ar fi completã dacã nu şi-ar împãrţi-o cu frumoasa fatã… Şi-atunci se hotarãşte: o va lua de nevastã! Şi pleacã haiducul nostru la peţit. Parcã vede aievea momentul când îi strecoarã inelul pe deget, inelul în care a ascuns toatã dragostea lui… şi zâmbetul ei fericit când îi mãrturiseşte cã şi ea îl poartã-n suflet. Fãrã sã ştie, zâmbeşte în somn. E fericit.

            O sirenã se aude undeva, pe stradã. Şi artificii. Multe artificii. A venit Anul Nou. Vremea se primeneşte acum printr-un nou început. Câteva acorduri muzicale strãbat aerul îngheţat. Fetiţa se trezeşte speriatã, neînţelegând ce se petrece în jurul ei. Îi este frig, îi este foame şi parcã pluteşte în visul nedesprins încã de gene.  Deschide pumnul mic, cu degetele îngheţate. În palma ei, scânteiazã inelul din vis.

           Dacã v-a plãcut povestea pe care tocmai aţi citit-o, vã invit sã o alegeţi dintre cele trei programe de Revelion realizate pentru TVR 1, şi veţi avea ocazia sã o vedeţi, transpusã în imagini, în noaptea dintre ani. Un program de Revelion pe care îl semnez alãturi de mama mea, Yolanda Miricioiu, dar şi alãturi de o echipã întreagã de profesionişti, menit sã demonstreze cã visele pot deveni realitate, dacã ai puterea sã crezi, sã speri şi sã iubeşti.

Viaţa e o ţeapã

June 20, 2012 1 comment

       

          N-am mai apucat sã scriu nimic de ceva vreme tocmai pentru cã în ultima perioadã, mi-am concentrat toate forţele cãtre o lucrare de disertaţie susţinutã la o ilustrã facultate din Bucureşti. Pe care am prezentat-o, dupã îndelungi chinuri, ieri. N-am sã vã povestesc despre subiect, bibliografii şi numãr de pagini. De data asta vroiam sã vã vorbesc despre… normalitate. Şi dincolo de experienţa personalã, dincolo de cârpa murdarã din care e croitã lumea asta, sã sper cã undeva, poate într-un colţ neumblat, existã încã noţiunea de „normalitate”.

        Dincolo de academisme, de influenţe de tot felul, am avut naivitatea sã cred cã mai existã corectitudine în ţara asta. Cã mai sunt locuri şi oameni nealteraţi de mucegiul care ne putrezeşte oasele în fiecare zi, mucegaiul corupţiei şi al demagogiei, al intereselor meschine şi al celor doi arginţi pe care ne vindem sufletul la fiecare colţ de stradã. Cã facultatea, şcoala în sine, este un astfel de loc, unde oamenii au alte valori, sunt integri, au coloanã vertebralã, sunt modele. Cel puţin, unii dintre profesorii mei aşa au fost.

        Da, recunosc, am avut naivitatea sã cred cã dacã mã duc la un examen, indiferent de felul lui, voi fi evaluatã în funcţie de cunoştinţele mele, şi nu în funcţie de decolteul pe care îl port, de cât de lungi am unghiile sau de cât de blonde îmi sunt cosiţele fluturate galeş în nasul profesorului. Da, am avut naivitatea sã cred cã o lucrare care îmi aparţine, mã va reprezenta mai bine decât o mie de cuvinte, va fi o carte de vizitã mai bunã decât orice „reclamã”, chiar dacã nu am tocit prea tare pragul sãlii de curs.

        Da, recunosc cã am avut naivitatea sã cred cã vei fi tratat egal, chiar dacã tu te afli în coada listei studenţilor programaţi sã îşi susţinã lucrarea, iar cei din comisie sunt deja plicitisiţi şi le e foame. Cã nu te vor depuncta dacã, atunci când ţi-a venit rândul, computerul pe care trebuia sã-ţi prezinţi lucrarea, provenit probabil din era post-glaciarã, a fãcut o crizã de personalitate şi n-a mai vrut sã se lase folosit. Cã profesorii aleşi în comisii nu îşi vor examina proprii studenţi pe care i-au coordonat pe parcursul redactãrii lucrãrii. Şi cã nu îi vor încuraja cu atitudinea lui Marius Chicoş Rostogan atunci când „loazele” se dovedesc a fi prea timorate pentru a scoate douã vorbe, minime pentru un 10.

        Şi da, am avut naivitatea sã cred cã luminaţii profesori şi-au dat osteneala sã citeascã sutele de pagini de „baliverne” pe care noi, loazele, le-am înşirat acolo, în coperţi frumos legate, doar, doar, om reuşi şi noi sã le luãm ochii şi sã le abatem atenţia de la lucrurile cu adevãrat importante. Iar, ei, vigilenţi, nu s-au lãsat duşi de nas. Cã nu vor respinge o cercetare  pe motiv „cã nu-mi place subiectul ãsta”, atâta timp cât este argumentatã logic, se bazeazã pe informaţii pertinente şi studentul a propus un punct de vedere. Bun sau rãu, mai conteazã? Cum încurajãm cercetarea şi nu plagiatul? Pe „asta-mi place” „asta nu-mi place”?

        Şi da, recunosc cã m-am înşelat. Normalitatea zilelor noastre este sã primeşti notã micã chiar dacã ai lucrare de 10, tocmai pentru cã proful nu te-a vãzut la ochi pânã la restanţã şi îţi trânteşte din vârful buzelor aprecierea cã eşti „brânzã bunã în burduf de câine” şi cã ar trebui sã fii mulţumit cã nu te-a picat. Iar tu pleci, umil, obidit de statul pe la uşi şi hãrtãnit de câte ori ai fost dat afarã de secretare, care fac asta chiar şi când ar fi obligate sã îţi dea informaţii, şi îi mulţumeşti în gând lui Dumnezeu cã ai scãpat numai cu atât. Normalitatea zilelor noastre este sã stai şapte ore pe la uşi ca sã primeşti un rãspuns de douã minute.

         Normalitatea zilelor noastre este sã ai dreptul la un sfert de orã în care sã-ţi susţii lucrarea, dar sã fii expediat dupã cinci minute, tocmai pentru cã „e deja târziu şi suntem în întârziere”. Normalitatea zilelor noastre este ca profesorii sã frunzãreascã lucrarea cu tine de faţã, atunci, pe loc, şi dacã are titluri scrise frumos, pagini multe şi nişte poze frumos colorate, atunci meriţi notã maximã. Sã te întrebe curiozitãţi personale („Da’ ce nume e ãsta, Irninis?”), în loc sã asculte argumentaţia unui proiect. Şi sã facã aprecieri despre lucruri pe care nu le-au citit. Gen, propria ta lucrare de disertaţie!  Lucrare care ţi-a bântuit nopţile, te-a transformat într-un vulcan şi i-a fãcut pe apropiaţii tãi sã se urce pe pereţi din cauza irascibilitãţii tale. Mãcar dacã nu te-ai fi strãduit, atunci nu ai mai fi fost dezamãgit. Cum e vorba românului: „câţi bani, ataţia peşti!” Doar cã aici, din pãcate, nu se aplicã.

        Eforturi irosite în van pentru o cauzã pierdutã. Nu scopul în sine, nu nota e cea care conteazã, nici dacã ai luat examenul sau nu, ci ideea de respect. Dacã mai existã sau nu respect pentru valoare, muncã, strãduinţã. Dacã mai sunt sau nu locuri necãlcate în picioare. Sau oameni.

          Constat tot mai mult (şi pe propria-mi piele) cã nu. Traiul de zi cu zi, în care  vânzãtoarea îţi aruncã restul pe tejghea ca la milogi, în care eşti luat la bãtaie în trafic deşi n-ai greşit cu nimic, în care ţi se cer milioane de hârtii degeaba pentru un serviciu care în ţãrile civilizate se face online, demonstreazã tot mai mult care este cu adevãrat normalitatea. Una în care tot mai mulţi dintre noi, nu se mai regãsesc.

         Citesc acum „Viaţa ca o ţeapã” semnatã de Alan H. Cohen. Şi deşi am parcurs doar primele pagini nu mã pot abţine sã nu observ cã autorul a fãcut o eroare chiar în titlul volumului pe care l-a scris. Cred cã mai corect ar fi fost „Viaţa e o ţeapã”. Cel puţin în România.

Jocurile foamei şi suferinţa privitã prin lentilã

May 26, 2012 1 comment

        De ceva vreme încoace mã obsedeazã o fotografie… O fotografie despre care auzisem multe, însã ştiam prea puţine. Şi pe care n-o vãzusem. Am gãsit-o recent, întâmplãtor, şi de-atunci mi-a rãmas adânc  întipãritã în minte. O fotografie care descrie moartea, o sublimeazã, o ascunde printre culori şi totuşi, tu, cel care o priveşti, parcã o simţi târându-se pe propria-ţi piele. Îţi pãtrunde în oase şi rãmâne acolo, ca un cancer, te roade pe dinãuntru, te face sã îţi pui întrebãri despre lumea în care trãim.

         Este vorba de fotografia lui Kevin Carter, pentru care autorului i s-a decernat un Premiu Pulitzer, în 1994. S-a fãcut vâlvã la momentul respectiv despre condiţiile în care a fost realizatã fotografia în care un copil sudanez, suferind de malnutriţie şi deshidratare, încearcã cu ultimele puteri sã ajungã la un centru american de distribuire a alimentelor, unde ar fi putut sã primeascã ajutor. La câţiva paşi, cu ochi hulpavi şi lacomi, un vultur aşteaptã sfârşitul fetiţei. Un copil, hãituit de foame, devenit el însuşi hranã pentru vulturi. Un copil, care în loc sã zâmbeascã fericit din braţele mamei, îşi strânge pumnii mici într-o ultimã încercare de a se rãzboi cu soarta. Şi de a o învinge. O fotografie care surprinde exact aceastã luptã surdã cu soarta, o soartã nemiloasã şi nedreaptã, în care oameni şi vieţuitoare se confruntã pentru acelaşi scop comun: supravieţuirea. Lanţul trofic este inversat aici. Oamenii nu se mai hrãnesc cu pãsãri pentru a putea trãi, pãsãrile se hrãnesc cu oameni, aştepându-le propriul sfârşit şi neîndrãznind sã atace primele.

        Privind aceastã fotografie ai sentimentul cã toate valorile îţi sunt bulversate. Este normal ca un copil de caţiva anişori sã ajungã în situaţia asta? Este normal ca astãzi, în secolul XXI cu care ne mândrim, în care tehnologia ajunge sã depãşeascã puterea gândului, undeva, într-un colţ uitat de lume, oamenii sã moarã încã de foame? Cu siguranţã, vorbind strict teoretic, prima reacţie este sã spunem: „Nu!” Şi totuşi, apetenţa noastrã pentru senzaţional, pentru „sânge şi sex” – cum spunea sociologul Pierre Bourdieu – este mai mare decât dorinţa de a-i ajuta pe semenii noştri. Privim pe gaura cheii cum mor oameni şi nu ridicãm un deget sã-i ajutãm. Citim cu interes „Jocurile foamei”, transformãm scrierea într-un bestseller, dormind liniştiţi cã grozãviile descrise în carte sunt doar… o purã ficţiune. Uitând însã cã realitatea, din pãcate, depãşeşte ficţiunea.

         Ceea ce este cel mai tragic este finalul deschis al poveştii… Kevin Carter a aşteptat 20 de minute sã prindã „cadrul perfect”, dupã care a alungat vulturul lãsând fetiţa acolo. Nu se ştie dacã acel copil a supravieţuit sau nu, dacã vulturul nu a avut parte de o masã copioasã câteva ore mai târziu, dupã ce copilului i-a îngheţat pe buze şi ultima suflare. Exact aceeaşi atitudine lipsitã de interes pentru o viaţã pe care, poate, ar fi putut s-o salveze. St. Petersburg Times din Florida a scris imediat dupã publicarea fotografiei: „Omul care și-a potrivit lentila pentru a lua în cadru doar suferința ei, ar putea fi, la fel de bine, un animal de pradă, un alt vultur din decor.

         Bântuit de remuşcãri şi de imaginile atrocitãţilor pe care le-a surprins pe film de-a lungul anilor, Kevin Carter s-a sinucis trei luni mai târziu dupã ce a premit prestigiosul Premiu. „Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor, și furiei și durerii…copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea polițiști, ale călăilor…” a scris el în biletul de adio, unde mărturisește și remușcarea că nu a ajutat copilul a cărui suferință i-a adus gloria, dar și moartea. „Îmi pare rău, îmi pare tare rău…Durerea depășește bucuria de a trăi, până într-acolo, încât bucuria nu mai există…”

         Moartea lui Carter continuã povestea, reprezintã contrapunctul, însã în noianul de indiferenţã generalã, cu siguranţã nu dovedeşte nimic. N-am învãţat nimic din experienţa lui şi încã mai tragem cu ochiul, curioşi, pe gaura cheii sau pur şi simplu, instalaţi confortabil în fotoliul preferat cu telecomanda în mânã, la suferinţele altora, fericindu-ne în barbã, cã nu suntem noi în locul lor. Un alt fel de „Jocurile foamei”, petrecute zilnic în faţa noastrã. Ceea ce este cel mai trist, este cã, urmãrind Ştirile de la ora 5, aceea ni se pare cã este normalitatea. Pentru cã da, din pãcate, în fiecare dintre noi, supravieţuieşte un vultur.

Un alt articol care oferã mai multe detalii despre personalitatea lui Kevin Carter, gãsiţi aici.

„Jocurile Foamei” , interpretare şi semnificaţii de Valentin Nicolau, aici.

Imagini ale bucuriei în Est şi în Vest – de Andrei Pleşu

May 21, 2012 1 comment

        Am promis, acum câteva zile cã voi posta şi conferinţa lui Andrei Pleşu, inclusã în volumul apãrut la Humanitas, Imagini ale bucuriei în Est şi în Imagini ale bucuriei în Est şi în Vest, care a generat articolul meu… Cred cã acum veţi înţelege mai bine, dupã ce o veţi citi, la ce anume m-am referit când am spus cã noi, generaţiile de-acum, suntem la fel de neştiutori şi în aceeaşi mãsurã, de neînţelegãtori ca occidentalii care nu au trãit niciodatã vremurile despre care povesteşte Andrei Pleşu. Poate cã aşa vom înţelege mai bine cã lucrurile de care ne bucurãm acum, de la McDonald’s pana la cele 100 de canale tv la care avem acces, nu au existat întotdeauna, nu au cãzut din cer şi nici nu reprezintã meritul nostru. Read more…

Bucuria şi comunismul

May 12, 2012 7 comments

       Ieri am primit un nou colet cu cãrţi comandate online, printre ele şi un volum de eseuri semnat de Andrei Pleşu – „Despre bucurie în Est şi Vest”… şi deşi era târziu şi eram obositã, nu m-am putut abţine sã nu rãsfoiesc câteva pagini… una câte una, prinsã de subiect, pânã când am ajuns la finalul primului eseu.

      Am citit în nota lãmuritoare care ţine loc de prefaţã cã cele patru eseuri incluse în volum sunt de fapt conferinţe publice ţinute la solicitarea unor instituţii din strãinãtate. Cu alte cuvinte, reprezintã nişte observaţii ale lui Andrei Pleşu, unele dintre ele dezvãluind propriile experienţe din perioada comunistã, lucruri pe care le-a trãit şi care l-au marcat spiritual şi ideologic. Observaţii  care au în centru… bucuria. Read more…

%d bloggers like this: