Archive

Posts Tagged ‘despartire’

Andiamo – Alice Nãstase Buciuta şi Simona Catrina

August 19, 2012 Leave a comment

        Am ieşit într-o zi la plimbare, tânjind dupã peisajul care altãdatã mã copleşise cu mãreţia lui. Cãutam sã redescopãr bucuria pe care mi-au dat-o odinioarã drumurile ca nişte labirinturi sculptate între ziduri de zãpadã, adulmecam aerul cãutând parfumul acela de frig şi splendoare care mã ameţea în trecut, imploram vântul sã-mi cânte ceva care sã mã facã sã uitdeoameni şi sã-mi amintesc de eternitate. Dar m-am trezit mutilatã, neputincioasã, neînstare sã mai pipãi cu simţurile mele paralizate vreun strop de frumuseţe a lumii. Ştii, cred cã trebuie sã mai ai în tine un strop de mãreţie ca sã poţi oglindi în tine spectacolul copleşitor al naturii… Eu mergeam şi mã uitam în jur, la pãdurile prea îndesate, la munţii acoperiţi de zãpezi, şi-mi cântau întruna în minte versurile lui Romulus Vulpescu:

„Contemplu-n cimitirul grec

un nume brâncovan.

Şi-aş vrea sã plec,

Nu pot sã trec

şi te aştept în van.

N-am sã revin, n-ai sã revii.

Munţi mici, munţi mici şi trişti.

Nu mai existã oameni vii,

tu singurã exişti.”

 

       Dupã încã un telefon de-al lui care, în 7 secunde, mi-a mai trântit o amânare, am mai petrecut o zi la shopping, în care am probat în magazinaşele lor înghesuite tot ce aveau pe umeraşe, şi o altã zi chircitã în pat, în care am plâns de dimineaţa şi pânã seara, iar, când m-am întrerupt, am trudit la câteva sonete – ştii, fiindcã e o îndeletnicire atât de grea, încât te obligã sã nu te mai gândeşti la nimic. Dacã aş fi avut la mine un manual de trigonometrie, mi-ar fi fost şi mai simplu, m-aş fi chinuit şi mai nãpraznic, şi mai acaparator, şi mai salvator. Dar n-am avut. Data viitoare când am s-o iau de nebunã prin lume urmãrind vreun Fãt Morgan o sã-mi îndes în geanta de-mprumut cãrţi grele, cãrţi groaznice.

       Am fost, Simona, peste munţi şi peste distanţe ca sã-mi ucid, de bunãvoie, speranţa. Acum mi-e dor de el, fãrã sã-i mai ştiu numele, fãrã sã mai am pe cine sã strig. S-a deschis pe lume o prãpastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hãu în adâncul cãruia trebuie sã fi rãmas povestea mea de dragoste irealã. Peste ea s-au prãbuşit, din piscuri de stâncã, din vârfuri de iluzii, toate avalanşele unor munţi care s-au scuturat nu de zãpezi, ci de mine. Munţi mici. Munţi rãi. Munţi inventaţi. (…)

       Fiindcã, oricât de greu mi-ar fi, trebuie sã recunosc cã-mi merit soarta. Alerg mereu dupã frânturi de viaţã, şi pun, în locul adevãrurilor care n-au existat niciodatã, setea mea de iubire. Mã risipesc pe drumuri nesfârşite urmãrind himere a cãror dragoste mã înrobeşte şi mã face sã uit care e rostul meu pe pãmânt. Mã tem de vârste, iar temerile care mã fac sã fiu grãbitã, repezitã, hãmesitã sã trãiesc mult şi repede, nu fac altceva decât sã-mi iroseascã anii, lãsându-i în derivã.

       M-am grãbit. M-am minţit.

       Însã cred cã a venit timpul sã accept mãcar un adevãr cu folos: nu are rost sã scormonesc, nu are rost sã cerşesc, nu are rost sã caut. Marile descoperiri, revelaţiile sfinte, ca şi marile iubiri, ţi se dezvãluie întregi, în toatã mãreţia lor, fãrã sã fie nevoie sã le urmãreşti sau sã alergi dupã ele. Iubirile adevãrate ţi se dezvãluie firesc, precum rãsãritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primãvara asta nebunã care mi se aratã, ştiind cã nu am cum sã nu îi simt lumina.

Alice Nãstase Buciuta –Dincolo de tãcere

*

        Nu asta vrem, de fapt, atunci când ne urmãrim iubiţii sau iubitele cãutând dovada clarã a trãdãrilor lor? Ce ne mânã prin hãţişuri, ce ne face sã scormonim prin buzunare, ce ne obligã sã adulmecãm aşternuturi în care ne imaginãm, devastaţi de durere, cum trupurile pe care noi le adorãm s-au împreunat cu trupuri strãine,  mototolind odatã cu cearşafull jurãmintele pe care le credeam sfinte? Nu dorinţa de a ne vindeca o datã pentru totdeauna de suferinţa necunoaşterii? Bãnuielile îţi sfredelesc inima, dar îţi lasã întotdeauna loc perfid pentru încã o speranţã, pentru încã o zi de agonie. În schimb, dovezile trãdãrii aduc durere de moarte, dar aduc şi singura şansã la vindecare. Dupã trãdare, potopul. Dupã potop, înseninarea.

Alice Nãstase Buciuta – Creta şi monstrul

      *

       Am lãsat în urma mea iubiri începute graţios, suav, limpede, care-şi rupeau rotulele înainte de ultima piruetã, astfel încât niciodatã n-am sã ştiu „ce-ar fi fost dacã”. Şi-am mai lãsat în ţarã singurãtãţi prelungi- e drept, dramatic mascate de o viaţã mondenã sclipicioasã, plinã de hãhãieli şi cãlãtorii în strãinãtate, la capãtul cãrora intram în sevrajul devastator al femeii ce gustase drogul aventurii geografice. Cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil. Am început sã privesc lumea întreagã ca pe patria mea. De atunci, deodatã, s-au topit graniţele şi n-am mai avut senzaţia cã fug.

      Eu consum enorm de multã dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlã. Câtã vreme m-am simţit iubitã, am suportat frumos toate ploile, lãtrãturile şi pungãşiile din ţara mea. Dar atunci când pãmântul meu nu mi-a mai recunoscut pasul şi când bãrbatul meu nu mi-a mai recunoscut plânsul, am plecat.

       Când asişti la un naufragiu, cauţi instinctiv sã memorezi moartea, pentru cã e o lugubrã fascinaţie în premierã. Perplexitatea în faţa sfârşitului te smulge de la adevãratele înţelesuri ale hazardului, ale karmei. Dar, când ai motive splendide sã lupţi, eşti obligat moral sã acţionezi.

Simona Catrina – De ce am plecat? De ce-aş mai fi rãmas?

*

       

       Am învãţat mai mult sã ma bucur de emoţia începuturilor de drum decât de miezul lucrurilor, de sâmburele vieţii, de amiezele iubirilor şi ale zilelor însemnate.

Alice Nãstase Buciuta – O aniversare. Un vis

      *

       Eram virginã şi îndrãgostitã veşnic, dulceag, sfâşietor însã mã purtam ca şi cum învârteam pe degete sufletul bãieţilor. La 17 ani era foarte uşor sã te prefaci cã eşti puternic.

Simona Catrina – Stimatã doamnã, pe-o murã v-am scris cã vã iubesc

*

          Nu atunci când am ajuns, ci în clipa plecãrii noastre din Irlanda, m-a lovit fulgerul unui înţeles pe care-l purtam cu mine fãrã sã-l desluşesc. Abia când am ieşit pe punte feribotului care ma ducea departe de ţara abia întâlnitã, cu Marea Irlandei cântând a dragoste şi a moarte de jur împrejur, am priceput, o datã pentru totdeauna, cã nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci cã dragostea pogoarã din cer, ca o minune. Şi cã e pãcat sã-ncercãm sã-i descâlcim firele genezei când nouã ne-a fost dat,simplu, pur şi simplu, numai s-o trãim.

Alice Nãstase Buciuta – Dor de Irlanda

*

        Toate drumurile duc la Roma. Toate gândurile duc la dragoste.

        Mi s-a fãcut fricã, mi s-a fãcut noapte, mi s-a fãcut clar cã nu existã dragoste, cã nu existã cuvânt, cã nu existã noroc.

         Am strãbãtut Vaticanul cu paşi deznãdãjduiţi. În Basilica San Pietro, am privit cu ochi umbriţi şi fãrã speranţã cãtre statuia de marmurã în care Michelangelo a aşezat, împietritã şi albã, tristeţea tuturor mamelor de pe pãmânt. Pietá. Tristeţea sacrã, a Fecioarei care leagãnã pe genunchi fiul mort, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, deopotrivã. Tristeţea oricãrei femei care, privind cãtre pruncul sãu, se sfâşie de neputinţa de-a-l feri de relele lumii. Durerea oricãrei femei care şi-a sacrificat pruncul, nãscut sau nenãscut, în numele unui ideal neînţeles de alţii. Şi m-am întrebat de ce ne e dat sã ducem uneori, din tristeţe şi din neîncredere, mai mult decât ne simţim în stare sã ducem. M-am întrebat de ce ne e dat sã trãim, uneori în dragoste, mai puţin decât ne-am dori sã trãim. Şi mi-am amintit de personajul lui Nikos Kazantzakis care întâlnindu-se cu divinitatea şi însetat sã-şi ia viaţa în piept, a cerut cu glas asprit de îndrãznealã: „Doamne, spune-mi pânã unde sã merg?” Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas senin: „Mergi pânã unde poţi!” „E prea puţin, Doamne! Cere-mi mai mult!”,s-a îndârjit omul. Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas la fel de senin: „Mergi pânã unde nu mai poţi”.

Alice Nãstase Buciuta – Toate drumurile duc la Roma.

Toate gândurile duc la dragoste

*

       Nu ştiu altele cum sunt, dar eu când îmi vãd bãrbatul cântãrind cu ochi pierduţi sau prefãcut indiferenţi trupuri de femei – cu sau fãrã ambalaj textil – mã simt copleşitã de tristeţe, de durere, de neputinţã. Şi mã întreb, cu gândul învineţit de revolte, de ce nu am fost dotatã cu profunzimea înţelepciunii strãvechi, care le-a fãcut pe strãbunicile noastre sã accepte cã bãrbaţii pot sã pofteascã la nuri strãini fãrã sã aibã conştiinţa pãcatului, fãrã sã simtã cã, astfel, îşi pângãresc crunt sufletul, aşa cum aş simţi eu dacã mi s-ar întâmpla nãpasta vinovãţiei.

       „Am vãzut cele mai frumoase  femei din lume în nişte vitrine, la Amsterdam. Se vindeau pe bani”. Aşa arãta sms-ul grãbit trimis de iubitul meu prietenului sãu de la Vâlcea. L-am citit pe furiş, ghemuitã a deznãdejde în patul nostru de la Tulip Inn. Şi apoi m-am rugat în gând sã-mi gãsesc în suflet dragostea linişitã, dragostea care nu doare , dragostea care nu deznãdãjduieşte, dragostea care nu se teme de frumuseţea altor femei. Dragostea care sã mã facã sã mã simt singura femeie din lume, la Amsterdam şi pretutindeni. Dragostea de care nu sunt în stare.

Alice Nãstase Buciuta – La Amsterdam şi pretutindeni

*

       De câte ori mã cred femeie neiubitã, îmi amintesc de emirul meu, de bãrbatul care s-a îndrãgostit de mine la 60 de grade Celsius, sub zidul Babylonului, de bãrbatul care a plâns pentru mine – în timp ce eu îl credeam nebun. Azi, îl cred minunat.

Simona Catrina –Emirul din Badgad. Sfioasã, Şeherezada se înspãimântã

*

        Nu pot sã adorm, deşi sunt istovitã de drumuri şi gânduri. Jumãtatea de lunã îmi bate drept în jumãtatea mea însângeratã de inimã. Încerc sã-mi adun rugãciunile într-una singurã. Încerc sã-mi adun tristeţile într-o speranţã unicã. Încerc sã gãsesc un singur cuvânt despre tot ce-mi doresc. Şi nu sunt în stare. Ce sã cer mai întâi? Ce poţi sã ceri mai întâi? Dragoste? Luminã? Credinţã? Noroc? Bunãtate? Speranţã? Îmi revine obsedant în minte numele lui, numele care nici nu existã. Pe el n-am cum sã-l cer, pentru cã nu ştiu sã-l strig. Şi oftez, cu sufletul îngenuncheat. Mã apropii de vise şi tac. Plâng pios. Alunec în somn cu credinţã.

       Atunci când un om se înalţã la cer, e cãlãuzit de un înger ce pogoarã anume ca sã-l ia şi sã-l ducã în lumea de dincolo. Dar uneori, arareori, îngerul nu izbuteşte. Şi trebuie sã plece singur, fiindcã omul mai are de luptat pe pãmânt. Mai are de trãit. Mai are de iubit, de scris, de cântat, de visat… Şi îngerul pleacã, învins, şi e nevoit sã-i lase pãmânteanului îndãrãtnic şi victorios, ca ofrandã, ca tribut, ca recunoaştere, încã o pereche de ochi. Şi poate cã aşa se face cã unii artişti vãd lumea altfel decât muritorii de rând. Poate cã aceia binecuvântaţi cu o viziune unicã, cei dãruiţi cu harul de a desluşi totul într-un fel nepermis altora, cei care privesc mai mult şi înţeleg mai adânc sunt oamenii care, dupã venirea îngerului, dupã plecarea lui, au rãmas cu o pereche de ochi în plus. Şi cu o şansã mai adâncã de-a pricepe şi de a trãi toate culorile şi nuanţele vieţii.

       Rãsfoiesc mai departe revista din avion, rãsfoiesc mai departe în mine însãmi. „Dacã personajele dumneavoastrã, într-o bunã zi, ar veni, în cel mai autentic stil pirandellian şi v-ar întreba: de ce nu ne-aţi fãcut fericiţi?” a întrebat-o Crenguţa Ţolea pe Ileana Vulpescu. Iar rãspunsul doamnei Vulpescu m-a lovit în moalele inimii: „Eu le-aş rãspunde: pentru cã viaţa nu prea obişnuieşte sã distribuie fericire. Vã rog sã mã iertaţi. Adresaţi-vã în altã parte. Poate cã pe la alţii s-o distribui. La mine, pânã acum,s-au bãgat doar ficãţei de pasãre şi banane…”

Alice Nãstase Buciuta – Jurnal de Israel

*

       În Canada şi America, am învãţat cã nu e absolut nicio nenorocire dacã bãrbatul îşi iubeşte mai mult maşina decât nevasta. E chiar o deosebitã onoare sã fii surclasatã de o caroserie care, orice-ar fi, mãcar ştii cã e mai grasã decât tine.

       Noi doi şi maşina am traversat continente şi ani, pãduri şi nopţi de dragoste nebunã. Schimbam pe şosele fusul orar, nu în avion, ca toatã lumea. Şi cu fiecare meridian pe care-l traversam, mã uitam în oglindã, sã vãd cum arãt mai tânãrã cu o orã, mai îndrãgostitã cu o orã.

Simona Catrina – American dealer – great love opportunities

*

       Mergeam desculţã, pe lângã vitrine. Mergeam singurã. Şi m-am speriat de un şoricel care a trecut pe lângã talpa mea. Şi n-am avut pe nimeni alãturi care sã mã ia de umãr şi care sã mã facã sã mã simt apãratã. De şoareci, de frig, de uitare, de singurãtate.

Alice Nãstase Buciuta – Prin lume pe urmele lui Peter Gabriel

*

      Însemnãrile mele din zilele dintâi ale dragostei noastre mi-au ars mâinile, mi-au îndurerat privirea, mi-au rãvãşit sufletul. Am spus mereu cã nu m-am mai temut niciodatã, dincolo de prima îmbrãţişare. Dar am minţit. Sau poate doar am uitat.

      Te rog sã pleci liniştit şi senin. Şi sã te întorci cu bine. Eu te aştept. Eu sunt a ta, şi te aştept. (…) Dar şi dacã ai lipsi cu anii, şi dacã între timp ai trãi alte vieţi şi alte iubiri, tot al meu ai rãmâne. Iar eu tot a ta. Tot aici. Tot iubindu-te. Iţi sãrut drumurile, sã-ţi fie bune, sã mi te aducã înapoi curând.

      Încerc sã strâng bagajele sã pot pleca şi eu sã întâmpin lumina, încerc sã isprãvesc cu treburile şi sã mã refugiez cât mai curând în somn, poate uit…

      Încerc. Dar mi-e atât de rãu de tine, atât de dor de noi, încât mã amãgesc cã, dacã mã opresc o clipã din treburi ca sã îţi scriu, e ca şi cum tu m-ai auzi, ca şi cum m-ai atinge.

      Îmi ard sânii şi umerii, mã dor genunchii, mã strâng coastele de dorul tãu.

      Şi-mi vine sã te strig cu glas tare şi sã-ţi spun cã te-aş iubi ca o credincioasã ieşitã din post, aşa cum sunt, aşa cum îţi sunt. Te-aş iubi cu evlavie şi cu luminã, te-aş iubi aşa cum se iubeşte dincolo de Înviere, când se rup graniţele între viaţã şi moarte, când dragostea se smulge din cuie, şi când printr-o mare iubire spinii din cununa Domnului se  preschimbã în flori.

      Te-aş iubi ca o pãcãtoasã care nu se teme de pedepse, ca o fecioarã care descoperã dragostea sub palmele tale.

      Te-aş iubi şi atât. Cu toatã dragostea sufletului adunatã în trup, te-aş iubi. (…)

       Îţi scriu pe cer. Reaşez constelaţiile, ca sã citeşti în lumina lor iniţiala mea şi semnele dragostei mele. Şi tac, şi plec sã te caut în vis, acolo unde eşti al meu pe de-a-ntregul, pentru totdeauna, acolo unde dragostea noastrã a murit şi a înviat, adevãrat a înviat.

Alice Nãstase Buciuta – Italia e a noastrã

Prezentarea oficialã a cãrţii, aici.

Advertisements

Noi suntem zeiţe – Alice Nãstase

July 5, 2010 1 comment

 

Aritmetica lui Marin Sorescu:  o femeie pe care am iubit-o  plus aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero.

 

Arunc cuvinte pe foc, ca sã încãlzesc casa noastrã, pe care nu o vom construi niciodatã.

 

Stãpâne bun, milos şi chipeş, nu-ţi face pãcatul sã laşi o biatã gravidã flãmândã şi blondã sã se chinuie cu gândul la bunãtãţile cu care se înfruptã cei avuţi… Noi acasã suntem patru copii. Tata e şomer. Mama ne-a pãrãsit când eram mici. Eu sunt cea mai mare dintre fraţi şi am rãmas gravidã în urma unui viol incestuos. De opt luni stau şi plâng în faţa vitrinelor cu bomboane, gândindu-mã ca, poate, cine ştie, vreun suflet milostiv îmi va oferi şi mie una, pe aceea în formã de inimioarã, dupã care tânjesc cel mai mult… Dar minunile nu se întâmplã decât în poveşti, stiu. Şi ronţãi la cotorul meu de mãr pãdureţ, cu lacrimile şiroindu-mi de pe obraji direct pe burtã. Şi copilul meu îmi simte durerea şi disperarea şi pofta neîmplinitã, şi lacrimile mele cad, picãturi chinezeşti, în creştetul sãu fraged, şi-s gata sã-l strãpungã, iar el dã din picioruşe şi mã loveşte în coaste…

 

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile-feciorelnice  şi ploile-dezlãnţuite-femei.

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fãrã sfârşit.

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Îmi place sã mã tãvãlesc  prin iarba lor albã, înaltã,

Îmi place sã le rup firele şi sã umblu cu ele în dinţi.

Citez, pentru tine, din Ana Blandiana, „Descântec de ploaie”.

Şi respect instituita regulã a adevãrului dintre noi şi îţi mãrturisesc cã iubesc ploile privite pe fereastrã, ploile infernale care sã ocroteascã îmbrãţişãri la fel de infernale, hohotul ploilor, rãpãiala lor pe maşina în care am fugit departe de lume. Mi-e teamã sã mã apropii prea tare de ele pentru ca mi-e teamã de frig, de îngheţ, de neputinţa pe care mi-o dau mâinile mele reci. Nu-mi plac hainele lipite ude de trup, îmi plac trupurile ude fãrã haine, nu-mi place sã tremur de frig, asta mã face sã mã simt ca o frunzã şi sa-mi amintesc de neputinţa mea de a fi copac.

 

E o reacţie stranie, aceasta de a ma lãsa îndureratã de tot ceea ce este prea frumos, e o predispoziţie spre suferinţã pe care n-am sa mi-o pot reprima niciodatã. Pentru ca nu mã pot abţine de la lucrurile frumoase. E un cerc vicios.

 

Mã nãrui, surpatã lent de lacrimile pe care nu le-am plâns, mã ascund în gesturi pe care nu le înţeleg nici eu. Şi vreau sa te alung uneori, cu atâta putere, încât rãmân epuizatã, aproape sufocatã de un efort pe care nu sunt în stare sã-l susţin.

 

Spre dimineaţã mi-ai luat toatã pãtura şi mi-a fost frig.  Iar Bobiţã a ţopãit prin pat noaptea întreagã, şi la un moment dat, mã lingea pe nas! Ca sã nu mai vorbim de inima ta care e fierbinte şi gãlãgioasã, exersa nişte teme de percuţie, apoi tãcea, într-o vreme tãcea suspect de amar şi a fost nevoie s-o învelesc  cu respiraţia mea, şi a început sã cânte din nou, fãcând cercelul meu drept sã vibreze.

 

Sunt sãracã, n-am ce altceva mai preţios sã-ţi las, în afara lucrurilor pe care ţi le-am oferit deja pânã acum: secretele noastre. Te sãrut, te iubesc (am şters, am scris, am şters, am scris), mai vorbim de o mie de ori pânã pleci, pânã plec, pânã vii, pânã vin…

 

Aşteptasem toatã noaptea sã te trezeşti şi sã mã îmbrãţişezi  şi n-ai fãcut-o, şi zâmbind întruna unor vise din care eu nu fãceam parte. Şi eu am plâns şi nici n-ai ştiut.

 

A trecut o veşnicie de când ai plecat, iar drumul tãu abia începe. E o nerozie sã spui cã a pleca înseamnã a muri puţin. Dimpotrivã, viaţa începe odatã cu plecarea, iar cei rãmaşi pe câte un peron simt prãbuşirea în toatã mãreţia ei. De câte ori ai rãmas fericit, fluturând mâna în urma unui tren? Probabil niciodatã. Bãnuiesc cã asta am vrut sa evit, sã te aud, sã-mi iau la revedere, deşi aş fi vrut sã te aud, vai, sunt un ghem de confuzii şi toate se amplificã tragic în pragul marii mele experienţe pentru care mã simt atât de nepregãtitã. Nici mãcar nu am puterea sã te visez, nopţile mele sunt pline de lacrimi. Sã-ţi spun Bunã dimineţa? Noapte bunã, ca-n serile trecute? Are vreun rost? Sigur cã nu… şi totuşi… Bunã dimineaţa, îţi sãrut visele în care eu n-am ce cãuta, şi te urãsc cu adevãrat, promiţându-mi în fiecare clipã cã te voi uita înainte ca tu sã bagi de seamã.

 

Nu ştiu sã mã port cu tine, nu ştiu sã te pãstrez, nu ştiu sã te pierd. Nu-ţi spun niciodatã lucrurile pe care as vrea sã ţi le spun, dar nici nu tac atunci când ar trebui sã tac. Îndrug nerozii într-o fâstâcealã aiuritoare, pe care nu pot nici s-o explic, nici s-o stãpânesc. Îmi spun întruna cã nu te vreau, cã nu-mi lipseşti, cã nu mi-e dor de tine, dar fac asta clipã de clipã , minut de minut, vis de vis, cu o consecvenţã aberantã. (…) În gând, îmi iau rãmas bun de la tine ori de câte ori  te întâlnesc, şi-n toate clipele mele de rãgaz mi se face dor de noi, cei care nu am fost şi nu vom fi niciodatã.

 

Beam din ceaşca de ceai.

Când am ridicat ochii,

Plecase.

(Ceainãrie)

 

Ca o pasãre albã pe un ou negru

Aşa stau şi îmi este dor de tine.

Alb, negru, alb negru,

Pasãre spartã şi ou zburãtor

Doamne, ce dor poate sã-mi fie de tine…  (Nichita)

 

Sunt nefericitã şi singurã şi încerc sã-mi croşetez singurã speranţe noi, dar nu prea sunt îndemânaticã şi mã înţep cu croşeta.

 

Vin. Zbor. Prinde-mã. Nu-ţi cer altceva decât o secundã. Apoi am sa dispar. Crede-mã.

 

Imaginaţia mea de poet ratat  şi-a ieşit din matcã şi m-am gândit cã am greşit ca ţi-am scris astfel, cã între timp s-a întâmplat ceva, cã nu vii, cã nu pleci, cã nu exişti, cã te-am inventat, cã poate eu însãmi sunt doar o imaterialã şuviţã de gând.

 

Am hotãrât sã mã învãţ sã nu-ţi mai cer niciodatã nimic, ca sã nu mai umblu cu palmele sfredelite de cuiele nerãbdãrii.

 

În fiecare noapte se aude toamna venind tot mai aproape. Mã prefac cã n-o vad, cã n-o simt, cã n-o aud. Dar mi se cuibãreşte în inimã şi mi se face frig. Cuvintele mele alunecã în gol şi sunã a pietre cãzute într-o fântânã seacã. Uneori sunt atat de singurã, încât nici nu mã mai aud cand te strig.

 

Aş fi vrut sã construiesc pentru tine o casã. Sã scriu o carte, sã mut un munte. Sã ridic un pod peste vieţile dintre noi, eu, cel mai iscusit Apolodor al tuturor iubirilor.

 

M-am gândit de multe ori cât de puţin trebuie sã semãn în prezent cu fiinţa pe care ai cunoscut-o atunci, în Deltã. Eram frivolã, flirtam cu dezinvolturã, alunecam printre voi toţi şi nu mã opream decât dacã voiam , simţeam minunea Deltei şi toatã libertatea ei pe fundal, ca şi cum aş fi avut o cortinã de catifea în spate. Eu, actriţa de succes… ce departe de mine e starea de atunci, ce nesigurã mã simt acum, tremurând, aşteptând, delirând. Şi cât de mult se rãstoarnã raporturile de forţã în momentul în care cineva se declarã, cu bunã ştiinţã, învins. Ştiu prea bine cã n-ai sã mai alergi niciodatã noaptea sã mã întâlneşti, cã n-ai sã mã mai rogi niciodatã sã plec cu tine sau sã te aştept. În momentul în care am acceptat, am spus „Da”, vânãtoarea a încetat. Sã nu crezi cã nu ştiam cã aşa va fi. Sunt o fiinţã aproape luminatã în ale iubirii, am citit toate marile şi micile poveşti de dragoste din cãrţile lumii, ştiu cã aşa se întâmplã. Dar eu nu pot sã joc altfel. Nu pot sã mã prefac, de dragul unei urmãriri eterne, nu pot sã mimez superficialitatea din dorinţa de-a pãstra profunzimea. E un joc barbar, pe care nu-l pot aproba. Sunt mereu gata sã schimb serile pline de vervã, de flirt, de strãlucire, de efervescenţã pe o dragoste amarã. Neîmpãrtãşitã. Chinuitoare. Ştiu cã pierd. E un blestem la care consimt. Nu pot face altfel.

 

Am gãsit la Balcic, în micul magazin de suveniruri din castel, o acuarelã care mi-a atras atenţia. O pasãre întunecatã care, arãtând parcã la fel ca toate pãsãrile cenuşii ale lumii, degaja mascat o tristeţe înfriguratã, un pic speriatã. Aripile strânse ca nişte umeri nesiguri contraziceau ciocul ridicat cu greu, mimând semeţia. Am ştiut de la prima atingere de privire cã un bulgar care m-a iubit într-o altã viaţã, mi-a fãcut, pe coajã de hârtie galbenã, portretul. Port, de atunci, în geantã, pasãrea cea tristã, visând la momentul în care ne vom vedea şi voi putea sã ţi-o ofer. Pe zi ce trece ne apropiem una de alta tot mai mult. Umerii mei se molipsesc de ostenita ei nemişcare, iar tristeţea sa apoasã mi se tatueazã pe inimã.

 

Dacã am sã te mai vãd vreodatã, lucru de care încep sã mã îndoiesc, am sã tresar uimitã, am sã roşesc, am sã mã fâstâcesc. Va trebui sã te ating ca sã te recunosc.

 

Trãiesc într-o lume în care, atunci când mãrturisesc cã aş fi vrut sã fiu femeie ca toate femeile lumii, sã atârn delicat în grija unui bãrbat, sã scap de încercãrile prea masculine ale supravieţuirii în lumea barbarã în care trãim, mi se explicã, cu intonaţie nemiloasã, cã eu nu sunt o femeie ca oricare alta. Cã inteligenţa şi talentul meu mã condamnã la putere şi la luptã. Cã viaţa mea aşa trebuie sã arate şi cã e o greşealã cã nu încerc sã ţin mai strâns frâiele existenţei concrete.

 

Ce sex ar fi trebuit sã am ca sa-mi fie mai uşor? În ce tabãrã a umanitãţii ar fi fost mai bine sã mã nasc, ca sã nu mai port cu mine, mereu, nodul acesta de lacrimi care-mi sãreazã fiecare gurã de aer pe care o respir? Mã balansez între poli duşmãnoşi, mã sfâşii cãutându-mi locul, între douã lumi care nu mã revendicã şi nu mã acceptã. Prea femeie ca sã nu ştiu sã plâng, prea bãrbat ca sã primesc ajutor.

 

Dragostele mele sunt chinuite, pline de hârtoape, sfâşiate. Pe unul îl iubesc doar cu trupul. Pe altul doar cu sufletul. Pe unul deloc, dar ma prefac cã mult. Pe altul prea mult, dar mã prefac cã doar puţin. Undeva am greşit şi mã tot gândesc unde.

 

Eu sunt de fapt, mereu singurã , am tatuatã pe inimã singurãtatea, iar bãrbaţii pe care-i iubesc nu sunt niciodata liberi…

 

Copilul meu, sã nu mã cauţiMagda Isanos

Copilul meu, sã nu mã cauţi. Toate

Iţi vor vorbi despre mine cu dreptate.

Dupã ce n-am sã mai fiu.

Sã nu spui: „Pentru mama-i târziu”.

Sã ştii c-am sã râd în flori

şi c-am sã-nconjor de multe ori

Cu nouri i şi cu ploaia ogrãzile

Unde mi-am petrecut amiezile.

Dacã suferi, sã chemi serile,

Şi-am sa vin lângã inima ta,

De-ar trebui sã strãbat zãrile

şi marea cu aripa mea.

Sã nu te temi de faţa mea schimbatã.

Sã nu spui: „Mama n-a fost aşa niciodatã!”

Ai sã-mi cunoşti glasul poveştilor

în arborii din faţa fereştilor.

Din multe semne ai sã-nţelegi cã-s eu,

Când am sã vin lângã patul tãu

Şi-am sã fac aerul rãcoros,

Scoborând toate stelele jos.

Ai sã cunoşti cã-i mama dupã pace

Şi dupã felul în care totul tace –

durerea şi grija de mâine –

dupã mirosul de gutui şi pâine.

 

Iubirea e în mine şi n-am cui s-o dau. Pentru cã ei nu sunt pregãtiţi s-o primeascã.

 

Sexul e consolarea celor care nu au gãsit dragostea.

 

Te-am aştepta,  pânã-n zori

noaptea toatã.

Vinul lâncezi în urcior,

fu pâinea pe masã, uscatã

Şi când a fost zi-ntr-adevãr

-şi-aşa avea sã rãmânã –

mi-am scos cu o mânã bãtrânã,

floarea din pãr.

                (Nina Cassian)

 

Nici o durere din lume nu mã putea face sã nu te doresc, sã nu te caut, sã nu te chem. Am bãtut cu umilinţã la porţile inimii tale. Am stat cu mâna întinsã aşteptându-ţi iubirea, decizia, privirea, atingerea.  De prea mult timp.

 

Când aveam trei ani am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sã batã doar o singurã datã. Şi mama ştii ce mi-a rãspuns? Cã dacã ar bate doar o singurã datã, n-ar mai exista golurile dintre bãtãi. Şi atunci am întrebat-o: „De ce aş avea nevoie de golurile dintre bãtãi?” Ea mi-a rãspuns: „Pentru ca, într-o zi, cineva sã vinã sã le umple”.

 

Neputinţa de a-ţi spune cã nu te mai iubesc; inima mea incapabilã sã-ţi refuze chemarea; icoanele care ne aşteptau cu uşile deschise; ploaia care a spus „Da” în numele nostru, şi-apoi a tãcut; noi, îmbãtaţi de poezia aşezatã pe foi de hârtie; ritmul iambic al dorinţei crescânde în mine, în tine; nebunia de-a ne descâlci dintre pânzele de pãianjen ale lumii nelocuite şi ale lumii care ne stã împotrivã; mâinile noastre murdare de praful cãrţilor, strecurându-se prin cotloane fierbinţi; amintirile tale în visele mele; trupul tãu în sufletul meu; sufletul meu în trupul tãu; tu în mine, noi în noi; eu, tu, unul singur, unul şi acelaşi.

 

Te iubesc. Te iubesc cu tot sufletul, te iubesc cu trecutul meu, te iubesc cu trecutul lumilor toate, vreau sã-ţi retrãiesc viaţa în care n-am fost lângã tine, vreau sã te nasc şi sã te cresc, şi sã te alãptez, vreau sã te iubesc cu iubirea dintâi şi sã-ţi nasc copii care sã-ţi semene, vreau sã te iubesc adult, nesfârşit, deşãnţat, definitiv, vreau sã îmbãtrânesc iubindu-te, vreau sã mor cu tine în suflet şi sã bântui eternitãţile iubindu-te.

 

Te iert pentru toate lacrimile mele, pentru speranţele mele chinuite.

Te iert pentru toate promisiunile pe care nu ţi le-ai ţinut.

Te iert pentru jumãtãţile tale de mãsurã.

Te iert pentru minciuni, te iert pentru înşelãtorii, te iert pentru ezitãri, pentru tãceri, pentru rãzbunãri.

Te iert pentru trãdare, te iert pentru neputinţã.

Te iert pentru îmbrãţişãrile tale nebune, care m-au fãcut sã cred cã mã iubeşti.

Te iert pentru poeziile tale superbe, care m-au minţit, promiţându-mi dragostea veşnicã.

Te iert pentru mare, te iert pentru lunã, te iert pentru rândunele.

Te iubesc atât de mult, încât pot sã te iert pentru toate.

Te iubesc atât de mult, încât pot sa renunţ la tine. E singurul fel în care mai pot pãstra iubirea aceasta enormã, întreagã, în inima mea.

 

Ţi-aduci aminte de ploaia din faţa bisericii? Ţi-aduci aminte de noi? Nu vreau sã mai duc cu mine senzaţia cã totul e un vis, doar un vis al meu. Sunt adevaratã, eşti real? Am trãit, iubindu-te, o viaţã de om. Am aşteptat, am simţit, am suferit. Am murit. E adevãrat, nu-i aşa, Mo? Acum când mã aşez în fiecare searã în pat lângã un alt bãrbat, nu mã pregãtesc de somn, ci de moarte.

 

 Cele mai cumplite lovituri le încasãm  atunci când ni se administreazã pe neaşteptate, de la oameni în care n-am investit prea mult, dar de la care lovitura e cu atât mai nãpraznic de surprinzãtoare.

 

Şi mã întreb în neştire, dacã existã dragoste, sau e doar o himerã dupã care alerg în timp ce toţi ceilalţi, cunoscãtori ai unei taine pe care nu mi-au împãrtãşit-o, îşi râd de mine. Şi mã mai întreb, îngrozitã, dacã nu cumva eşti doar în mine însãmi, dacã, însetatã de dragoste, nu te-am inventat eu, acum doi ani, şi te-am lãsat apoi sã-mi rãneşti sufletul cu nesfârşitele tale trãdãri, dacã nu cumva totul s-a petrecut ca-n poveştile acelea care ţi se par fascinante, în care un om legat la ochi, care aşteaptã sã fie ars cu fierul roşu, sfârşeşte prin a muri de arsurile unui cub de gheaţã.

 

Mã simt, da, atât de aproape de moarte, cum numai iubind poţi sã te simţi.

 

http://www.revistatango.ro/cartile_tango-p2.html

 

Gânduri… gânduri…

July 4, 2010 Leave a comment

Ecou    

Timpul se târãşte greoi   

Pe trupul meu din praf de stele.   

Întinde mâna… atinge-mã,   

Mã voi deschide ca întâia geanã de luminã   

ce joacã pe prima picãturã de sânge,   

cãzutã-n loc de lacrimã.   

   

Clepsidra zgârie cu unghiile secunda   

În care te-am cunoscut,   

în care te-am primit dincolo de aparenţe,   

dureroase, dar dure şi trainice,   

pentru ca nimicul din mine,   

sã nu strãpungã suprafaţa rece.   

   

Nu, nu sunt eu cea care   

ţi-a furat visul.   

Nu, nu sunt eu cea care   

te-a sfãrâmat în bucãţele.   

Nu, nu sunt eu cea care   

A murit pentru tine.   

     

Melcul fãrã cochilie    

     

Cochilia mea nu e destul de tare   

Sã mã apere de mine,   

de tine, de vid,   

de dragoste.   

   

Cochilia mea nu e suficientã   

sã închidã ecoul unei lumi decadente,   

sã spargã în cioburi imaginea grotescã   

a unui suflet amputat.   

   

Nu va creşte nimic în locul   

în care ai plantat deznãdejde.   

Nu vor prinde rãdãcini   

gândurile de dragoste,   

pe care le-ai semãnat fãrã sã vezi,   

cã dincolo de tine,   

n-a mai rãmas nimic.   

   

Timpul nu se va opri în loc   

sã se întrebe dacã meritã curgerea.   

Lumea nu va încremeni într-o mişcare   

dintr-o fotogramã ruptã.   

Nimic nu se va schimba   

poate doar melcul fãrã cochilie.   

   

Cochilia mea nu e destul de rezistentã   

sã opreascã valuri de dor,   

tristeţe şi ardoare.   

Cochilia mea nu e suficientã   

sã mã ascundã de dragostea din mine…   

Irninis Miricioiu   

 

Perpetuum mobile

May 21, 2010 2 comments

 

Oamenii pe care i-am iubit, la un moment dat, in trecut, nu dispar niciodata cu totul. Chiar daca viata, imprejurarile, cei din jur sau ei isisi ajung sa provoace o despartire, ea nu se petrece in definitiv decat in plan social sau in plan fizic… da, in fata lumii sau a societatii, e simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: nu mai frecventeaza aceleasi cercuri, semneaza hartii de divort, isi impart ce au de impartit, fie ca sunt case, masini sau proprii copii si fiecare isi vede, aparent, de drumul lui… da, este simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: ea nu mai tipa la el  ca a uitat sa cumpere paine, el nu se mai preface ca ii pasa, nici macar patul nu mai merita impartit.

este simplu sa spui: de azi ne-am despartit. e simplu sa arunci pe fereastra tot trecutul incercand sa pretinzi ca esti fericit. sau cel putin pare simplu. faci bagaje, impachetezi pantaloni, camasi, tricouri, le inghesui pe toate in saci de plastic incercand sa inghesui acolo  si fiecare zi pe care ati petrecut-o impreuna… te gandesti: “ah, ce bine… sunt liber! pot face ce vreau! nu mai dau nimanui explicatii! de maine incep o viata noua”. De parca “viata noua” ar fi o roata de cascaval din care iti poti taia o bucata generoasa!

e simplu sa te prefaci ca ai inceput o noua viata… e simplu sa crezi ca poti dicta sentimentelor tale ca si cum ar fi hainele inghesuite prin saci de plastic. e simplu sa crezi ca tot ce ai iubit ani de zile se poate strivi cu o singura miscare. ca dimineti cu aroma de cafea, soare in papuci si zambete sub gene pot disparea ca ceva fals, gresit, nemeritat.

da. intr-adevar, e simplu. e simplu sa crezi ca ti-ai facut ordine in propria ta viata, ca ai sortat bunele de rele asa cum sortezi rufele colorate puse la spalat. si uite asa, sortezi, clasezi, etichetezi cu minutiozitatea unui arhivar fiecare amintire, fiecare chip, fiecare emotie. le aduni pe toate in tainitele sufletului, ai grija sa nu scape niciuna, le incui bine si esti linistit. rasufli usurat ca ai reusit sa stergi cu buretele inca un capitol din viata ta.

next.

iti pui masca vesnic surazatoare a prezentului si incepi sa rontai cu pofta din bucata de cascaval… oameni noi, distractii, toate vin intr-o sarabanda ametitoare din care gusti cu voluptatea hedonistului care nu vede altceva decat placere.  te crezi vindecat. iti spui: “am inceput cu adevarat o viata noua”. te crezi fericit, chiar daca peste tot fericirea se confunda mereu cu nimicul. esti multumit de job, de noua prietena, sau de noul iubit, de casa pe care o ai, de masina pe care o conduci. de tine.

pana cand… dintr-un colt stingher al sufletului rasare, din neant, o imagine, un parfum, o atingere. parca le-ai trait aievea, parca le cunosti de undeva, parca… ramai impietrit, inima iti bate mai tare, si mai tare, nebuneste aproape… iti vine instantaneu sa plangi.  sa plangi, sa plangi, sa-ti plangi trecutul si tot ce n-a fost sa fie. si totusi lacrimile ti se innoada dureros in gat, ramanand acolo ca un ghem de spini care te sfasie pe dinauntru. “De ce asa? de ce eu? De ce?” si tu … care te credeai fericit. si tu care credeai ca omul langa care esti acum e totul pentru tine… si tu… care credeai ca trecutul e adanc zavorat in trecut… si tu care credeai ca viata de acum e perfecta: cafea, birou, casa, iar birou si iar casa si intre timp multe cafele.

din nefericire, nu am invatat sa iubim o singura data in viata… destinul pare sa se amuze aruncandu-ne dureros din esec in esec. fiecare iubire ratata, fiecare dosar cu amintiri ingreuneaza povara Sisifului din noi. ajungem, sfarsiti, sa adunam morti vii in sufletele noastre.  care rasar atunci cand ne asteptam mai putin. tulburand, distrugand, ucigand.

oamenii pe care i-am iubit la un moment dat,  raman cu noi. la nesfarsit.

 

Irninis Miricioiu

Irepetabila Povara – Alice Nastase

May 5, 2010 4 comments

“Bunul renume al unei femei se

datoreaza tacerii mai multor barbati”.

Humphrey Bogart

 

  

       

     Decat sa intrebi o femeie cu cati barbati s-a culcat pana acum, mai bine ii dai doua palme. Raspunsul onest la o astfel de intrebare nu-i poate fi decat defavorabil, oricat de dezgolit de prejudecati l-ai astepta.

     “Cu unul singur” e raspunsul care starneste ori ilaritate dezlantuita (“Ce toanta!”), ori neincredere gata sa dea in clocot (“A naibii ipocrita”). “Cu trei” pare a fi raspunsul standard al celor care evita dintru inceput adevarul legat de un asemenea subiect fara draperie.

     “Iubitule, tu esti al doilea” e ceea ce barbatii vor sa le fie soptit la ureche de foarte aproape. Iar femeile tin cont de dorintele lor.

     Cele mai multe dintre noi au vrut din toata inima sa se marite cu cel dintai barbat din viata si asternutul lor. Dar pentru ca, in cazul unora, alesul avea saptesprezece ani, al altora avea nevasta acasa si al celor mai multe avea o lipsa grava de caracter, acest vis nu li s-a realizat. Nu ma incumet sa spun “din fericire”. Femeile se incapataneaza sa creada ca despartirea de barbatul cadorisit cu himenul lor este un esec considerabil in dragoste. Daca tot n-au ramas impreuna, inseamna ca el n-a meritat nici actul irepetabil de curaj sufletesc, nici pata rozalie de pe cearsaf. “Mai bine mai asteptam” isi spune recent dezvirginata, suflandu-si trist nasul in batista.

     Mitul casatoriei in rochie alba, cu lamaita prinsa peste voal, continua sa ne emotioneze, oricat de emancipate si dedulcite la apucaturi liberale am fi. Am fi vrut, fiecare dintre noi, sa iubim nebuneste un singur barbat in viata, sa ne trezim in fiecare dimineata a existentei noastre din dragoste pentru el, sa il dorim dezlantuit in fiecare clipa a destinului nostru. Sa tanjim sa-i purtam lui pruncii in pantece, sa-i stim, doar lui, pe dinafara, gustul imbatator. Sa nu mai vedem alt barbat niciodata, orbite de o iubire fara margini si fara cusur. Ar fi fost mai simplu, iar inima noastra ar fi fost crutata de multa tristete. Dar, din pacate, se pare ca nici un barbat de pe lume nu merita sa fie iubit intr-atat. Si-atunci esti nevoita sa mai speri, sa mai astepti, sa mai cauti, sa mai incerci. Inca unul si inca zece si inca o suta. Ce conteaza? Oricum, daca vei fi intrebata, nu vei spune niciodata adevarul.

 

Alice Nastase

in volumul “Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire”

Nemira Damen Tango

Jeanette Winterson – Scris pe trup

August 26, 2009 16 comments

      

“De ce masura iubirii este pierderea ei?”

  rosu si negru

  

 

      “Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi, fara sa ceri voie nimanui?”

 

      “E usor sa inseli. Infidelitatea nu e un motiv de lauda. La inceput, nu te costa nimic sa iei din increderea pe care cineva si-a pus-o in tine. Scapi neprins, mai iei putin si-nca putin, pana cand nu mai ai din ce lua… Straniu, mainile ar trebui sa-ti fie pline, avand in vedere cat ai luat, insa, atunci cand le deschizi, in ele nu se afla nimic”.

 

     “Daca am sa comit adulter in inima mea, atunci inseamna ca te-am pierdut putin. Imaginea chipului tau stralucitor se va incetosa usor. S-ar putea ca o data sau de doua ori sa nu bag de seama, si sa ma mandresc ca am savurat aceste excursii carnale la modul cel mai cerebral. Si totusi, astfel, voi fi tocit acea cremene ascutita ce aprinde flacara dintre noi, dorinta noastra reciproca pentru fiinta iubita, mai presus de altceva.”

 

     “Riscul pe care ti-l asumi este masura lucrurilor pe care pui pret.”

 

     “Pentru tine i-as da cu mare bucurie foc trecutului meu, as merge mai departe, fara sa ma mai uit nicicand in urma. M-am avantat si altadata cu capul inainte, fara sa estimez pagubele si fara sa ma gandesc la ele. Am facut deja socoteala in minte. Stiu ce ar insemna sa ma descatusez de acumularile unei vieti intregi. Stiu si nu-mi pasa. Mi-ai pus in fata un taram nemarginit de asocieri. Poate fi un spatiu gol sau o eliberare. In mod categoric, vreau sa imi asum acest risc. Vreau sa imi asum acest risc pentru ca viata pe care am pus-o la pastrare a inceput sa mucegaiasca.”

 

     “Tu nu vezi ce vad eu. Esti un ochi de apa limpede in care se joaca lumina.”

 

     “Cine te-a invatat sa-mi scrii pe spate cu sange? Cine te-a invatat sa-ti folosesti mainile ca pe un fier inrosit? Ti-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca apartinandu-ti. Buricele degetelor tale s-au transformat in presa de tipar, imi imprimi un mesaj pe piele, iar fiecare atingere a ta transmite un mesaj corpului meu. Codul tau morse interfereaza cu bataia inimii mele. Inainte de a te intalni inima-mi batea regulat, ma bazam pe ritmul ei, avusese perioade de mare activitate si se intarise. Acum, tu ii modifici ritmul cu propriul tau ritm, canti la mine, bati darabana pe mine, iar eu iti raspund incordandu-ma.

     Scris pe trup e un cod vizibil doar intr-o anumita lumina; acolo sunt acumularile de-o viata. In anumite locuri palimpsestul de atat de adanc gravat ca literele par a fi braille. Imi place sa-mi tin corpul strans in sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodata n-am dezvaluit prea mult, n-am spus toata povestea. Nu stiam ca tu ai maini care pot citi. M-ai tradus recreandu-ma in propria ta carte.”

 

     “De ce trece ardoarea? Timpul ce te va vesteji pe tine ma va vesteji si pe mine. Vom cadea ca niste fructe coapte si ne vom rostogoli in iarba impreuna. Dragul meu prieten, lasa-ma sa ma culc langa tine, cu ochii la nori, pana cand ne va acoperi tarana si nu vom mai fi.”

 

     ” – O sa-l parasesc. Fiindca dragostea mea pentru tine face din orice alta viata o minciuna.”

 

     “Scrisul a ramas la fel, n-a palit. Nimic legat de tine n-a palit. Esti inca culoarea sangelui meu. Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu,  o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?”

 

       “Trupul meu are imprimat peste tot desenul mainii tale. Pielea ta e si a mea. M-ai descifrat si acum sunt usor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine. Vreau sa traiesti. Iarta-mi greselile. Iarta-ma.”

 

     “In cartile despre cum faci fata despartirilor ti se spune sa dormi cu o perna langa tine. Un fel de nevasta olandeza, care in zonele tropicale denumeste un capatai de bambus tinut intre picioare pentru a feri de umezeala cearceaful, un fel de nevasta olandeza. “Perna te va alina in ceasurile lungi de insomnie. Daca adormi, vei beneficia la modul inconstient de prezenta ei. Daca te trezesti, patul ti se va parea mai putin mare si vei simti mai putin singuratatea”. Cine scrie cartile astea? Oare ei, acesti experti ingrijorati si linistiti, chiar cred ca doi coti de umplutura invelita in bumbac vor alina o inima franta? Nu vreau nicio perna, vreau sa-ti simt trupul respirand si miscator. Vreau sa ma tii de mana in intuneric, vreau sa ma rostogolesc spre tine si sa ma imping in tine. Cand ma duc la culcarea noaptea, patul e cat un intreg continent. E un spatiu alb nesfarsit, in care nu te voi gasi. Il strabat centimetru cu centimetru, insa tu nu esti aici. Nu e un joc, n-o sa sari cine stie de unde, ca sa ma iei prin surprindere. Patul de gol. Sunt in pat, insa patul e gol.”

 

     ” “Exploreaza-ma” mi-ai spus, si eu mi-am adunat hartiile, termosurile si hartile, crezand c-am sa ma-ntorc curand. Am plonjat in adancul tau si nu mai gasesc drumul spre iesire. Uneori cred c-am ajuns la lumina, ca ma vei arunca afara ca balena pe Iona, insa apoi dau un colt si ma recunosc iar. Ma vad pe mine in textura pielii tale, traind in osatura ta, plutind prin cavitatile ce decoreaza peretii oricarui chirurg. Asa te cunosc. Esti ceea ce cunosc.”

 

     “Pentru ca le tii inchise ca pe un evantai, nimeni nu banuieste ca de omoplatii tai sunt prinse aripi. In timp ce stateai intins pe burta, ti-am framantat marginile colturoase ale zborului. Esti un inger cazut, dar nemiscat, asa cum sunt ingerii; trupul iti e usor ca de libelula, ai aripi mari aurii, taiate din soare.

     Daca n-am grija, am sa ma tai in tine. Daca-mi strecor mana in treacat si-ti mangai marginea ascutita a scapulei, atunci cand imi voi ridica palma, aceasta va fi plina de sange. Rana ce nu se va vindeca daca nu-ti acord atentia pe care o meriti.

     Tintuieste-ma de tine. Te voi bantui ca un cosmar. Esti Pegas, calul cel inaripat, ce nu voia sa fie inseuat. Incordeaza-te sub mine. Vreau sa-ti vad ghemul de muschi incordandu-se si intinzandu-se. Triunghiuri atat de neprihanite ce ascund o atat de mare putere. Nu te cabra spre mine, gata sa irumpi cu toata forta. Mi-e teama de tine cand, in patul nostru, imi intind mana sa te ating si simt cele doua taisuri intoarse catre mine. Dormi cu spatele la mine, ca sa te am in fata ochilor intreg. Imi ajunge.”

 

      “Dintre toate imaginile care-mi vin in minte cand ma trezesc si cand dorm cea mai insistenta este cea a chipului tau. Chipul tau, neted ca oglinda si limpede ca oglinda. Fata ta in bataia lunii, argintata de lumina rece reflectata, fata ta in intregul ei mister, dezvaluindu-ma.

     Am decupat forma chipului tau in oglinda inghetata, chipul tau mai mare decat corpul meu, gura ta plina cu apa. Te-am tinut la pieptul meu in acea zi cu zapada, conturul tau mi-a taiat haina. Cand mi-am lipit buzele de obrazul tau inghetat, m-ai ars. Pielea din coltul gurii mi s-a despicat, gura mi s-a umplut de sange. Cu cat te-am tinut mai strans, cu atat mai repede te-ai topit. Te-am tinut asa cum te va tine in bratele ei moartea. Moartea ce trage incet cortina grea a pielii pentru a dezvalui carcasa de oase pe care o ascunde.

     Pielea se lasa, se ingalbeneste ca piatra de var, ca piatra de var istovita de vreme, dand la iveala paienjenisul marmorat al venelor. Palida translucenta se intareste si se raceste. Oasele insele se ingalbenesc precum coltii de elefant.

      Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat? Osul frontal, oasele palatine, oasele nazale, oasele lacrimale, pometii, maxilarul, osul craniului, oasele urechii interne, mandibula.

     Acestea sunt scuturile mele, acestea sunt paturile mele, aceste cuvinte nu-mi amitesc de chipul tau.”

 

      “Dragul meu, stelele din ochii tai, propria mea constelatie. Te-am urmarit peste tot, purtandu-ti credinta, dar am privit in jos. M-ai dus dincolo de casa, dincolo de acoperisuri, mult dincolo de orice bun-simt si orice comportament decent. Fara niciun compromis. Trebuia sa fi avut incredere in tine, dar mi-am pierdut curajul.”

 

     “Mi-e dor de tine… Apele, oricat de multe, nu pot stinge dragostea, suvoaiele n-o pot ineca. Atunci ce o ucide? Doar asta: neglijarea ei. Sa nu te vad cand stai in fata mea. Sa nu ma gandesc la tine in toate lucrurile cele mici. Sa nu-ti fac loc sa mergi langa mine pe strada, sa nu intind masa pentru doi. Sa te aleg din obisnuinta, nu din dorinta. Sa las vasele nespalate, patul nefacut, sa nu te bag in seama dimineata, sa te folosesc in timpul noptii. Sa tanjesc la altcineva in timp ce te pup pe obraz. Sa-ti spun numele fara sa-l aud; plecand de la premisa ca e al meu, sa am dreptul sa-l strig.”

 

     “Oamenii stiu de obicei motivul precis pentru care sunt fericiti. Doar rareori stiu insa de ce sunt tristi.

     Tristetea e un gol. Un spatiu fara aer, un loc mort si sufocant, locuinta celui trist. Tristetea e un bloc de inchiriat, cu camere ca niste custi de gaini, iti clocesti propria mizerie, stai in propriul jeg. Tristetea e un drum pe care nu ai unde sa intorci si sa te opresti. Strabate-l impins de cei din spate, cu piedici puse de cei din fata. Strabate-l cu viteza furioasa, chiar daca zilele iti sunt mumificate in plumb. Se intampla atat de repede, din clipa in care ai pornit nu exista nicio ancora din lumea reala care sa te incetineasca, nimic de care sa te agati. Tristetea te trage afara din suporturile vietii tale, lasandu-te sa cazi liber. Oricare ar fi iadul tau personal, in Tristete vei gasi milioane de asemenea iaduri. E un oras in care cosmarurile tuturor se adeveresc.”

 

     “A meritat. Dragostea merita orice pret.”

 

 

 

 

%d bloggers like this: