Psalm – Tudor Arghezi

Deşi poate ar fi trebuit să mă întâlnesc cu acest psalm pe băncile şcolii sau în facultate, recunosc că nu a avut cu adevărat rezonanţă decât mult mai târziu, în primii mei ani în TVR, în redacţia Jurnalului Cultural de pe atunci. Trecând de la ştiri culturale la Redacţia Religie am realizat o bucată de vreme o rubrică săptămânală care se numea Rugăciunea din suflet. Şi cu ajutorul Luminiţei Besoiu, soţia maestrului Ion Besoiu, cea căreia îi datorez mare parte din ceea ce am învăţat în anii mei de ucenicie, am avut posibilitatea să înregistrez o rubrică a Rugăciunii cu acesta. Dintre toate rugăciunile existente, el a ales acest psalm care, pentru mine, îi poartă încă amprenta inconfundabilă. În Vinerea Mare, m-am gândit că toţi avem nevoie de o fâlfâire de înger care să ne ofere o rază de speranţă.

Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar și cu frunziș

Ţepos și aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cânte-n mine și să zboare

Prin umbra mea de fum.

Aștept crâmpeie mici de gingășie,

Cântece mici de vrăbii și lăstun

Să mi se dea și mie,

Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceață,

Nici chiar aroma primei agurizi,

Și prins adânc între vecii și ceață,

Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin și se aprind pe rând

În ramurile-ntinse pe altare –

Și te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Și de-a rodi metale doar, pătruns

De grele porunci și-nvățăminte,

Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la luna,

Să-mi dea din nou povața ta mai bună.