Archive

Posts Tagged ‘Jeanette Winterson’

Sexul cireşilor – Jeanette Winterson (fragment) I

January 12, 2013 Leave a comment

       

         Prima carte pe care o citesc pe acest an… „Sexul cireşilor” de Jeanette Winterson. N-am sã vã povestesc acum despre cum mi se pare, pentru cã lectura este still in progress, deşi mie îmi sugereazã un fruct copt şi parfumat, suculent şi ademenitor. A treia carte cititã şi semnata J.W. dupã „Scris pe trup” şi „Portocalele nu sunt singurele fructe”. Deşi nu am terminat-o încã, nu m-am putut abţine sã nu vã ofer câteva mostre de scriiturã autenticã, poate vã voi stârni cheful de lecturã. Cartea o gãsiţi aicisexul_ciresilor.

 

         „În lume existã o teamã cumplitã de molime. De boli misterioase, care mãturã târguri şi oraşe şi lasã în urmã biserici goale şi aşternuturi ce trebuie arse. Se crede cã apa sfinţitã, crucile, aerul de munte, paza sfinţilor şi o dietã cu mãcriş de baltã pot apãra specia umanã de putreziciune. Dar ce poate apãra specia umanã de iubire? Un om mi-a vândut un colier fãcut din oase de pui; spunea cã puii aceştia erau descendenţii direcţi ai celor care scurmaserã prin ieslea de la Betleem. Cã oasele mã vor feri de orice durere şi mã vor conduce cu pioşenie spre Ceruri. Şi el purta câteva.

         –     Dar de iubire? am întrebat. De iubire?

          A clãtinat din cap şi a spus cã nimic nu ţinea piept iubirii. Nici mãcar cel mai fugar amor nu putea fi  împiedicat de vreo amuletã – nu viam cumva o punguţã cu mirodenii amestecate de Don Juan însuşi?

        –     Dar trebuie ca, din moment ce poate fi încurajatã, sã poatã fi şi stãvilitã.

        –      În niciun caz, a spus vânzãtorul, cãci omul e aplecat spre iubire. E uşor de stârnit şi imposibil de sufocat, pânã nu se sufocã de la sine.

        –     Şi totuşi, sunt oameni care nu iubesc niciodatã. De pildã, mama mea.

        –     Au ei un secret pe undeva. De obicei, a spus.

          M-am gândit la marii amanţi, bãrbaţi şi femei care sãriserã neobosiţi dintr-o pasiune într-alta, uneori înhãmând câte douã, trei sau patru deodatã, ca nişte vizitii acrobaţi. Ei oare ce cãutau?

          Pasiunile mele n-aveau nimic care sã le facã onorabile. Umblam dupã o dansatoare care, judecând dupã surorile ei, era prea bãtrânã sã se mai mişte, iar în trecut mã încurcasem cu femei care nu mã iubeau, fie cã nu voiau, fie cã nu puteau. Oare eu le iubisem? Aşa credeam atunci, însã acum ajunsesem sã mã îndoiesc de asta, vãzând cã nu mã iubisem decât pe mine însumi prin ele.

          De câteva ori am fost gata chiar sã-mi abandonez întreaga viaţã iubirii. Sã schimb tot ce însemna ceva pentru mine şi sã mã mut într-o altã lume, în care singurul lucru cunoscut sã fie cea pe care o iubeam. Un astfel de sacrificiu trebuie sã fie rodul iubirii… sau poate viaţa însãşi era consumatã? O terminasem cu viaţa aceea, probabil, dar nu puteam sã recunosc, din încãpãţânare, teamã sau poate fiindcã nu ştiam încã, obişnuinţa fiind o legãturã atât de puternicã.

       only love   Mã gândesc cã se întâmplã adesea ca cei care simt nevoia de schimbare sã aleagã o nouã dragoste şi apoi sã-şi ridice mâinile spre cer şi sã dea vina pe soartã. Dar nu e soarta de vinã sau, cel puţin, nu dacã soarta e ceva din afara noastrã; e o alegere fãcutã în secret, dupã nopţi de alean.

          Dupã ce m-am scuturat de pasiuni, ca un câine care-şi usucã blana dupã ce-a cãzut într-un şanţ, descopãr cã nu pot înţelege ce m-a rãvãşit astfel. Fiinţa iubitã e superficialã, lipsitã de minte, lipsitã de simţire, mercantilã, calculatã, neghioabã. Bineînţeles cã aceste gânduri mã protejeazã, dar mã fac sã par şi complet naiv şi lipsit de raţiune.

          Aşa cã voi explica dupã cum urmeazã.

          Un bãrbat sau o femeie, cãzând în mreaja unor vise ce nu pot fi rostite, despre o viaţã pe care nu o are, se trezeşte în faţa unei uşi sãpate în perete. O deschide. În spatele acelei uşi se aflã viaţa aceea şi un bãrbat sau o femeie care face parte din ea. Poate cã nu-şi doreşte bogãţii, ci chiar lipsa poverii lor, dar viaţa aceea secretã iese brusc la ivealã. E adevãrata sa casã şi dragostea sa.

          Poate cã sunt cinic atunci când spun cã rar se întâmplã ca cel iubit sã fie mai mult decât o formã datã viselor celui îndrãgostit. Şi poate cã asta e de-ajuns. A fi muzã poate fi suficient. Durerea apare când visele se schimbã, aşa cum se întâmplã, aşa cum trebuie sã se întâmple. Brusc, oraşul vrãjit dispare şi te trezeşti iarãşi singur, în deşertul bãtut de vânturi. Cât despre fiinţa iubitã, ea nu te-a înţeles. Dar adevãrul e cã nici tu nu te-ai înţeles pe tine niciodatã.

Jeanette Winterson – Scris pe trup

August 26, 2009 16 comments

      

“De ce masura iubirii este pierderea ei?”

  rosu si negru

  

 

      “Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi, fara sa ceri voie nimanui?”

 

      “E usor sa inseli. Infidelitatea nu e un motiv de lauda. La inceput, nu te costa nimic sa iei din increderea pe care cineva si-a pus-o in tine. Scapi neprins, mai iei putin si-nca putin, pana cand nu mai ai din ce lua… Straniu, mainile ar trebui sa-ti fie pline, avand in vedere cat ai luat, insa, atunci cand le deschizi, in ele nu se afla nimic”.

 

     “Daca am sa comit adulter in inima mea, atunci inseamna ca te-am pierdut putin. Imaginea chipului tau stralucitor se va incetosa usor. S-ar putea ca o data sau de doua ori sa nu bag de seama, si sa ma mandresc ca am savurat aceste excursii carnale la modul cel mai cerebral. Si totusi, astfel, voi fi tocit acea cremene ascutita ce aprinde flacara dintre noi, dorinta noastra reciproca pentru fiinta iubita, mai presus de altceva.”

 

     “Riscul pe care ti-l asumi este masura lucrurilor pe care pui pret.”

 

     “Pentru tine i-as da cu mare bucurie foc trecutului meu, as merge mai departe, fara sa ma mai uit nicicand in urma. M-am avantat si altadata cu capul inainte, fara sa estimez pagubele si fara sa ma gandesc la ele. Am facut deja socoteala in minte. Stiu ce ar insemna sa ma descatusez de acumularile unei vieti intregi. Stiu si nu-mi pasa. Mi-ai pus in fata un taram nemarginit de asocieri. Poate fi un spatiu gol sau o eliberare. In mod categoric, vreau sa imi asum acest risc. Vreau sa imi asum acest risc pentru ca viata pe care am pus-o la pastrare a inceput sa mucegaiasca.”

 

     “Tu nu vezi ce vad eu. Esti un ochi de apa limpede in care se joaca lumina.”

 

     “Cine te-a invatat sa-mi scrii pe spate cu sange? Cine te-a invatat sa-ti folosesti mainile ca pe un fier inrosit? Ti-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca apartinandu-ti. Buricele degetelor tale s-au transformat in presa de tipar, imi imprimi un mesaj pe piele, iar fiecare atingere a ta transmite un mesaj corpului meu. Codul tau morse interfereaza cu bataia inimii mele. Inainte de a te intalni inima-mi batea regulat, ma bazam pe ritmul ei, avusese perioade de mare activitate si se intarise. Acum, tu ii modifici ritmul cu propriul tau ritm, canti la mine, bati darabana pe mine, iar eu iti raspund incordandu-ma.

     Scris pe trup e un cod vizibil doar intr-o anumita lumina; acolo sunt acumularile de-o viata. In anumite locuri palimpsestul de atat de adanc gravat ca literele par a fi braille. Imi place sa-mi tin corpul strans in sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodata n-am dezvaluit prea mult, n-am spus toata povestea. Nu stiam ca tu ai maini care pot citi. M-ai tradus recreandu-ma in propria ta carte.”

 

     “De ce trece ardoarea? Timpul ce te va vesteji pe tine ma va vesteji si pe mine. Vom cadea ca niste fructe coapte si ne vom rostogoli in iarba impreuna. Dragul meu prieten, lasa-ma sa ma culc langa tine, cu ochii la nori, pana cand ne va acoperi tarana si nu vom mai fi.”

 

     ” – O sa-l parasesc. Fiindca dragostea mea pentru tine face din orice alta viata o minciuna.”

 

     “Scrisul a ramas la fel, n-a palit. Nimic legat de tine n-a palit. Esti inca culoarea sangelui meu. Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu,  o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?”

 

       “Trupul meu are imprimat peste tot desenul mainii tale. Pielea ta e si a mea. M-ai descifrat si acum sunt usor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine. Vreau sa traiesti. Iarta-mi greselile. Iarta-ma.”

 

     “In cartile despre cum faci fata despartirilor ti se spune sa dormi cu o perna langa tine. Un fel de nevasta olandeza, care in zonele tropicale denumeste un capatai de bambus tinut intre picioare pentru a feri de umezeala cearceaful, un fel de nevasta olandeza. “Perna te va alina in ceasurile lungi de insomnie. Daca adormi, vei beneficia la modul inconstient de prezenta ei. Daca te trezesti, patul ti se va parea mai putin mare si vei simti mai putin singuratatea”. Cine scrie cartile astea? Oare ei, acesti experti ingrijorati si linistiti, chiar cred ca doi coti de umplutura invelita in bumbac vor alina o inima franta? Nu vreau nicio perna, vreau sa-ti simt trupul respirand si miscator. Vreau sa ma tii de mana in intuneric, vreau sa ma rostogolesc spre tine si sa ma imping in tine. Cand ma duc la culcarea noaptea, patul e cat un intreg continent. E un spatiu alb nesfarsit, in care nu te voi gasi. Il strabat centimetru cu centimetru, insa tu nu esti aici. Nu e un joc, n-o sa sari cine stie de unde, ca sa ma iei prin surprindere. Patul de gol. Sunt in pat, insa patul e gol.”

 

     ” “Exploreaza-ma” mi-ai spus, si eu mi-am adunat hartiile, termosurile si hartile, crezand c-am sa ma-ntorc curand. Am plonjat in adancul tau si nu mai gasesc drumul spre iesire. Uneori cred c-am ajuns la lumina, ca ma vei arunca afara ca balena pe Iona, insa apoi dau un colt si ma recunosc iar. Ma vad pe mine in textura pielii tale, traind in osatura ta, plutind prin cavitatile ce decoreaza peretii oricarui chirurg. Asa te cunosc. Esti ceea ce cunosc.”

 

     “Pentru ca le tii inchise ca pe un evantai, nimeni nu banuieste ca de omoplatii tai sunt prinse aripi. In timp ce stateai intins pe burta, ti-am framantat marginile colturoase ale zborului. Esti un inger cazut, dar nemiscat, asa cum sunt ingerii; trupul iti e usor ca de libelula, ai aripi mari aurii, taiate din soare.

     Daca n-am grija, am sa ma tai in tine. Daca-mi strecor mana in treacat si-ti mangai marginea ascutita a scapulei, atunci cand imi voi ridica palma, aceasta va fi plina de sange. Rana ce nu se va vindeca daca nu-ti acord atentia pe care o meriti.

     Tintuieste-ma de tine. Te voi bantui ca un cosmar. Esti Pegas, calul cel inaripat, ce nu voia sa fie inseuat. Incordeaza-te sub mine. Vreau sa-ti vad ghemul de muschi incordandu-se si intinzandu-se. Triunghiuri atat de neprihanite ce ascund o atat de mare putere. Nu te cabra spre mine, gata sa irumpi cu toata forta. Mi-e teama de tine cand, in patul nostru, imi intind mana sa te ating si simt cele doua taisuri intoarse catre mine. Dormi cu spatele la mine, ca sa te am in fata ochilor intreg. Imi ajunge.”

 

      “Dintre toate imaginile care-mi vin in minte cand ma trezesc si cand dorm cea mai insistenta este cea a chipului tau. Chipul tau, neted ca oglinda si limpede ca oglinda. Fata ta in bataia lunii, argintata de lumina rece reflectata, fata ta in intregul ei mister, dezvaluindu-ma.

     Am decupat forma chipului tau in oglinda inghetata, chipul tau mai mare decat corpul meu, gura ta plina cu apa. Te-am tinut la pieptul meu in acea zi cu zapada, conturul tau mi-a taiat haina. Cand mi-am lipit buzele de obrazul tau inghetat, m-ai ars. Pielea din coltul gurii mi s-a despicat, gura mi s-a umplut de sange. Cu cat te-am tinut mai strans, cu atat mai repede te-ai topit. Te-am tinut asa cum te va tine in bratele ei moartea. Moartea ce trage incet cortina grea a pielii pentru a dezvalui carcasa de oase pe care o ascunde.

     Pielea se lasa, se ingalbeneste ca piatra de var, ca piatra de var istovita de vreme, dand la iveala paienjenisul marmorat al venelor. Palida translucenta se intareste si se raceste. Oasele insele se ingalbenesc precum coltii de elefant.

      Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat? Osul frontal, oasele palatine, oasele nazale, oasele lacrimale, pometii, maxilarul, osul craniului, oasele urechii interne, mandibula.

     Acestea sunt scuturile mele, acestea sunt paturile mele, aceste cuvinte nu-mi amitesc de chipul tau.”

 

      “Dragul meu, stelele din ochii tai, propria mea constelatie. Te-am urmarit peste tot, purtandu-ti credinta, dar am privit in jos. M-ai dus dincolo de casa, dincolo de acoperisuri, mult dincolo de orice bun-simt si orice comportament decent. Fara niciun compromis. Trebuia sa fi avut incredere in tine, dar mi-am pierdut curajul.”

 

     “Mi-e dor de tine… Apele, oricat de multe, nu pot stinge dragostea, suvoaiele n-o pot ineca. Atunci ce o ucide? Doar asta: neglijarea ei. Sa nu te vad cand stai in fata mea. Sa nu ma gandesc la tine in toate lucrurile cele mici. Sa nu-ti fac loc sa mergi langa mine pe strada, sa nu intind masa pentru doi. Sa te aleg din obisnuinta, nu din dorinta. Sa las vasele nespalate, patul nefacut, sa nu te bag in seama dimineata, sa te folosesc in timpul noptii. Sa tanjesc la altcineva in timp ce te pup pe obraz. Sa-ti spun numele fara sa-l aud; plecand de la premisa ca e al meu, sa am dreptul sa-l strig.”

 

     “Oamenii stiu de obicei motivul precis pentru care sunt fericiti. Doar rareori stiu insa de ce sunt tristi.

     Tristetea e un gol. Un spatiu fara aer, un loc mort si sufocant, locuinta celui trist. Tristetea e un bloc de inchiriat, cu camere ca niste custi de gaini, iti clocesti propria mizerie, stai in propriul jeg. Tristetea e un drum pe care nu ai unde sa intorci si sa te opresti. Strabate-l impins de cei din spate, cu piedici puse de cei din fata. Strabate-l cu viteza furioasa, chiar daca zilele iti sunt mumificate in plumb. Se intampla atat de repede, din clipa in care ai pornit nu exista nicio ancora din lumea reala care sa te incetineasca, nimic de care sa te agati. Tristetea te trage afara din suporturile vietii tale, lasandu-te sa cazi liber. Oricare ar fi iadul tau personal, in Tristete vei gasi milioane de asemenea iaduri. E un oras in care cosmarurile tuturor se adeveresc.”

 

     “A meritat. Dragostea merita orice pret.”

 

 

 

 

%d bloggers like this: