Și pentru Stela Popescu… a fost prea târziu. Dispariția ei fulgerătoare pe 22 noiembrie 2017 i-a șocat pe toți cei care au îndrăgit-o pe actrița mereu surâzătoare. Pentru că doar cu o zi înainte să părăsească această lume, urcase pe scenă pentru publicul ei. Pentru că, la aproape 82 de ani, își păstrase vitalitatea și exuberanța care au caracterizat-o toată viața și juca încă în două spectacole la teatrul care încă de pe atunci îi purta numele.
Stela Popescu : “M-am simțit mereu iubită în țara mea”
Tocmai pentru că și ea a iubit-o cu pasiune. A iubit publicul, a iubit profesia și a reușit să nu precupețească niciun efort pentru a oferi toate darurile sufletului său. Pentru că pot afirma fără nicio urmă de îndoială că Stela Popescu a trăit pentru oameni.
Fire exuberantă și expansivă, adora să stârnească zâmbete, să fie mereu pusă pe șotii, să glumească știind că prin gluma amalgamată cu fina ironie putea alunga angoasele și descreți frunțile celor care o ascultau. Avea această putere extraordinară de a vrăji audiența și de a o transporta într-o lume în care dispar toate grijile, toate frământările, toate frustrările vieții de zi cu zi. Cel puțin pentru câteva ore, cât dura spectacolul de teatru. Însă reușea să magnetizeze publicul cu exuberanța ei. Nestudiată. Necosmetizată. Ci profundă. Și irepetabilă.
Pentru mine a fost omul care a răspuns “prezent” la prima ediție Din arhiva TVR. Prima. Prima ediție a unei emisiuni care pleca de la 0, pe un canal tv proaspăt lansat, TVR3. Ea și cu regretatul Ștefan Radof.
Nu ne cunoșteam atunci și aveam niște emoții incredibile. În primul rând pentru că era un proiect nou la care muncisem foarte mult să îl punem pe picioare, în al doilea rând pentru că era primul meu proiect ca producător tv și în al treilea rând pentru că mă întâlneam cu doi mari actori și trebuia să fiu la înălțime.
Și tocmai pentru că mi-a intuit emoția… a fost atât de caldă, de apropiată, de maternă, aproape. Am simțit-o stâlp de sprijin și așa a rămas ani buni de-atunci încolo. A venit cu drag de fiecare dată când am chemat-o. Fie că era tot Arhivă, ediție specială sau vreun Revelion. A venit, strecurându-ne și pe noi în programul ei încărcat pentru a revărsa bună dispoziție pe platourile de filmare. Pentru că umplea spațiile cu simpla ei prezență, împărțind zâmbete și câte un cuvânt în dreapta și în stânga, oricui i-ar fi adresat un salut de bun-venit.
Stela Popescu : “Înafară de boală și de moarte, nimic nu mă mai poate întrista”.
Pentru că văzuse multe încă de copil. Văzuse ororile războiului, văzuse cruzimea fără margini ce înconjoară un astfel de eveniment nefericit care curmă destine. Însă pe ea toate experiențele nefericite au făcut-o mai puternică.
Născută la Orhei, în Basarabia, pe 21 decembrie 1935, a trăit pe propria piele dramele istoriei care i-au zdrobit viața familială și au făcut-o să-și piardă tatăl. Poate nu înțelegea prea multe la doar patru ani, atunci când Basarabia a fost invadată de armata rusă, însă a simțit din plin deportarea tatălui în Siberia. Tatăl său, Vasile Popescu, directorul şcolii din satul natal, Slobozia, Hodorogea, raionul Orhei, a fost trimis în iadul de la Vladivostok. Intelectual fiind și implicit dușman de clasă, nu a avut nicio șansă să reziste tăvălugului care a strivit atâtea destine.
Poate că nu înțelegea prea multe mica Stela, însă a simțit din plin golul rămas în urma tatălui resimțit pe peronul gării din Chișinău, acolo unde a încremenise privind lung în urma trenului ce se îndepărta tot mai mult. Tot pe același peron avea să calce câțiva ani mai târziu, la doar 8 ani, alături de mama sa care o strângea de mână cu hotărâre să scape din iadul războiului, pentru a se urca într-un vagon de marfă al unui tren ce avea să le ducă spre Ardeal. Pe ele și mica lor avere compusă din perne, o plapumă, câteva rochii și două furculițe.
Anii au trecut și lipsa oricărui semn de viață din partea tatălui a făcut familia să creadă că acesta s-a prăpădit în gulagul rusesc. Din fericire însă, el a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai iadului sovietic, reușind să se întoarcă în Basarabia după 19 ani de chin. Acolo s-a reîntâlnit familia, iar părinții Stelei s-au recăsătorit. Ulterior, actrița și-a adus ambii părinți în România să trăiască alături de ea.
Actoria, o vocație
Drumul până la teatru a fost anevoios, căci deși în sufletul ei de adolescentă era atrasă de tot ce înseamnă artă – citea foarte mult, cânta pe la coruri, desena și desenele sale erau chiar foarte apreciate – nu îndrăznea să calce cuvântul mamei sale, care și-ar fi dorit să o vadă profesoara, sau măcar învățătoare, ca ea.
Însă în perioada liceului, atunci când a aflat că s-a înființat clasa de actorie de la Școala Populară de Artă, nu a mai stat pe gânduri și s-a înscris imediat. Având ocazia să vadă gratuit toate spectacolele puse în scenă la Brașov, să citească piese de teatru și să interpreteze roluri, declicul s-a produs instantaneu.
Deși a fost admisă la Facultatea de Limbă Rusă “Maxim Gorki”, renunță după un an și jumătate atunci când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. Deși mama sa nu o încuraja în acest sens, își dorea pentru Stela o profesie “stabilă”, doi ani mai tarziu se înscrie la Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică, iar în paralel continuă să susțină spectacole de teatru. „Mama era cu mine ca un grănicer”, a dezvăluit actriţa. Însă a fost o femeie remarcabilă, vrednică și curajoasă, care nu s-a dat în lături de a face orice pentru binele copilului ei.
Însă pasiunea Stelei pentru teatru a fost mai mare decât insistența mamei. După finalizarea studiilor, este repartizată la Teatrul din Brașov, acolo unde ajunge să suțină peste 400 de spectacole în fiecare an. Din 1963 joacă timp de 6 ani la Teatrul “Constantin Tănase”, mutându-se apoi la Teatrul de Comedie. Treptat, interpretează sute de personaje, reușind să aducă zâmbete pe buzele a mii de oameni care au văzut-o evoluând pe scenă, fie la Teatrul Tănase, fie la Comedie. „Omul care a văzut moartea”, „Mama Boema”, „Boema, slăbiciunea mea” sunt doar câteva dintre spectacolele în care Stela a strălucit.
A jucat 18 ani în „Preşul”, 12 ani în „Pețitoarea” şi 10 ani în „Plicul”, toate spectacolele fiind niste succese extraordinare. Premiera spectacolului “Preșul” de Ion Băieșu, în regia lui Ion Cojar, a avut loc în 1972 unde s-a jucat până în 1990.
“S-a jucat 18 ani cu casa închisă. Şi la Sala Palatului, care are 4.000 de locuri, şi la Sala Polivalentă, cu 6.000 de locuri. Lumea se tot întreba de ce Stela nu mai apare şi în altă piesă. Dacă ‘Preşul’ avea un asemenea succes, trebuia să jucăm în continuare”, mărturisea Stela Popescu într-un interviu acordat în 2006.
Un alt spectacol memorabil a fost “Pețitoarea”, despre care însăși Stela Popescu a scris în revista “Taifasuri”, acolo unde era director onorific din 2005:
“Rulase pe ecrane un film bun cu Barbra Streisand. Actriţă fenomenală, apare alături de Louis Amstrong în scena memorabilă „Hello Dolly” (musical), vă daţi seama ce succes fantastic. Erau acolo foarte mulţi bani. Secretarul literar al teatrului de pe atunci, Andrei Băleanu, cel care scotocea peste tot după noutăţi teatrale, găseşte piesa „Peţitoarea” de Thornton Wilder, autor foarte vechi. Exact povestea din filmul „Hello Dolly”.
Credit foto: avantaje.ro
Când abordezi în teatru un subiect deja cunoscut şi mai ales realizat de americani la standarde fenomenale, stai mai mult pe gânduri până îndrăzneşti să ataci şi tu subiectul. În vremea aceea era şi mai este şi azi un regizor rafinat şi foarte îndrăgostit de teatru, Valeriu Moisescu. Primeşte textul şi face distribuţia. Eu – Dolly, partenerul meu direct, Mihai Pălădescu, în alte roluri importante: Vasilica Tastaman, Iurie Darie, George Mihăiţă. Distribuţie nu prea mare.
Repetiţiile decurg într-o atmosferă minunată, cu pauze de şuete încântătoare, cu explicaţii tandre şi elegante oferite de marele regizor. Pe mine însă mă urmărea insistent prezenţa personajului din film. Întotdeauna m-am apropiat cu teamă de rolurile mari şi mereu eram o şcolăriţă cuminte, care urma cu rigoare sfaturile regizorale. Eram uşor crispată, prea corectă, fără relaxarea necesară într-un spectacol de comedie, fără plăcerea de a da drumul fanteziei.
Spectacolul a ieşit însă foarte bine. Pălădescu era în matca sa, mozac, Vasilica – strălucitoare, Mihăiţă, proaspăt venit în teatru, era un amor. De altfel, am rămas prieteni toată viaţa, cu o mare consideraţie pentru talentul şi caracterul său deosebit. (…) Singura care nu era în apele sale eram eu. Pentru că urzeala a fost bună, deci indicaţiile regizorului au fost valabile, după câteva spectacole m-am relaxat, şi piesa „Peţitoarea”, în ciuda musicalului american, a ţinut afişul zece ani cu casa închisă”.
Între anii 1971 şi 1979, l-a avut ca partener de scenă pe Ștefan Bănică, alături de care a demonstrat din plin că umorul de calitate trece bariera cenzurii. Umorul scris cu nerv și inteligență. Comicul de limbaj care poate stârni râsul cu poftă minților strălucite.
credit foto: wowbiz.ro
Din 1979, joacă alături de Alexandru Arșinel, alcătuind astfel unul dintre cele mai longevive cupluri umoristice de actori pe care le-a avut scena românească. Peste 40 de ani.
credit foto: wowbiz.ro
Fire perfecționistă, dornică de provocări noi, actrița nu s-a limitat doar la scena teatrală, în 1958 debutând cinematografic în pelicula „Alo, ați greșit numărul”. În 1979, alături de Amza Pellea filmează „Nea Marin Miliardar” – cel mai vizionat film românesc din toate timpurile, după cum atestă un comunicat al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România, din 2006. Însă de atunci și până acum, nu a fost încă detronat de altă peliculă românească.
De-a lungul timpului Stela Popescu a jucat în peste 25 de filme, aparand pe genericul unor pelicule ca „Pe malul stang al Dunarii Albastre”, „În fiecare zi mi-e dor de tine” sau „Secretul lui Nemesis”. Mergând pe principiul că harul are valoare cu adevărat numai dacă îl punem în folosul celorlalți, îndrăgita actriță a ridicat ștacheta mai sus în fiecare zi, obligând noua generație să se ridice la nivelul prestației sale artistice.
Şi cum între teatru, film şi televiziune, nu e decât un pas, cariera în televiziune pe care şi-a clădit-o a fost la fel de impresionantă.
A jucat în televiziune de la înființare şi până în ultima clipă, în piese de teatru şi emisiuni de divertisment, reuşind să transmită ceva din spiritul satiric şi contestatar al Revistei prin textele unor scriitori de valoare: Mihai Maximilian, Grigore Pop, Octav Sava sau Dan Mihăescu.
“Ştiţi cum am avut eu noroc cu televiziunea? M-au chemat acolo – eu eram gagică mişto, să ştiţi!, subţirică, dansam, cântam, aveam şi un soi de optimism permanent care place – şi era preşedinte unul Topor, care era ochiul limpede, să nu scape ceva! Într-o seară, după un spectacol, imediat a sunat Topor. Toţi au îngheţat. „Mă, cine e asta care a prezentat?” „E studentă la Teatru, în anul II, ştiţi, Stela Popescu.” „S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!” Din clipa aia am avut undă verde.” mărturisea Stela Popescu.
Și nu în ultimul rând, a înregistrat peste 50 de piese de teatru radiofonic.
Prin viață, cu zâmbetul pe buze
Deși viața ei nu a fost lipsită de încercări, a reușit să le înfrunte pe toate cu zâmbetul pe buze. Poate că și optimismul ei debordant, cuceritor, dar și o nețărmurită dragoste de viață au ajutat-o să devină mai puternică.
A fost căsătorită timp de 8 ani cu regizorul Dan Puican, de care a divorțat atunci când l-a întâlnit pe Mihai Maximilian, îndrăgostindu-se iremediabil. De altfel a și afirmat toată viața că Puiu, așa cum îl alinta ea, a fost sufletul ei pereche.
„Nu ştiu ce e cu dragostea, e un lucru foarte interesant, e un fluid care se petrece între doi oameni, nu ştiu. În clipa aceea eram măritată şi am simţit că acest om (n. r. Puiu Maximilian) mi se potriveşte mie, că nu pot merge pe două drumuri cu el. Din clipa aceea totul a fost altfel”, se confesa Stela Popescu într-un interviu pentru Gândul, în 2011.
credit foto: Playtech.ro
Și deși s-a luptat din răsputeri să îl mențină în viață, l-a pierdut totuși în 1998 atunci când Puiu Maximilian a fost răpus de cancer. Tot astfel și-a pierdut și mama, ființa pe care a iubit-o cel mai mult.
Și paradoxal, poate, pentru un om obișnuit să își manifeste durerea atunci când o simte, Stela Popescu a fost nevoită să joace varietăți atunci când suferea, să îi facă pe alții să râdă atunci când sufletul ei era îndurerat. Și nici măcar atunci, nu a ridicat ochii către cer pentru a blestema viața, ci a iubit-o cu și mai multă pasiune, recunoscătoare fiind pentru ceea ce ea i-a dăruit.
Cu o energie inepuizabilă, dând dovada în fiecare clipă de profesionalism şi corectitudine pe cale de dispariție în ziua de astăzi, actrița afirma cu modestie: “Să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne ajută să muncim!”Ori pentru ea munca se cuantifica direct în reacția publicului, care nu întârzia să apară.
“Eu am convingerea că harul pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă, artiştilor, are cu adevărat valoare doar dacă îl punem în folosul celorlalţi, dacă el poate stârni un zâmbet, o clipă de bucurie, o mângâiere, un gând bun spectatorilor. Asta ne dă nouă puterea de a merge mai departe. Eu nu m-am iubit pe mine în teatru, ci am iubit teatrul, pentru că e folositor oamenilor şi îmi dă sentimentul că sunt necesară.” mărturisea actrița.
Obișnuia să glumească spunând că cel mai greu de mulțumit om din viața ei a fost mama ei. Și asta pentru că a lăutat-o o singură dată, în ciuda notorietății pe care o dobândise:
“I-am zis mamei, care nu a vrut să mă fac actriță, «Ai văzut, mamă, că am succes?» E, zice, «Ai avut noroc că și-a ieșit.» Și după aia îmi zicea, «Uite ce frumos e Bănică, ce bun e Arșinel.» Și îi zic, «Bine, mamă, dar eu?» «Eh, tu când intri în scenă răsare soarele.» Vă dați seama că nu mi-a mai trebuit nimic.”
Pentru că exact așa era Stela Popescu. Solară, chiar dacă până și numele ei trimitea cu gândul la aștri cerești. Și exact așa va rămâne peste timp: o stea printre stele.
Interviul realizat împreună, va fi redifuzat pe 7 august la TVR3 de la ora 19.00 sau poate fi urmărit integral pe Youtube.
Irninis Miricioiu 