Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende

       

       De douã zile citesc “Paula” de Isabel Allende şi parcã sunt în transã. N-am terminat-o încã, nu ştiu ce final i-a hãrãzit scriitoarea şi parcã acum, nici nu conteazã… însã de foarte multã vreme nu am resimţit acest imbold puternic de a scrie când încã mai sunt file de întors şi rânduri de parcurs cu sufletul… aceeaşi stare mi-a provocat-o „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran (carte despre care însã nu am apucat sã scriu la momentul potrivit), un amalgam de nerãbdare, impuls imperios de a scrie şi de a-mi exorciza propriile impresii şi experienţe, necuprinsã admiraţie pentru forţa cu care autorul a reuşit sã aştearnã cuvintele în propoziţii şi fraze care sã rãscoleascã într-o clipã ani întregi de ape liniştite…

        Este surprinzãtor însã cum te poţi regãsi tu ca individ, cititor, anonim, dintr-o ţarã aflatã la celãlalt capãt al lumii, în rândurile unui om care îşi sondeazã cu luciditate propriul suflet pentru a scoate la luminã esenţa însãşi a umanitãţii… Nu este doar vorba de durerea unei mame care asistã neputincioasã la stingerea propriului ei copil, ci este o intensã declaraţie de dragoste plinã de forţã, de tragism, de  simplitate… Personajele nu mai conteazã.

         Nu mã intereseazã cât de autobiograficã este cartea lui Allende, însã cu siguranţã se simte durerea incomensurabilã împletitã în fiecare rând. O durere realã, visceralã, care te inundã ca un şuvoi, te copleşeşte fãrã sã-ţi dai seama. Durerea unei mame care îşi pierde fiica. Cu toţii am pierdut pe cineva drag. Cu toţii îi simţim lipsa atunci când ne aşteptãm mai puţin.  Uneori îl simţim prin preajmã în adierea unei ramuri sau într-o unduire a perdelei. Alteori, ne este, pur şi simplu, dor. „Paula” este o carte despre amintire. Despre refuzul de a ceda în faţa timpului şi a morţii. Despre rezistenţa prin cuvântul scris, care astfel, capãtã realitate şi profunzime şi în acelaşi timp, capãtã sens. Şi nu în ultimul rând, este o carte despre despãrţire.

        „Paula” este un jurnal. Un jurnal scris în momente de agonie, un strigãt în pustie pentru ca, de undeva, din imensitatea Universului, sentimentele profund umane, simple, fãrã mãşti şi artificii superficiale, sã se reveleze în arhetipuri. Un jurnal al mamei care îşi scrie cu sânge clipele petrecute în agonia aşteptãrii unui semn oarecare, al morţii sau al învierii, trecut şi prezent, amalgamate pânã la identificare. Un catharsis. Un jurnal în care încearcã cu disperare sã alunge teama, gândurile rele, suferinţa… sã se adune pentru a face faţã. Pentru a fi ea însãşi. Şi dincolo de toate, are nevoie de trecut pentru a se plasa în centrul propriului univers. Pentru a nu se pierde pe sine în vârtejul disperãrii.  Istoria suferinţelor familiei devine pretext identitar, conferã apartenenţã şi rãdãcini. „Paula” este un jurnal al exilului. Un antidot la uitare. Şi la indiferenţã.

         „Paula” este o rugãciune şi o scrisoare de rãmas bun. O rugãciune cãtre o Divinitate pe care o descoperã prin suferinţã. Suferinţã care purificã şi limpezeşte, care coboarã spiritul cãtre esenţe, cãtre lucrurile simple ascunse în fiecare dintre noi. O rugãciune dincolo de religie şi dogmã, tâşnitã din acel mysterium tremendum resimţit de om în faţa lucrurilor care îi demonstreazã propria nimicnicie. Şi care îl face sã creadã cã mai existã minuni. O scrisoare de rãmas bun scrisã într-un moment în care drumul devine fãrã întoarcere. Drumul cãtre moarte şi dincolo de ea.

        „Paula” este o oglindã. În care se oglindeşte propria ei mamã încercând cu disperare sã reziste în vârtejul sentimentelor, dar în care ne oglindim şi noi, cei care o citim. Un alter-ego care se întrupeazã vãlurit din rândurile aşternute pe hârtie.

        „Paula” este o lecţie de umanitate. O arsurã cu fierul roşu pentru a cicatriza rana supurândã. Suferinţa privitã de aproape ne timoreazã. Vedem, uneori, înghesuit prin colţuri, cu ochii trişti şi parcã cuprinzând în ei întrega nefericire a universului, câte un copil mutilat, fãrã mâini, sau cu picioarele înfãşurate în cârpe jegoase. Întinde spre noi cioturile rãmase, într-o încercare mutã de a cere ajutor. De cele mai multe ori, ne mutãm, oripilaţi,  privirea. Îl ignorãm, deci, nu existã. Alteori, impulsul este mai puternic şi ne scotocim grãbiţi prin buzunare în cãutarea unui mãrunţis. Îi strecurãm o bancnotã  în mâna micuţã şi tremurãtoare şi grãbim pasul pentru a ne îndepãrta cât mai repede de ciotul acela uman care face, totuşi, parte din realitatea noastrã. Ştim cã banii nu îi folosesc lui la nimic, cã îi sunt luaţi de alţii care îl pun sã cerşeascã, şi totuşi de ce îi dãm?  Din purã şi înduioşãtoare milã? Da, ne e milã, însã egoismul nostru profund şi intrinsec ne obligã sã ne ţinem la distanţã de mizeria şi durerea altora. Ne temem cã suferinţa e contagioasã. Şi-atunci, mãrunţişul din buzunare este suficient pentru a ne cumpãra conştiinţa.

         Tocmai acest lucru ne împiedicã Allende sã-l facem. Sã fugim. Ne pune sub ochi ochi o lupã imensã sub care a adunat toatã suferinţa omenirii. Suferinţa timpului care se scurge târând cu el vieţile noastre, picãtura chinezeascã administratã mamei care trebuie sã accepte pierderea propriei fiice, vânarea de vânt a dragostei spulberate, viaţa şi moartea împletite pânã la identificare, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, toate zugrãvite pe fundalul societãţii decrepite în care individul nu se mai poate regãsi. Nu, nu putem fugi… fiecare cuvânt arde cu fierul roşu. Sfredeleşte sufletul şi stârneşte reverberaţii. Şi dacã nu aruncãm cartea cât mai departe, trebuie sã îndurãm supliciul la care ne supune Allende. Sau exerciţiul de conştiinţã, cum vreţi sã-i spuneţi.

          Nu ştiu acum cum se terminã „Paula”. Cel puţin nu acum. Însã cu siguranţã simt cã finalul nu este aici. Cã povestea nu se terminã odatã cu ultima filã întoarsã. Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.

       Ps. Mulţumesc, Marilena, pentru sugestie şi pentru impuls. Cu siguranţã, trebuia sã vinã şi clipa potrivitã pentru cãrţile lui Allende. De data asta, ţi se datoreazã.

 

Advertisements

Jurnal de tristeţe

 

 

Jurnal de tristeţe

 

 

          De ce esti trist?

    Pentru cã viaţa-i tristã

          De ce plângi?

    Pentru cã şi infinitul plânge

          De ce suferi?

    Pentru cã suferã imensitatea

          Dacã omul şi-ar privi

                                    Umbra

          Ar observa cã e însãşi

                                     Noaptea

          Dar noaptea ascunde

                                     Durerea

          Durerea ascunde

                                     Abisul

          Abisul e doar sufletul

                                     Omului

          Care nu ştie sã înfrunte

                                     Viaţa…

 

 

de Irninis Miricioiu