Archive

Archive for the ‘Despre…’ Category

Despre recunoaştere

January 17, 2013 3 comments

       

        Cât am fost la şcoalã, mi-a plãcut dintotdeauna sã fiu premiantã. Nu ştiu prin ce resort s-a dezvoltat acel mecanism interior yrn scancare m-a învãţat cã pot obţine tot ce vreau dacã mã strãduiesc îndeajuns. Când ma gândesc acum, retrospectiv, nici nu-mi aduc aminte dacã îmi plãcea sã învãţ. Însã cu siguranţã îmi plãcea sã câştig.

        Devenise aproape ritual, ceremonia de decernare a premiilor anuale, la care participau pãrinţii mei, bunica, naşa sau alte rude apropiate şi bineînţeles, câte o camerã video indiscretã, menitã sã salveze momentul pentru totdeauna. Însã cu siguranţã, nu pot uita ciorapii albi, bine întinşi, uniforma cãlcatã cu grijã, guleraşul de dantelã,  apretat de putea rivaliza oricând cu un con de hârtie, şi codiţele împletite strâns strâns, atât de strâns încât ajungeau sã-mi tragã tâmplele spre spate şi sã-mi dea o înfãţisare de chinezoaicã. Şi bineînţeles, fundele albe, imese la fel de bine cãlcate şi apretate, care pãreau doi fluturi gigant, tremurãtori la fiecare mişcare a capului. Şi turtite apoi de coroniţa aşezatã strâmb de câte un director, grãbit sã premieze toţi elevii cu rezultate deosebite la învãţãturã.

         De fiecare datã, în fiecare an, aşteptam cu sufletul la gurã, momentul acela unic, când o sã-mi aud numele strigat în curtea şcolii şi când mã voi duce sã fiu încoronatã. Momentul pentru care munceam un an întreg. Recunoaşterea. Ştiam cã voi primi şi câte un pacheţel cu cãrţi care îmi vor face deliciul peste varã, cã va urma prãjitura servitã în oraş cu pãrinţii, şi mai ales… mersul la fotograf. Era atâta poezie în acest gest, simbolic aproape, care avea scopul de consfinţi ritualul, de a-i întregi dimensiunea emoţionalã, de a mã plasa pe mine, personajul principal, în centrul universului familial, loc câştigat prin fiecare 10 obţinut la materii care deşi nu-mi plãceau, îmi polarizau întreaga energie.

         Anii au trecut şi am transformat euforia triumfului într-un drog care mã fãcea sã cred cã orice este posibil. Cel puţin în materie de rezultate şcolare. Diplomele adunate în acea perioadã stau şi acum închise într-o mapã albastrã peste care am dat întâmplãtor. Şi m-am emoţionat. Pentru cã mi-a revenit în minte un principiu pe care îl aveam la vremea respectivã: „nu mã duc la niciun concurs, la nicio olimpiadã, dacã n-o sã fiu printre premianţi!” Şi exact aşa şi era. Învãţam mult, învãţam noaptea, o puneam pe bunicã-mea sã mã ajute la recapitulat, discutam cu ea temele pentru olimpiadã. Dumnezeu ştie cam câte cãrţi a fost nevoitã sã citeascã prin ochii mei… de literaturã, istorie, psihologie, materiile care îmi plãceau cel mai mult. Franceza însã nu era domeniul ei de expertizã, aveam o profesoarã cu care mã pregãteam în particular, o „domnişoarã” în adevãratul sens parizian al cuvântului, în ciuda celor 70 de ani bãtuţi pe muchie.

         Şi toate astea pentru cã nu îmi plãcea sã pierd. Nu învãţasem atunci gustul  otrãvit al  înfrângerii. Însã cea mai mare naivitate dintre toate a fost sã cred cã lucrurile funcţioneazã tot la fel şi în viaţã. Cã este suficient sã fii cel mai bun într-un domeniu ca sã câştigi. Cã e suficient sã te implici pânã la ultima resursã sufleteascã pentru a fi apreciat. Cã e de ajuns sã îţi toceşti coatele şi sufletul încercând sã obţii acea mulţumire pe care satisfacţia muncii ţi-o poate da.

         Partea proastã este cã m-am înşelat. Dureros. Groaznic. Şi cãderea n-a fost tocmai una plãcutã. M-am încãpãţânat atunci sã cred cã astfel de lucruri sunt accidente pe orbita vieţii fiecãruia. Cã, deh, se mai întâmplã şi orice excepţie de la regulã nu face altceva decât sã întãreascã regula. Optimismul meu adolescentin refuza din rãrunchi sã se lase mutilat de monstruozitãţile lumii reale. Şi-atunci, cãderea a fost cu atât mai dureroasã.

          Omul este un animal social. N-am spus-o eu, au spus-o things unsaidalţii înaintea mea, cu mult mai multã experienţã decât mine. Trãieşte într-o societate şi fie cã vrea, fie cã îi place sau nu, trebuie sã se integreze în ea. Omul are nevoie de câteva lucruri esenţiale pentru a se putea simţi împlinit. În primul rând, de casã, masã, job – lucruri esenţiale care îi pot asigura necesitãţile de subzistenţã. Apoi, are nevoie de securitate. Trebuie sã se simtã protejat de orice agresiune care îi poate înfrânge echilibrul. Are nevoie de dragoste. De dragostea familialã, de dragostea prietenilor care îi aratã cã aparţine unui grup, de dragostea imensã şi de netãgãduit a partenerului de viaţã. Şi nu în ultimul rând, are nevoie de recunoaştere. De aprecierea celor din jurul lui, de aprecierea muncii pe care o depune, a eforturilor de orice naturã îndreptate cãtre un scop. Toate lucrurile acestea îl fac pe om o fiinţã completã. Când unul dintre aceste lucruri dispare, individul devine vulnerabil, uşor de atacat şi de rãnit.

          Am învãţat pe propria-mi piele cã ideea conform cãreia recunoaşterea este acordatã pe merit, nu reprezintã decât o utopie. Frumos coloratã, ce-i drept, însã tot o utopie rãmâne. Astãzi, în lumea aceasta plinã de nimicnicii, recunoaşterea nu este obţinutã de cei care muncesc cinstit, demn, cu propriul suflet pus pe masã. Recunoaşterea nu este obţinutã de cei care nu acceptã compromisul sau nu acceptã sã se vândã pe câţiva arginţi. Mecanismul social care te înalţã şi te coboarã funcţioneazã dupã alte reguli. Dupã regula favorurilor de orice naturã: sexuale sau materiale, dupã filiaţii mai mult sau mai puţin dublate de experienţã, dupã interes. Dupã propriul chef al celor care deţin controlul.

           Şi-atunci te întrebi: ce-ţi rãmâne ţie de fãcut? Sã treci de partea lor, a celor mulţi care deşi nu au valoare intrinsecã obţin ceea ce-şi doresc prin intermediul resorturilor sociale atât de bine puse la punct? Sau sã alegi calegi calea durã a luptei cu morile de vânt  însã o cale onestã şi lipsitã de compromisuri care sã-ţi încarce conştiinţa? Unde îţi gãseşti recunoaşterea care te face sã simţi om complet? Între cei care pun pe piedestal orice tinichea sau între cei, nevãzuţi aproape, care cred în aceleaşi lucruri ca tine?

          Însã rãspunsul  este o ecuaţie la care fiecare se strãduieşte sã-i descopere necunoscuta.

Despre Valentine’s Day

February 13, 2012 2 comments

        Mã pregãtesc sufleteşte pentru ziua de mâine. O zi invadatã de inimioare cântãtoare mai ceva decât viscolul din ultimele zile. Pentru cã da, ştim bine cu toţii, mâine este vestitul Valentine’s Day. O zi când toate magazinele sunt pline de „articole pentru îndrãgostiţi” şi, din pãcate, toţi se înghesuie sã le cumpere. Bine, bine… nu chiar toţi… dar majoritatea… Le ştiţi prea bine… sunt chestiile alea roşii, chinezeşti, kitschoase, care mârâie un „I love you” zgârietor de timpane de fiecare datã când le atingi. Chiar şi când te împiedici de ele.

          O zi când „love is în the air” chiar dacã sunt -10 grade Celsius şi pânã şi florile se ofilesc instantaneu la schimbarea de temperaturã. O zi când toţi blãnoşii de pluş, indiferent de specie, cu nelipsita inimioarã în braţe, sunt rechiziţionaţi din magazine şi daţi cu parfum, apoi oferiţi pe post de dovadã. Ce conteazã cã celãlalt  face deja colecţie? O zi când toate diminutivele o iau razna şi toate „pisi”, „iubi”, „miţi”, toţi „iepuraşii” şi toţi „puiuţii” par sã fie convocaţi la raport tocmai ca sã fredoneze în cor acelaşi piţigãiat „Ai lãv iuuuuuuuu”. Read more…

Despre accidente şi îngeri pãzitori

November 3, 2011 5 comments

Don’t drive faster than your guardian angel can fly!

         

         E la modã sã scrii despre accidente… Mai ales despre accidentele altora… Într-o lume avidã de senzaţional în care suferinţa umanã a ajuns prilej de delectare pentru mase, accidentele nici mãcar nu ne mai înduioşeazã. Zilnic, mor oameni în accidente de maşinã, iar noi îi înregistrãm statistic: ataţia morţi, atâţia rãniţi. Zilnic, vedem la televizor mormane de fiare contorsionate ce au fost, cândva, nişte maşini. Iubite, detestate, cumpãrate cu greu, ajunse acum nişte unelte ale morţii. Iar moartea, în toatã splendoarea ei macabrã, se încadreazã cu simplitate în viaţa noastrã de zi cu zi. Nici mãcar nu ne mai sperie. Dar nici nu ne mai înduioşeazã. Cinismul, ajuns la rang de virtute. Read more…

Despre reclama la Skittles

May 24, 2011 4 comments

       Cred cã de când am vãzut-o prima datã, am vrut sã scriu despre reclama la Skittles. Mi se pare genialã, nu neapãrat din punctul de vedere al tehnicilor de realizare, al conceptului  sau al ideii de marketing de la care a plecat, ci de la adevãrul general valabil pe care îl exprimã. Reclama la Skittles e ruptã din viaţã.

       Pentru cei care nu şi-o mai aduc aminte, am sã încerc sã o rezum în câteva cuvinte: un tip înarmat cu o cutie în braţe intrã într o camerã şi vede un gemuleţ. Cum curiozitatea este a doua naturã a omului, bineînţeles cã nu poate rezista ispitei, aşa ca urcã pe scarã şi îl deschide. Şi? Ce sã vezi? Un râu de bomboane colorate îi curge dintr-odatã în cap. Surprins, individul nostru rãmâne pentru o clipã mirat. Le gustã şi mmmmmmmm….  sunt buuuuuuneeeee…  Mai face şi o faţã tâmpã de om care a vãzut o stafie (aici nu mã pot abţine sã nu remarc geniul regizorului când a ales actorul pentru spot!). Furat de peisaj, remarcã un al doilea gemuleţ în colţul opus al camerei. Se pare cã râul de Skittles nu a fost suficient pentru a-i capta atenţia pentru mai mult de douã secunde… dacã dincolo e ceva şi mai bun care aşteaptã sã fie descoperit? Un tort de ciocolatã, un seif, o comoarã? Bineînţeles cã diavolul ispitei îl înghionteşte a doua oarã… Şi  cum nu îşi poate înfrânge, din nou!, curiozitatea, pãşeşte cu grijã pe scarã pentru a vedea ce se ascunde dupã cel de-al doilea gemuleţ. Doar cã, de data aceasta se lasã cu julituri şi animale sãlbatice! O labã de felinã reuşeşte sã-l proiecteze undeva, departe, în mijlocul camerei. Iar el, nedumerit, habar n-are ce l-a lovit. Şi la propriu şi la figurat.

      Şi … Skittles! Find the rainbow! Taste the rainbow! Chiar dacã aici curcubeu este sinonim cu o labã peste ochi!

     Eheeeeeei, dragii moşului… cam tot aşa se întâmplã şi în viaţa noastrã cea de zi cu zi. Niciodatã nu ne mulţumim cu ce avem, întotdeauna vrem mai mult. Fãrã sã ştim ce riscuri ar trebui sã ne asumãm. Doar cã, s-ar putea, din întâmplare ca viaţa însãşi sã ne serveascã o labã peste ochi atunci când ne aşteptãm mai puţin (sau când, de ce nu, mestecãm cu nonşalanţã nişte… Skittles).

Despre bãtrâneţe…

April 28, 2011 1 comment

      Scriam undeva, mai demult, cã timpul trece implacabil pentru fiecare dintre noi… cu toţii ne naştem, trãim şi murim… mai întâi deschidem ochii pe chipul mamei care ne ţine în braţe. Învãţãm sã mergem de-a buşilea, sã articulãm primele cuvinte şi sã descoperim, pe pipãite, lumea care ne înconjoarã. Apoi ne bucurãm de jucãriile copilãriei, jucãm leapşa şi ne dãm cu cai de lemn. Poate doar generaţiile actuale sã fi uitat jocurile simple ale vremurilor ancestrale şi sã le fi înlocuit cu acţiunea din vreun joc virtual.   

      Vine apoi adolecenţa cu fiorul ei de transformare, cu întrebãri fãrã rãspuns şi angoase, cu temeri şi aşteptãri şi mai ales cu dorinţa ca timpul sã treacã mai repede… Trece oricum, fãrã sã ne batem noi capul… şi-apoi unde se terminã adolescenţa şi începe tinereţea? Conteazã? Oricum se pãstreazã acelaşi zbucium şi aceeaşi dorinţã intrinsecã de a comprima timpul. De a-l lua în stãpânire în pastile mici, de a-l devora fãrã sã observãm cã, de fapt, el ne devoreazã pe noi… distracţie, prieteni, bãuturã şi iar distracţie şi iar prieteni şi iaraşi încã o zi, încã o noapte… fãrã griji, fãrã responsabilitãţi. Fãrã preocupãri majore, doar propria persoanã, aflatã în centrul universului. Pentru cã, pânã la urmã, asta e starea de fapt: percepţia fiecãruia despre sine însuşi este ca el e centrul universului. Sau buricul pãmântului, cum vreţi sã-i spuneţi. Asta îi dã dreptul sã facã orice, sã greşeascã, sã îşi cearã iertare şi sã greşeascã din nou. Sã fie superficial şi indiferent, sã fugã de responsabilitãţi şi sã aibã impresia cã totul i se cuvine. Şi nu e aşa? Nu toatã lumea ar trebui sã-i stea la picioare?

      Doar cã vorba româneascã spune cã mai întâi trebuie sã te dai cu capul de pragul de sus, ca sã-l vezi pe cel de jos. Şi uite-aşa, viaţa boemã lipsitã de griji a primilor ani de libertate nu dureazã mai mult ca bãtaia de aripi a fluturelui. Şi parcã de la un moment dat încolo, timpul parcã trece mai repede. Mai ales când deja ţi-ai fãcut o familie, a apãrut şi un copil şi nu prea mai ştii cum sã te împarţi între job, casã, grãdiniţã, vacanţe la socri şi din an în Paşte mai apuci sã-ţi tragi sufletul înecându-te într-un pahar cu vin. Şi în negrul lui lucios şi aromat parcã se naşte o întrebare care iese din pahar şi ţi se înşurubeazã în creier: oare când au trecut anii?

       Şi deşi n-ai ajuns la ea încã, te obsedeazã bãtrâneţea. Ţi-e teamã de pielea zbârcitã, de mişcãrile greoaie, de junghiurile de tot feluri, de manii şi mai ales, de moarte. Pai ce este oare bãtrâneţea decât antecamera morţii? (Nu mai ştiu unde am citit asta). Ţi-e teamã cã nimeni n-o sã-ţi mai deschidã uşa, ca n-o sã aibã cine sã-ţi dea un pahar cu apã. Ţi-e teamã de singurãtate şi neputinţã, de boalã şi frustrarea cã timpul ţi-a devenit, aproape peste noapte, cel mai mare duşman. Însã nu te poţi gândi la bãtrâneţe fãrã sã-i asociezi noţiunea de „experienţã”. Normal, din moment ce au trecut atâţia ani, s-au adunat ceva amintiri numai bune de povestit nepoţilor. Sau de ascuns, cât mai adânc în cotloanele memoriei, pentru ca nimeni, nici mãcar tu sã nu-ţi mai aduci aminte de ele. Şi asta pentru cã viaţa nu este întodeauna o poveste cu happy-end, nu este ruptã din basme şi de cele mai multe ori, vedem pe pielea noastrã, cã da, zmei existã şi te mai pot şi rãni pe deasupra. Doar cã iarãşi, lucrurile nu funcţionezã dupã un tipar. Nu poţi generaliza şi spune cã „toţi oamenii sunt nefericiţi”, „toatã lumea are parte de aceleaşi experienţe”. Ori tocmai aici, din punctul meu de vedere, constã diferenţa. Experienţa de viaţã privitã ca element determinant de diferenţiere inter-umanã.

       Mã simt bãtrânã, bãtrânã, bãtrânã… simt cum pielea mi-e zbârcitã şi uscatã, cum ochii mi se împãienjenesc, cum tremur din toate încheieturile şi cum lãuntrurile-mi sunt mãcinate de boalã. O boalã fãrã nume care macinã, macinã, macinã ca un vierme de care oricât te-ai strãdui, nu poţi scãpa.

       Citeam asearã o carte de Aurora Liiceanu şi tocmai imaginea viermelui, mai bine spus, a omidei, o evoca şi ea: „Discutam cu cineva, fiind amândoi plasaţi de o parte şi de alta a unui gard. Şi, în timp ce eu spuneam ceva, neimportant, acea persoanã îmi spune: „Ia uitã-te la bluza ta!” Mi-am aplecat capul şi m-am uitat. Sub umãr, pe piept, se aşezase comod o omidã uriaşã, verde-gãlbui, acea nuanţã fosforescentã pe care o vedem la uniformele celor ce lucreazã la drumuri pentru a fi vãzuţi sau la unii biciclisti prudenţi. M-am speriat şi nu mi-a trecut prin cap sã o arunc de pe mine, nu era greu. Printr-un gest scurt, ea ar fi dispãrut de pe bluza mea, deci de pe mine. Dar eu nu am mai gândit logic, spaima mi-a anulat mintea şi am început sã fug. Evident, cu omida pe mine, sub privirile uimite ale persoanei cu care discutam. Deci omida era cu mine. Dacã mut aceastã imagine în ideea cã avem un bagaj de care nu scãpãm, pot spune cã mergem în viaţã cu omida pe noi, fiecare cu omida lui”. Şi iatã cum bãtrâneţea nu stã în numãrul anilor pe care i-ai adunat ci în povara experienţelor pe care le porţi în spate…

Despre facebook şi alţi demoni…

February 5, 2011 13 comments

      Nu cred cã existã om pe lumea asta care sã nu fi fost curios mãcar, sã-şi creeze un cont pe facebook. Da, ştim cu toţii cum funcţioneazã reţeaua, mai ales cã mulţi dintre noi ne-am „încadrat” deja în rigorile noului sistem. Am spus „sistem”? mda, aţi putea sã mã contraziceţi replicând cã nu te obligã nimeni sã-ţi faci cont pe o reţea de socializare, cã ţine de propria voinţã, libertate de alegere, plãcerea de a cãuta şi de a gãsi oameni care gândesc la fel ca tine…

      Şi poate cã dintr-un punct de vedere, aparent, aveţi dreptate. E plãcut sã împãrtãşeşti idei, sã le oferi şi altora ceva din felul tãu de a fi, de a gândi, de a simţi, din lucrurile care îţi plac. E plãcut sã ştii cã poate, cineva care vede postarea, apreciazã  gândurile şi sentimentele tale, cã se poate identifica individual cu tine în anumite preferinţe muzicale, literare, de opinie. Însã  întrebarea care se pune este „existã limite”?  În ce mãsurã vrei sã te „identifici” cu toţi prietenii tãi din lista care poate numãra 100, 200, 1000 sau 5000 de indivizi… în ce mãsurã aceastã partajare a propriului eu, a spaţiului privat, te expune pe tine ca individ, te face sã trãieşti într-o vitrinã, o vitrinã cu oameni, poze şi gânduri, dar totuşi  o vitrinã? Nu devii oare vulnerabil în clipa în care fiecare poate lua ceea ce-i convine din tine, fiecare se poate servi, ca la o cantinã, din ceea ce-i oferi  tu pe tavã într-un sistem care impune „traiul la comun”?

       Am cont pe facebook şi da, recunosc, într-o anumitã mãsurã, sunt dependentã de el. În fiecare dimineaţã, mã trezesc şi în timp ce îmi beau cafeaua, deschid mailurile şi inevitabil… facebookul. Şi nu este suficient sã îmi fac noi prieteni, sã le rãspund unora care îmi scriu, sã comentez şi eu lucrurile care îmi plac, şi sã postez şi eu, la rândul meu, fragmente de viaţã, fragmente de suflet, fie cã este vorba de fotografii, melodii sau citate. Nu… nu este suficient cã am ajuns sã trãiesc virtual, aşa cum existã jocurile în care îţi iei un animal de casã pe care te obligi sã-l îngrijeşti şi care în doua zile moare dacã ai uitat, de exemplu, sã-i dai apã. Nu! Îmi mai şi place… fãrã sã-mi dau seama cã pur şi simplu am uitat sã mai trãiesc, la propriu, în lumea realã. Nu mã mai vãd cu prietenii mei apropiaţi, pentru cã deh… putem vorbi pe facebook, nu mai facem schimb de opinii pentru simplul fapt cã este suficient în fiecare zi sã citeşti statusurile celor care te intereseazã, şi deja le ştii starea de spirit, nu mai socializãm afarã, în lumea realã, dincolo de ecranul monitorului, pentru cã e atât de simplu sã hoinãreşti pe facebook şi sã gãseşti oameni asemãnãtori  ţie… pentru ce?  Pentru „socializare”… dar ce înseamnã socializare astãzi când toate lucrurile s-au comprimat şi şi-au pierdut esenţa? Când oamenii se grãbesc sã sarã peste etape, sã facã mai întâi sex şi pe urmã sã afle cum îi cheamã, sã muşte mai repede şi mai cu poftã din fructul ispitei fãrã a vedea cã este plin de viermi? În goana asta nebunã prin locuri, timpuri, oameni, nu facem altceva decât sã bifãm experienţe, mai mult sau mai puţin fericite, dar cu siguranţã superficiale. Nu mai aşteptãm sã ne îndrãgostim. Ne îndrãgostim virtual. Nu mai trimitem flori. E de ajuns sã postãm o pozã pe „wall”. Nu mai comunicãm. Folosim chatul. Nu mai trãim. Ne mulţumim cu surogate.  În goana asta nebunã împotriva morţii, lucrurile simple ale vieţii şi-au pierdut valoarea, şi-au pierdut farmecul. Sau poate noi ne-am schimbat între timp sistemul de valori. Noi considerãm „normal” sã pierdem o zi întreagã pe facebook în loc sã citim o carte, sã ieşim la aer în plin soare, sã ne bucurãm cã suntem liberi.

      Nu, nu suntem liberi… avem doar iluzia libertãţii. Credem cã noi suntem proprii noştri stãpâni, când în realitate, sistemul este cel care ne guverneazã. Suntem doar rotiţe într-un angrenaj al cãrui mecanism ne striveşte propria viaţã. Şi nici mãcar nu ne dãm seama de asta. Trãim într-o lume virtualã luând de bun tot ceea ce ea ne oferã cu atâta generozitate. Luãm tinicheaua drept aur în încercarea noastrã, stupidã, de a avea impresia comunicãrii. Credem în himere, credem ca fiecare obiect din vitrinã este ceea ce pare, fãrã sã luãm în seamã cã acea imagine poate fi de fapt o hologramã. Un fals odios menit sã parã o capodoperã. Şi-atunci unde este echilibrul? Cum sã nu te laşi indus în eroare când fiecare vine şi îşi expune pe tarabã tot ceea ce crede el de cuviinţã, încercând sã se arate într-o luminã cât mai favorabilã pentru a cãpãta cât mai multe „like-uri”. Pentru a cerşi atenţie. Pentru a impresiona privirea unui eventual cumpãrãtor care îşi plimbã ochii prin vitrinã. Şi uite-aşa, totul se transformã într-un comerţ, chiar dacã fãrã bani, un comerţ de senzaţii, cuvinte, întâlniri. Un schimb care ucide poezia unui contact real, nemijlocit de aparenţe.

       Ca sã nu mai pun la socoteala cã el, facebookul, s-a insinuat în viaţa mea ca un hoţ şi mi-a furat-o. Dacã la început îl verificam o datã dimineaţa şi încã o datã seara, treptat, pe nesimţite aproape, mi-a furat tot timpul. Şi pe mine odatã cu el… acasa îl am deschis, la birou îl am deschis, cred cã şi la emisiune ar mai lipsi sã îmi instalez un laptop sub nas, deschis pe … facebook. Şi mã mai plâng cã n-am timp. N-am timp sã citesc, sã învãţ, sã ies cu prietenii, sã ma plimb, sã trãiesc. N-am timp. Cronofagia a devenit un stil de viaţã. Partea proastã este ca el, facebookul, stârneşte adicţii. Oare câte „like-uri” am mai primit la linkurile pe care le-am postat? Cine a mai comentat  vreo pozã de-a mea? Cine m-a mai bãgat în seamã? Fãrã limite. La infinit.

       Nu pot nega cã are şi pãrţi bune. Mi-am gasit prieteni din liceu care sunt doar la un click distanţã, am mai gãsit lucruri demne de citit, promovate în acest imens spaţiu în care valorile sunt puse la grãmadã cu kitsch-ul.  Doar cã sub aparenţele comunicãrii, non-comunicarea se insinueazã tot mai mult. Alãturi de fals, minciunã, cronofagie, adicţie. Depinde de fiecare cât lasã acest demon sã-i stãpâneascã  viaţa.

%d bloggers like this: