Întâmplare fabuloasă astăzi la poştă. Nu mi se întâmplă să calc pe acolo prea des, cred că ştim cu toţii de ce. Eu, una, urăsc aglomeraţia şi coada şi recunosc că mi se pare un timp pierdut inutil doar pentru a face fix aceeaşi acţiune pe care o poate îndeplini şi o firmă de curierat, doar că îţi scuteşte cel puţin o oră pierdută.
Astăzi însă aveam ceva de trimis prin minunatul nostru serviciu naţional de curierat, asumându-mi că s-ar putea să dureze mai mult decât aş fi preconizat. După vreo zece minute de aşteptare, ajung în faţa doamnei de la coletărie şi nu apuc să deschid gura pentru a-i comunica nevoia mea, pentru că aud o voce sfioasă în spatele meu:
– “Nu vă supăraţi, doamna Vasile?”
Doamna Vasile s-a dovedit a fi chiar femeia de la ghişeu, la fel de nedumerită de interpelare ca mine. Însă cred că doar plictiseala a împiedicat-o să nu răspundă în doi peri, în stilul caracteristic funcţionarilor publici agasaţi de felul în care merg lucrurile zilnic în instituţia în care lucrează.
– “Aseară, când aţi făcut casa, nu-i aşa că aţi avut lipsă? Îmi pare rău, dar când mi-aţi dat pensia, nu am văzut că mi-aţi dat mai mult. 36 de lei. Uitaţi-i aici”. Şi bătrânul, modest îmbrăcat, dar curat, i-a numarat banii pe tejghea, sub ochii noştri înmărmuriţi.
– “Îmi cer scuze că nu am observat de aseară, dar am venit să vi-i aduc acum. Îmi pare rău.” Şi cu vorbele acestea, s-a întors şi a plecat, lăsându-ne pe noi două cu gura căscată şi pe ceilalţi de la coadă cu aceeaşi mirare în priviri. Trei bancnote de 10 lei, una de 5 lei şi încă una de 1 leu, se odihneau timide pe tejghea, singurii martori că tot ceea ce am povestit deja se întâmplase în realitate, nu era doar o poveste plăsmuită aievea.
L-am privit pe când se îndepărta. Destul de în vârstă, uşor adus de spate, chiar dacă mersul era drept ca al unui om care ştiuse cumva să îşi croiasă drumul în viaţă. Hainele rămase uşor mari, îi atârnau pe trupul micşorat de bătrâneţe. Curat îmbrăcat, deşi fiecare articol vestimentar fusese la modă cu câteva zeci de ani înainte.
36 de lei! Pentru un om simplu, fiecare leuţ contează. Mai ales la o pensie de 7-800 de lei. Îmi veţi spune că nu există aşa ceva, dar credeţi-mă că ştiu ce spun. Şi nu cred că v-aţi imaginat vreodată ce înseamnă să trăieşti o lună cu o astfel de sumă. Să îţi achiţi obligaţiile pe care le presupune traiul zilnic, să mănânci, să îţi cumperi medicamente. Şi nu mai pun alte lucruri pe listă, pentru simplul fapt pentru că nu cred că ar mai putea exista bani şi pentru ele. Doar atât. Strictul necesar, uneori nici ăla îndeajuns. În aceste condiţii, 36 lei ar fi putut reprezenta pâinea pe o lună, plecând de la premisa că încă mai poţi cumpăra o franzelă cu 1 leu. Sau un medicament. Sau poate o prăjitură, căci da, poate şi bătrânii îşi mai doresc din când în când ceva dulce. Doar că oarecum, nemeritată, pentru că acei bani nu i se cuveneau, chiar dacă nevoia l-ar fi împins să îi facă uitaţi. Doar doamna Vasile făcuse casa cu o zi înainte, poate că observase lipsa şi trecuse oarecum peste ea. Şi-o asumase tocmai pentru că, uneori, neatenţia se plăteşte.
Însă de data aceasta, onoarea a fost mai presus decât nevoia sau decât sărăcia. Da, normalitatea doare uneori! Dar încă mai există speranţă! Dacă noi, toţi cei care putem mai mult de atât, învăţăm ceva din lecţiile dureroase.
Irninis Miricioiu 
Ce frumos! Da, sunt foarte mulți oameni în vârstă pentru care corectitudinea și onestitatea sunt mai presus decât nevoile financiare. Mă uit și la bunicii mei, oameni de la țară, cu celebrele pensii de C.A.P, cum își programează cu atenție toate cheltuielile, folosesc fiecare bănuț dar, culmea, nu acceptă bani de la copii sau nepoți. Dacă le cumpăr ceva, țin să îmi dea tot, până la ultimul leuț, să nu cumva să rămână datori 🙂