Archive

Archive for the ‘Litere si … alfabete’ Category

Şi soarele, şi norii, şi cerul….

September 27, 2012 Leave a comment

      

        Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse… Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin norocoase, atinse de toţi şi toate, cu palme lipicioase, ude de transpiraţie sau boalã.

       Bãnuiesc cã nu v-aţi pus niciodatã în pielea mea. De fapt, ştiu cã mã ignorã toatã lumea. Sunt bunã doar în clipa aia când trebuie deschisã uşa, apoi nici la curãţenie nu îşi mai aduce nimeni aminte de mine. În fine, n-aş vrea sã vã supãr. Ci sã vã spun cã şi noi clanţele, deşi nu credeţi, avem suflet.

       De când am ieşit din fabricã, adicã de la mama, am fost clanţa uşii unui apartament al unui senator gras şi chel care, dupã douã luni, m-a aruncat cu uşã cu tot. El deschidea arareori uşa, erau alţii care o deschideau pentru el. Însã soţia lui avea o mânã de neuitat. Micã, delicatã, finã, cu douã inele de aur odihnindu-se pe degete. Doar cã n-am apucat sã mã bucur de atingerea ei prea mult. Apoi am ajuns la un negustor de vechituri morocãnos şi zgârcit care m-a vândut mai departe… nici nu vã povestesc cum am ajuns la noul proprietar, un lãcãtuş, zgâriatã toatã şi înghesuitã într-o cutie, alãturi de o mulţime de lucruri la fel de nefericite ca mine. Lãcãtuşul era un om bun numai cã tot timpul avea mainile unsuroase. Noroc cu nevastã-sa cã mã mai lustruia din când în când… cred cã o deranja şi pe ea sã-i rãmânã unsoarea pe mânã…

       Într-o zi a trebuit sã plec şi de la el… trebuia sã monteze o clanţã la uşa unui azil de bãtrâni şi taman cã atunci când a primit comanda, nu mai avea alte clanţe pe stoc. Şi cum lucrarea trebuia executatã urgent, m-a desfãcut pe mine de la uşa lui şi m-a montat acolo, deşi sunt încã tânãrã, frumoasã şi strãlucitoare. Mai am eu câteva zgârieturi de la transportul neglijent, însã cine stã sã le numere?

        Aşa cã n-am avut încotro, a trebuit sã mã adaptez… mai greu la început, pentru cã îmi era dor de încãperea luxoasã a senatorului, de mâinile fine ale nevesti-sii şi chiar de atenţia cu care mã lustruia doamna lãcãtuş… deh, e bine sã aibã cineva grijã de tine, chiar dacã în timp te mulţumeşti cu tot mai puţin. Însã m-am adaptat repede la noile condiţii de trai. De fapt, n-am avut încotro.

        Camera în care am ajuns este destul de mare, mobilatã auster, doar douã paturi şi o noptierã, un scaun într-un colţ şi un cuier într-altul. Pereţii sunt albi, albi, albul acela lãptos, impersonal, de spital. În ea stau doi bãtrâni. Amândoi tãcuţi şi amândoi singuri. M-am obişnuit cu mişcãrile frânte de paralizie, cu atingerea umedã şi caldã a mâinilor lor. Am învãţat sã îi deosebesc şi cu ochii închişi. Cel din patul de la fereastrã are mâna mai grea şi deschide uşa cu o smuciturã bruscã, iar celãlalt, de lângã mine, mã atinge numai cu degetele apãsând uşor, chiar dacã amândurora le e greu sã urneascã uşa din greoiul scaun cu rotile. Amandoi însã au apãsarea tristã. Atât de tristã încât şi mie îmi vine sã plâng.

        Ambii sunt bolnavi şi pãrãsiţi de familie. Nu se au decât unul pe celãlalt. În atâţia ani petrecuţi împreunã au învãţat cã noţiunea de familie se poate reduce la unul singur. Şi uneori, la tine însuţi, în funcţie de cât de norocos eşti. Au învãţat în aceşti ani, cã singurãtatea este şi ea o boalã, la fel de dureroasã ca oricare alta. Doar cã pentru ea, nu s-au inventat, încã, medicamente. Şi au mai învãţat cã timpul e relativ. Cã ziua poate trece repede atunci când retrãiesc mental iubirile de tinereţe, evocã un chip sau o atingere, o zbatere de gene sau mirosul de acasã. Dar la fel au simţit pe pielea lor curgerea dureroasã a timpului, când trupul a devenit doar o cârpã în ghearele bolii. Şi paralizia asta care de-abia le permite sã vorbeascã… d-apãi sã se mişte, sã se plimbe în aer liber, sã respire aer proaspãt, sã respire…

         Nu se au decât unul pe celãlalt. Însã cel din patul de la geam are mai mult: are posibilitatea de a privi afarã, de a vedea soarele strãlucind a primãvarã, pãsãrile zburând ca o sãgeatã, norii adunându-se a furtunã. În fiecare zi, prietenul sãu îl întreabã cum e vremea: e soare? Plouã? Ninge? Cum e cerul? Înnorat? Senin? Vede vreo pasãre? Vreun colţ de cer? Şi e nemulţumit când celãlalt oboseşte sã dea amãnunte… pur şi simplu, oboseşte… închide ochii şi se preface cã doarme. Prietenul lui se supãrã, ofteazã şi înghite în sec. Ce n-ar da sã fie el cel care sã poatã vedea toate astea… şi cerul şi soarele şi ploaia… doar cã nu se poate. Cât timp trãieşte companionul sãu trebuie sã se mulţumeascã cu stropul de luminã care intrã pe gaura cheii.  Şi cu becul din tavan. Uneori aude paşi şi i se pare cã vede un colţ verde de fustã prin gãurica minusculã şi luminoasã. L-a vãzut în realitate sau e doar o proiecţie din trecut apãrutã acum, în pragul visului? Oricum nu mai conteazã… şi alunecã în somn.

         Zilele noastre sunt toate la fel: dupã trezire, urmeazã consultul de dimineaţã, apoi gustarea, apoi medicamentele. Asistenta are mâna micã şi durdulie şi niciodatã nu reuşeşte sã închidã uşa cu cotul atunci când ia tava de pe cãrucior şi vine sã o lase pe noptierã. Şi cât timp îi dã fiecãruia sã mãnânce. Înghiţiturã cu înghiţiturã. Pânã la ultima fãrâmã de pâine şi ultima picãturã de lapte. Prin fâşia lungã de luminã se întrezãresc dalele podelei. Alb, negru. Alb, negru. Ca o tablã de şah. Eu stau şi numãr lingurile de mâncare pe care le soarbe fiecare. Cel de la fereastrã mãnâncã mai încet. Nu ştiu dacã savureazã mâncarea sau pur şi simplu, nu poate sã înghitã. Celãlalt, mestecã mai repede şi e nerãbdãtor. Doar ochii, ochii i se rotesc în cap cãutând parcã un sprijin. Ceva de care sã se agaţe.

         Ziceam cã zilele noastre sunt toate la fel. Da, mai ales pentru ei. Însã pentru mine, nu existã zi sau noapte. Eu veghez fãrã odihnã. Îmi place sã îl aud pe cel de la geam povestind în fiecare zi ce vede afarã. Când acesta îşi pleacã pleoapele a somn, simt cum prietenul lui se întoarce cu faţa spre mine şi şopteşte încet. Nu ştie, nici mãcar nu îşi imagineazã cã eu îl aud. Vorbeşte singur, plânge, este ros de dorinţa de a vedea cu ochii lui natura, viaţa de dincolo de geam. De fapt, atât i-a mai rãmas. Ideea cã mai existã viaţã dincolo de sticla rece.

         Ieri însã a fost o zi deosebitã de toate celelalte. Cel din patul de la geam a murit. A murit în somn fãrã ca cineva sã-şi dea seama. Nici mãcar eu. L-am auzit oftând la un moment dat, dar am crezut cã viseazã ceva din trecut. El însã, trecea în altã lume. Dimineaţa, asistenţii l-au scos în linişte din camerã şi l-au depus la morga spitalului, aşa cum fac de obicei. Prietenul lui a rãmas o clipã nemişcat, cu ochii pierduţi şi faţa lividã. Împietrit de groazã şi de teamã. Brusc, o luminã i-a strãfulgerat ochii şi parcã şi un zâmbet da sã-i înfloreascã-n colţul gurii. A chemat asistenţii şi i-a rugat sã îl mute în patul de la geam.

        Visul lui lãuntric i se împlinise: prietenul lui murise, îi pãrea rãu, bineînţeles, împãrţiserã o mulţime de ani împreunã, dar… patul… patul de la geam era gol. Era al lui! Se va muta acolo şi va vedea cu ochii lui –  chiar dacã uneori i se înceţoşazã privirea –  soarele, şi norii şi cerul…

         Asistenţii au plecat promiţându-i cã îl vor muta în cursul zilei, dupã prânz. Bãtrânul a fost cuprins de agitaţie; se tot rãsucea în pat, contorsionându-şi trupul chinuit de paralizie. Încerca  sã gesticuleze în mişcãri frânte, bolborosea cuvinte neînţelese. La început, m-am speriat. Credeam cã i se fãcuse rãu şi nu ştiam cum sã cer ajutor. Sã ţip? Pe mine nu m-ar fi auzit nimeni! Sã mã smulg din cuie? Înafarã de o nouã zgârieturã, nu aş fi obţinut nimic… e cumplit sã fii martorul unei asemenea scene, sã vrei sã faci ceva, orice, şi sã nu poţi. Tot încercând eu sã gãsesc soluţii cum sã mã fac auzitã, prietenul meu muritor s-a calmat. Cu singura mânã validã şi-a încheiat pijamaua pânã la gât. Apoi, cu aceeaşi mânã, tremurãtoare şi nesigurã, a deschis încet noptiera, scoţând de-acolo un pieptene negru. Cu o meticulozitate desãvârşitã, încetinitã de slãbiciunea propriei mâini, şi-a aranjat pãrul rar. Apoi şi-a netezit barba ţepoasã şi a încercat sã se îndrepte în pat. Dacã nu aş fi ştiut, poate cã aş fi crezut cã se pregãteşte pentru un eveniment important. O vizitã de-a copiilor sau poate… plecarea acasã. Însã pentru el, mutarea în patul de la geam, era într-adevãr un eveniment important.

         Dupã prânz, am simţit cãldura unei mâini tinere şi hotãrâte:  era asistentul şi am ştiut cã venise clipa. La vederea lui, un surâs i-a luminat faţa bãtrânului.  A aşteptat rãbdãtor ca asistenta cea durdulie sã dezinfecteze patul şi sã schimbe aşternuturile. Pãrea netulburat. S-a lãsat ridicat şi purtat pe braţe pânã în patul vecin. Şi-a ferit privirea de geam pânã ce toatã lumea a pãrãsit camera. Vroia sã simtã întreagã bucuria unui lucru atât de mãrunt, şi totuşi atât de greu de obţinut. A închis ochii şi a respirat profund. Încet şi-a întors capul cãtre geam, încet, încet, ca într-un vis.

         Asistam uimitã la scenã şi nu îmi venea nici sã respir. Nu mai trãisem un astfel de moment în toatã viaţa mea. Am dat numai peste oameni grãbiţi care uitau sã-nchidã pânã şi propria uşã. D-apãi sã mai aibã timp şi de ei înşişi… mã temeam sã nu se-audã paşi pe coridor şi astfel momentul tainic sã fie tulburat. Priveam bãtrânul din faţa mea cum stãtea întins în pat, cu capul spriinit pe pernã, cu ochii închişi şi totuşi îndreptaţi spre geam, ca într-o transã. Aşteptam cu sufletul la gurã clipa magicã. Şi-a ridicat pleoapele încet, încet ca şi cum ar fi vrut sã lase treptat imaginea norilor sã-l inunde. Sã-l spele. Sã-l vindece.  Şi când a avut imaginea completã, mâna i s-a crispat pe cearşaf, pumnul s-a închis trãgând cu putere. Tot trupul zgâlţâit de spasme pãrea o marionetã ruptã din sfori. Un singur lucru se citea pe chipul chinuit de spaime: o durere lãuntricã tâşnitã afarã, cu tot cu lacrimi şi amintiri. Treptat, plânsul i-a devenit un hohot prelung şi straniu… ca un bocet.

         La început nu am înţeles ce se întâmplase. M-am tot smucit din cuie sã vãd şi eu ce era dincolo de geam. Înafarã cã mi-am slãbit încheieturile nu am reuşit sã vãd mare lucru. Resemnatã, am aşteptat deznodãmântul. Şi când mã aşteptatm mai puţin, o razã de luminã a cãzut pieziş pe marginea patului  transformând metalul lucios într-o oglindã. Şi-n clipa aceea m-a strãfulgerat o imagine dureroasã. De fapt, imaginea dureroasã a adevãrului: în faţa geamului se ridica un zid cenuşiu şi înalt. Suficient de înalt ca nici mãcar o razã firavã de soare sã nu îi poate strãbate adâncimea…

       Peste noapte, bãtrânul a murit. Pe faţã i-a rãmas îngheţat acel rictus de disperare mutã dobândit la vederea zidului. Eu am rãmas într-o camerã goalã. Mi s-a spulberat iluzia de a-i mai vedea vreodatã pe-amândoi vorbind despre strãlucirea soarelui şi formele pe care le îmbrãcau norii. Şi mi-am amintit fãrã sã vreau de un citat pe care cineva,  nu mai ştiu unde, nici când, îl pomenise într-o discuţie. Un citat pe care oamenii îl ignorã cam des: „Lucrurile au valoarea pe care le-o dãm şi tot ce nu ne ucide ne face mai puternici”. Sau poate cã l-am inventat eu. Nu-mi mai aduc aminte.

 

 

Advertisements

Jurnal de lectura – Insecta – Claire Castillon

February 6, 2012 Leave a comment

        

         Nu mi-au plãcut niciodatã nuvelele. Mi s-au pãrut întotdeauna nişte romane neterminate… ştiu cã este absurd, cã poţi spune mult în puţine cuvinte, însã nu am reuşit niciodatã sã scap de sentimentul de neterminare pe care genul respectiv mi-l inspirã.  

        Cel puţin pânã acum. Pânã azi când am recitit integral volumul de nuvele, pe care Claire Castillon l-a reunit sub numele „Insecta”. Nu este prima oarã când îl citesc şi totuşi, impresia este la fel de puternicã. Impresia cã ai tras cu ochiul, prin perdea, la un universul intim al relaţiilor dintre mame şi fiice. Un univers în care vina, dragostea, ambiţia, boala, moartea reprezintã coordonatele pe care se înscriu personajele, orbite pe care graviteazã unele în raport cu altele, personaje mutilate de propria lor existenţã, de propriile lor angoase. Şi toate astea, zugrãvite în numai câteva pagini. În doar câteva cuvinte.

        Cuvinte care taie în carne vie cu precizia unui brici bine ascuţit. Cuvinte care decoperteazã pojghiţa sufletului pentru a scoate la luminã emoţii bine ascunse. Cuvinte care pun sare pe ranã. Cuvinte care te şocheazã prin brutalitatea lor. Şi prin realitate. Cuvinte care te dor şi te alinã. Cuvinte care îţi aduc aminte de propria mamã. Sau de propriul tãu copil. Read more…

Jurnal de lecturã – Înainte sã adorm – S.J. Watson

January 3, 2012 3 comments

           Te-ai  întrebat vreodatã cum ar fi dacã te-ai trezi într-o dimineaţã fãrã sã-ţi mai aduci aminte nimic? Nici cine eşti, nici cum te cheamã, nici unde te afli? Dacã fiecare zi ar fi un nou început, un început în care sã nu şti cum arãţi, unde te-ai nãscut şi unde îţi sunt pãrinţii, dacã ai sau nu familie, dacã în jurul tãu sunt oameni care te iubesc?

          Te-ai întrebat vreodatã ce-ai simţi dacã te-ai trezi într-o dimineaţã într-o casã strãinã din care nu recunoşti nimic, în care bâjbâi sã ajungi la baie, dupã ce ai încercat sã îndepãrtezi mâna bãrbatului care doarme lângã tine şi a cãrui prezenţã te înspãimântã? Dacã în fiecare dimineaţã ai avea şocul ridurilor reflectate în oglindã şi al chipului tern care nu îţi spune nimic, dar care se dovedeşte a fi al tãu? Dacã ai avea nevoie de sãgeţile fãcute cu markerul pe nişte poze lipite pe oglinda din baie ca sã înţelegi cã, deşi nu-ţi aminteşti, casa în care te afli este a ta, iar bãrbatul care doarme lângã tine este propriul soţ consfinţit prin jurãminte? Read more…

John Fowles – Colecţionarul

August 8, 2011 10 comments

        

          Am terminat astãzi de citit „Colecţionarul” lui John Fowles. Îmi aduc aminte cã trebuia s-o citesc acum mulţi ani pe vremea când mã pregãteam sã dau bacul la literaturã universalã şi aveam o listã întreagã de lecturi care trebuiau parcurse. Ştiam subiectul cãrţii, dar pânã acum douã zile n-am avut curiozitatea sã îl descopãr pe John Fowles.

         Şi în clipa în care am fãcut-o, am deschis prima paginã şi am parcurs primele rânduri, nu am mai  putut lãsa cartea din mânã. Este ceva straniu care te prinde, te ţintuieşte locului sã urmãreşti destinul Mirandei  Grey strâns înlãnţuit de cel al celui care o sechestreazã. Ajungi şi tu, din postura de cititor, sã priveşti cu aceeaşi curiozitate a entomologului, zbaterea unui fluture prins într-o pânzã de pãianjen. Câţi dintre noi, pe când eram copii sau adolescenţi, n-am urmãrit, cu umbra aceea de curiozitate prost ascunsã de vârstã, rãzboiul mut dintre vânãtor şi pradã, zbaterea, aşteptarea, renunţarea… spectacolul morţii în divina ei splendoare care îţi îngheaţã sângele în vene, îţi paralizeazã conştiinţa? Câţi dintre noi, nu ne-am înfrânt tendinţa naturalã de a întinde mâna şi de a elibera fluturele? De a ne erija în demiurgi? De a avea falsa mulţumire de sine cã am fãcut un bine? Când,  de fapt, undeva, la numai câţiva paşi distanţã, un alt fluture cade în capcana altui pãianjen, şi tot aşa, la infinit…

          Fãrã sã vrei, Fowles te face pãrtaş la povestea fluturelui prins în capcanã. Te prinde uşor de mânã şi îţi rezervã locul pe rândul din faţã. Te lasã sã vezi spectacolul morţii în toatã grozãvia lui, sã ai reacţii faţã de victimã, dar şi faţã de temnicer. Te pune sã judeci. Sã tragi concluzii. Sã te laşi emoţionat. Sã crezi cã existã speranţã.

          Când începi sã-l cunoşti pe Frederick Clegg (sau Caliban dupã cum îl porecleşte victima, fãcând trimitere la Furtuna lui Shakespeare), pare tipul de om inofensiv,  incapabil sã-şi depãşeascã propria condiţie. Funcţionar mãrunt la primãrie, ducând o existenţã modestã, şi totodatã orfan educat de rude fãrã sã fi cunoscut cu adevãrat dragostea pãrinteascã, el creşte fãrã repere, se dezvoltã plat, pe orizontalã, nutrind pasiuni împrumutate din convingerile celor din jurul sãu. Colecţioneazã fluturi pentru cã l-a încurajat unchiul Dick şi nu pentru cã ar fi simţit vreo atracţie deosebitã pentru entomologie. Însã ajunge sã se regãseascã în minuţiozitatea pasiunii lui, rigoare transformatã în manie şi nu în pasiunea  pentru frumos sau pentru ştiinţã. Colecţioneazã fluturi tocmai pentru cã îi place sã îi aşeze dupã unghiul aripilor şi nu pentru cã cercetãrile sale în domeniu o impun. Nu face cercetãri în domeniu. Se mulţumeşte sã îi prindã, sã îi ţintuiascã în ace şi apoi sã îi admire. Morţi. Frumuseţe moartã. Inutilã.

         Tot un fluture este şi Miranda. O specie rarã pe care n-a avut-o în colecţie. O specie pe care o urmãreşte cu timiditate, la început, atunci când nu are curajul sã o abordeze direct. Sã încerce sã o cunoascã,  sã o cucereascã, aşa cum ar fi ales sã facã ceilalţi bãrbaţi, sã îi dea posibilitatea alegerii. Existenţa lui platã, fãrã prea multe urcuşuri şi coborâşuri se rezumã la fluturi şi la jobul lui mãrunt, la teoriile despre viaţã ale Mãtuşii Annie şi la infirmitatea lui Mabel. La glumele rãutacioase ale colegilor lui, la meschinãria vieţii de zi cu zi, la sãrãcie şi la invidia pe care subliminal o nutreşte faţã de cei din clasele superioare. Pentru cã, inconştient aproape, se simte inferior. Se simte neînsemnat într-o lume în care valorile sociale sunt într-o continuã schimbare. Prins între tradiţionalism şi perpetua transformare a societãţii capitaliste, el nu are capacitatea de adaptare nici mãcar atunci când primeşte, ca o gratitudine a sorţii, biletul câştigãtor la pronosport. Dobândind peste noapte o avere considerabilã, se trezeşte cã are cu ce, dar nu ştie cum. Poate sã îşi satisfacã orice capriciu, însã nevoile lui sunt aceleaşi, ba mai mult se simte frustrat atunci când oamenii îl eticheteazã drept unul care încercã sã compenseze cu bani lipsurile morale şi proasta educaţie pe care încearcã din greu sã le ascundã. Îşi permite sã risipeascã banii pe lucruri de care nu are nevoie, aducându-şi aminte de perioadele când numai visa la asta. Şi totuşi, în loc sã creeze punţi între el şi lumea nouã la care se strãduieşte sã acceadã, îşi taie tot mai mult legãturile cu lumea realã, cu oamenii din jurul lui. Deşi nu a avut prieteni niciodatã, deşi întotdeauna s-a ferit de legãturile cu oamenii din jurul lui, o singurã fiinţã a reuşit sã-i capteze atenţia: Miranda. Teoretic, 0 fatã ca oricare alta, ieşitã din comun însã prin frumuseţea ei. Înainte sã devinã bogat, a urmãrit-o timp de doi ani, încercând sã se familiarizeze cu existenţa ei. Însã nu a a avut curajul niciodatã sã-şi imagineze cã lucrurile se pot transforma în ceva mai mult de-atât. Banii obţinuţi peste noapte, au reuşit sã creeze în mintea lui, paşaportul cãtre inima ei. De fapt, cãtre colivia de sticlã în care urma sã o închidã ca pe cel mai de preţ exponat. Un exponat viu, numai al lui.

        Ceea ce este aproape paradoxal în atitudinea lui este cã tot ceea ce face, n-o face dintr-un profund simţ al rãului, nu este un spirit posedat de dorinţa de a ucide. Ci de a pãstra. De a conserva. Şi de a admira, din când în când, ceea ce posedã. Şocheazã atitudinea profund sincerã pe care o are, în primul rând cu sine, şi în al doilea rând cu cititorul, ca martor al frãmântãrilor sale interioare. Fire simplistã, ternã, fãrã zvâcniri morale, Caliban crede, în inocenţa lui, cã sechestrarea unei fete în numele unei dorinţe proprii îşi poate gãsi justificãri în lumea realã. Nu este profund convins de importanţa şi de gravitatea faptelor lui. Izolându-se tot mai mult de oameni, ajunge sã trãiascã în propria lume imaginarã acolo unde binele şi rãul sunt faţetele aceleiaşi monede… dar care cade întotdeauna pe dungã. În iluzia pe care o construieşte cu minuţiozitatea pãianjenului care îşi lucreazã pânza, „iubirea” lui pentru Miranda poate justifica inclusiv rãpirea ei. Normele morale nu au ce cãuta în aceastã schemã. Le alungã aşa cum ar alunga cu mâna nişte insecte sâcâitoare. Nici mãcar ea, fata, privitã ca individ cu personalitate şi gândire proprie, nu conteazã prea mult. Este ferm convins cã dacã o ţine închisã şi îi face toate poftele, ea va sfârşi îndrãgostindu-se de el. Natura lui generoasã urmând astfel sã şteargã toate lucrurile urâte înfãptuite pânã atunci. Şi iaraşi, concepţia mercantilistã ajunge în prim plan, reuşind sã umbreascã toate celelalte precepte morale, alterând inclusiv noţiunile de „bine” şi „rãu”.

            Dacã la prima vedere pare un nebun care rãpeşte o fatã pentru a o ucide sau pentru a o necinsti, faptul cã nu le face, sau mai bine zis cã nu îi face nici un rãu Mirandei, ba chiar încercã sã o rãsfeţe, demonstreazã gândirea perfect lucidã a omului care plãnuieşte totul în cele mai mici detalii. Însã nu exclude nebunia. Într-un fel, Caliban îşi ia un animal de casã. Ce conteazã cã acel „pet” este o fiinţã vie, cu gândire şi voinţã proprie, ţinut în lesa „stãpânului” doar printr-un exces de autoritate? Ce conteazã când în lumea deformatã a deviaţiilor, totul pare normal? Pãpuşã cu simţuri, Miranda devine un catalizator al propriei lui identitãţi. Toatã existenţa lui se învârte în jurul ei. Şi-atunci, ajungi la un moment dat sã te întrebi: „Cum de îi poate face rãu, dacã într-adevãr, o iubeşte?”  Rãspunsul este simplu: el nu are noţiunea cã îi face rãu. El crede cã ceea ce îi oferã este tot ceea ce îi poate oferi  un bãrbat: dragoste, protecţie, tot ceea ce are nevoie din punct de vedere material. Uitând însã cã dincolo de toate astea îi rãpeşte libertatea. O leagã efectiv de el şi de o existenţã redusã aproape la animalitate.

           Surprinde însã maniera pe care ea o gãseşte pentru a încerca sã se salveze. Nu este vorba de  salvarea fizicã, de a gãsi un mijloc propriu-zis de a evada, se a se întoarce la propria ei viaţã, ci de o salvare spiritualã, o cale de a se întoarce la sine, de a-şi pãstra luciditatea, mintea limpede şi de a încerca sã înţeleagã resorturile destinului care i-au hãrãzit o astfel de experienţã.

           Dar cine este Miranda Grey, înafarã de o fatã frumoasã? În primul rând, este un suflet de artist. Un suflet care şi-a transformat în artã propria viaţã. Şi-a desenat-o cu minuţiozitate, şi-a construit idealuri, scopuri care sã o defineascã, crezuri de la care sã nu se dezicã, sperând într-un viitor luminos. Un viitor de artist menit sã trãiascã pe propria-i pânzã. Poate cã şi de aceea a fost atât de exigentã cu ea însãşi, nu şi-a permis derapajele pe care tinerii le fac mânaţi de furtunile adolescenţei. A încercat sã se şlefuiascã pe sine, creându-şi un sistem de valori diferit faţã de cel al familiei din care provine. O familie nefericitã, aproape destrãmatã, cu probleme, în care cele douã fete au crescut dispreţuindu-şi pãrinţii: pe mamã pentru patima bãuturii, pe tatã pentru incapacitatea lui de a-şi pãrãsi nevasta. Miranda a crescut mai mult în preajma mãtuşii Caroline, şi ea o persoanã destul de frivolã cu pretenţii de cunoscãtor într-ale artei. Adevãratul ei mentor rãmâne misteriosul G.P., pictor care îi dezvãluie misterul unei tuşe sigure, dar şi misterul care zace în sufletul ei adolescentin.

          Copil iubit totuşi, obişnuit sã trãiascã în lumea creatã de ea însãşi, înconjurându-se de lucruri frumoase şi de oameni cu care se simte în siguranţã, Miranda este, în realitate, la fel de oarbã ca şi Caliban. Este aceeaşi orbire în sens canettian, aceeaşi opacitate la lucrurile sordide din jurul ei,  de a cãror existenţã nu este conştientã, nici mãcar nu le intuieşte. Poate ca şi de aceea, şocul rãpirii ei este resimţit în profunzime. Nu poate accepta ca propria ei viaţã sã fie rãsturnatã astfel, din cauza hazardului şi a unui individ nebun care susţine c-o iubeşte. Propria ei viaţã la a cãrei construcţie a trudit din greu. Ar fi fost, dacã soarta nu ar fi hotãrât altceva, un om realizat. Un om care şi-a decupat viaţa cu mânã sigurã din mantaua succesului. Ar fi luat tot ceea ce ar fi considerat cã i se cuvine. Atât din viaţã cât şi din artã.

           Fowles alege varianta jurnalului pentru a ne dezvãlui personalitatea Mirandei. Timidã şi copilãtoasã, alteori egoistã şi puţin infatuatã, cu atitudinea afectatã a omului care îşi dã aere conştient de superioritatea sa, Miranda reprezintã însã prototipul paradoxal al victimei. Al ţapului ispãşitor. Al omului menit sã exorcizeze, fãrã mãcar sã intuiascã, rãul din sufletul rãpitorului ei. Surprinzãtor la un moment dat, este faptul cã ea intuieşte cu exactitate ceea ce zace în sufletul lui, îi înţelege slãbiciunile şi chiar încercã sã-l ajute. Sã-şi asume transformarea lui . Sã îl ridice din mocirla ignoranţei şi sã îl facã demn de o soartã mai bunã. Chiar dacã la început o înfricoşeazã şi îi stârneşte cele mai negre gânduri, atitudinea lui umilã, de câine bãtut care cerşeşte o mângãiere, mai întâi o determinã sã-şi batã joc de el, sã-l dispreţuiascã, şi treptat, pe mãsurã ce stau de vorbã, sã încerce sã îl înţeleagã. Sã îl schimbe. Sã fie ea apostolul care l-a îndrumat cãtre luminã. O luminã a cunoaşterii şi a unei lumi noi. O lume în care valorile îşi au rolul lor bine determinat, în care existã respect şi responsabilitate. În care existã noţiunea de „bine”. Chiar dacã el, aflat dincolo de baricadã, este cel care îi ia propria ei luminã: libertatea  şi odatã cu ea şi ultima razã de soare. Substituţia, chiar dacã se întâmplã în planuri diferite, are rolul de a evidenţia o transformare. Trecerea de la luminã la întuneric, de la libertate la temniţã, de la nestãpânirea unui spirit aflat într-o perpetuã cãutare, la închistarea unui suflet menit sã trãiascã toatã viaţa între tiparele unei lumi moarte. Lipsind-o de luminã şi de libertate, Caliban încercã de fapt sã o aducã în lumea lui, sperând – în van – cã ea se va îndrãgosti de el. În propria lui îngustime, în orbirea lui moralã, nu poate pricepe cã fac parte din lumi diferite, cã ea nu va putea niciodatã coborî  pânã la el, dar nici el nu va putea vreodatã urca  pânã acolo unde şi-a croit ea existenţa. Lumea lui este însã o lume a tenebrelor, a angoaselor şi frustrãrilor care nu pot fi vindecate cu bani. Poate doar cu dragoste, dar dragostea ei nu este de dat. În nici un caz lui. Este şocantã însã transformarea pe care Miranda, obligatã sã se oglindeascã în proprii ei ochi, o suferã pe parcursul întemniţãrii. Dacã la început, se mulţumeşte sã se lamenteze, încercând sã înţeleagã ce-o aşteaptã, treptat, ochiul ei atent începe sã se întoarcã asupra trecutului, sã cântãreascã faptele cu altã unitate de mãsurã decât cea a tinereţii, sã înţeleagã, sã judece. De fapt, sã se maturizeze. O maturizare forţatã, o maturizare împletitã cu neputinţa de a acţiona, cu repulsia faţã de un om opac, de care, însã se simte fatalmente legatã. Trecerea timpului, în loc sã o aline, o exaspereazã provocându-i disperarea omului sleit de puteri care se strãduieşte din rãsputeri sã nu înnebuneascã. Sã înveţe sã-şi canalizeze gândurile pentru a gãsi soluţia salvatoare. Şi chiar dacã eliberarea este amânatã la nesfârşit, chiar dacã disperarea se transformã în urã profundã faţã de omul care i-a amputat destinul, Miranda încearcã sã evadeze din temniţã prin intermediul amintirilor pe care Caliban, oricât s-ar strãdui, n-o sã reuşeascã sã i le ia niciodatã. Sã îşi dea seama cã dincolo de realitatea de zi cu zi, întâmplãrile au şi alte înţelesuri, vorbele spuse la un moment dat  îşi pot schimba sensul, un amurg îşi schimbã nuanţele în funcţie de perspectiva din care îl priveşti. Şi viaţa fiecãruia poate fi altfel, dacã cel în cauzã îşi acordã un minut sã se gândeascã la ea. Sã îi încetineascã puţin goana pentru a sesiza nuanţele. Viaţa nu este alcãtuitã numai din alb şi negru. De fapt, nici albul cel mai alb nu este alb, nici negrul cel mai negru nu este negru. Şi asta, din simplul fapt cã nu existã culori absolute. În viaţã toate culorile sunt doar rezultantele altor culori.

          Aceasta este lecţia pe care o învaţã Miranda. Şi pe care ar trebui s-o înveţe fiecare dintre noi. Ea însã a învãţat-o prea târziu, nemaiavând timp s-o aplice. Nici mãcar sã-şi mãrturiseascã dragostea pentru G.P., sentiment care îi apare acum ca o revelaţie. Sentiment pentru care ar da orice sã-l poatã mãrturisi. Sentiment care se cristalizeazã în fiecare zi mai mult pe mãsurã ce îi alcãtuieşte portretul din fuiorul amintirilor. Toate convenţiile şi barierele sociale dispar, nici mãcar faptul cã el este cu 21 de ani mai în vârstã ca ea şi cã i-ar putea fi tatã, nu mai reprezintã un impediment. Dacã la început este doar un pictor pe care ea îl admirã, apoi se simte mãgulitã ca el îi acceptã prezenţa în anturajul lui, treptat fire invizibile ajung sã se ţeasã în sufletul ei. Fire pe care le camufleazã sub aparenţa prieteniei şi a congruenţei opiniilor în materie de artã. Se amãgeşte pe sine crezând cã sunt doar prieteni, dar femeia din ea se trezeşte la privirile lui ademenitoare. Simte cã el o doreşte şi este mãgulitã de asta. Îşi dã importanţã, se simte flatatã şi crede cã este normal sã fie aşa. Nu înţelege însã de ce se simte trãdatã, de ce o doare, când într-o zi, o surprinde pe colega ei de facultate, pãrãsind în fugã patul lui. Era geloasã? Invidioasã? Îi era fricã de faptul cã-l va pierde? Îi trebuie timp, şi întemniţarea în pivniţa întunecoasã a lui Caliban i-l oferã din plin, sã înţeleagã ca ţine la el nu doar ca la un mentor, ca la mâna care o modeleazã, ci ca la un bãrbat de care şi-ar dori sã se lase posedatã cu trup şi suflet, toatã viaţa, pânã la moarte. Însã moartea vine prea curând, şi ea n-apucã sã îi
mãrturiseascã acest lucru. N-apucã decât sã adoarmã mângâind rama tabloului care-i poartã semnãtura, în timp ce boala îi roade tinereţea pe dinãuntru. De fapt, toate revelaţiile pe care le trãieşte cu intensitate maximã sunt în van. Finalul, stupid aproape, striveşte orice speranţã.

          Nu, nu este ucisã de temnicerul ei pe când încerca sã fugã, şi nu, nu a violat-o şi apoi a ciopârţit-o într-un acces de furie sadicã, ci Miranda a murit de pneumonie. Moartea ei, stupidã aproape, şocheazã tocmai prin inutilitatea gestului şi prin incapacitatea lui de o împiedica. Nici el n-a vrut ca ea sã moarã. Însã dincolo de laşitate, dincolo de egoism, dincolo de încercãrile lui disperate de a-şi înfrânge propria placiditate vâscoasã şi de a acţiona, se simte aceeaşi curiozitate morbidã pe care nu şi-o poate stãpâni în faţa morţii unui fluture, atunci când corpul lui minuscul este strãbãtut de acul aducãtor de moarte. Umanitatea lui nu este zguduitã de tragicul sfârşit al Mirandei – asta nu înseamnã cã n-a fost şocat în rutina zilnicã – însã conştiinţa lui, neavând dimensiunile binelui şi ale rãului, nu se poate tulbura, nu se poate revolta, nu îl poate pedepsi. Lui nu îi e fricã de conştiinţã – pentru cã n-o are, nici de Dumnezeu, pentru cã e ateu, poate doar de oameni, însã are grijã sã-şi acopere toate urmele atunci când ştie cã încalcã vreo lege. Şi uite-aşa, visurile Mirandei sunt îngropate împreunã cu ea sub merii din grãdinã şi tot acolo au fost abandonate şi ideile lui sinucigaşe ce l-ar fi transformat, postum, într-un Romeo de mucava. Şi viaţa merge mai departe. Oamenii continuã sã se trezeascã dimineaţa, sã-şi bea cafelele, sã bârfeascã ştirile zilei în autobuz, sã cumpere pâine, sã se iubeascã. Şi zilele continuã sã se scurgã, soarele sã rãsarã şi sã apunã, fluturii sã zboare din floare în floare şi alţii sã-i urmãreascã cu ochi avizi de „colecţionari”.

        Nici mãcar nu şocheazã finalul deschis al lui Fowles, care ne dezvãluie urmãtoarea ţintã şi încrederea individului cã poate va avea noroc „de data asta”. Urmãtorul trofeu de adãugat la colecţie. Nici asocierea pe care o face punând la un loc femeile alãturi de fluturi, nu este întâmplãtoare. Pe lângã frumuseţe, ceea ce caracterizeazã ambele specii este nestatornicia. Fluturii zboarã din floare în floare, femeile de la un bãrbat la altul. Şi-atunci de ce nu i-ai pune pe toţi în aceeaşi colecţie?

         Într-un fel sau altul, finalul era de aşteptat. Ca şi constatarea cã oamenii de genul asta nu se schimbã. Niciodatã. Partea proastã este cã ei sunt printre noi. Ar putea fi ruda, vecinul sau propriul vostru frate. Ar putea fi oricine. Cu aparenţa lui de om normal, umil, singur. Cu atitudinea servilã şi zâmbetul tâmp pe faţã. Cu micile lui manii care se pot transforma oricând în deviaţii. Cu lumea vãzutã prin ochii lui goi ca printr-o lentilã spartã. Cu  frustrãrile ascunse adânc în cicatrici rãmase din trecut. Cu lipsa oricãror prespective şi mai ales a unui sistem de valori. Cu idealuri de domino şi idei împrumutate de la alţii. Cu micimea sufletescã şi incapacitatea de adaptare. Cu banii pe care îi aruncã în stânga şi în dreapta, crezând cã poate cumpãra orice. Inclusiv un suflet. Cu pivniţa lui unde vã aşteaptã aşa cum pãianjenul îşi aşteptã prada. Trebuie doar sã-i cãdeţi în plasã…

          Problema este cã azi oamenii colecţioneazã sentimente.

Colind

December 26, 2010 Leave a comment

 

Ace de brad îmi sângereazã zborul

amintind de un  alt Crãciun,

de un alt tu,

de un alt Dumnezeu.

 

Pictograme înlocuiesc globurile

dintr-un brad imaginar

pe care noi l-am împodobit cândva,

din dorinţa de normalitate.

 

Mi-ar plãcea sã cred

cã undeva, în Laponia, poate,

Moş Crãciun existã şi pentru mine.

Irninis Miricioiu

Dor de tine

November 1, 2010 5 comments

 

M-am prins in propria-mi capcana

                  iscata intre doua lumi.

Tu esti departe, eu sunt departe

in goana cailor, un inger mut s-a inaltat.

 

Am crezut ca dincolo de nori

               mai e ceva.

Nestiind ca de fapt tu ai luat totul

pana si ingerul zdrobit de copitele cailor.

 

Si lacrima care a curs atunci

          pe obrazul de marmura

al umbrei din oglinda trecutului

s-a spart intr-o mie de cioburi.

          S-a recompus in imaginea ta.

Irninis Miricioiu

Meditaţie

October 29, 2010 2 comments

 

Nu sunt un înger ce îşi întinde aripile în jurul tãu

            ca sã te spele de pãcate.

Nu sunt o lacrimã ce se prelinge pe-un obraz

            fierbinte de atâta aşteptare.

Nu sunt o mânã-ncremenitã-ntr-un gest

            frânt de nepãsarea ta.

Nu sunt drumul ce se-aşterne paşilor tãi

            mult prea grãbiţi în depãrtarea lor.

Nu sunt nisipul din clepsidrã ce uitã sã curgã

            atunci când doar vidul mai e între noi.

Nu sunt sãrutul de rãmas bun

            furat unei clipe iluzorii.

Nu sunt trecutul, nu sunt viitorul.

Sunt doar eu… şi toate la un loc.

Irninis Miricioiu

%d bloggers like this: