Am avut dintotdeauna vocația pierderii. Inițial, îmi pierdeam câte un creion, o agrafă de păr sau o jucărie. Nimicuri. Lucruri neimportante pe care le pierde orice copil. Nici măcar nu remarcam că le-am pierdut.
Apoi mi-am pierdut tatăl într-o zi caldă de aprilie. Și nici măcar atunci nu am conștientizat durerea pierderii. Și-așa nu îl mai văzusem de mult. Așa cum nici la școală nu foloseam toate creioanele.
Am continuat sa pierd apoi chei, șosete, mănuși, ochelari, pisici. Și toate păreau rupte din normalitate. Cine nu și-a pierdut vreodată cheile și a fost nevoit să caute disperat o soluție să intre în propria casă? Cine nu și-a rătăcit vreodată măcar o mănușă? Cine n-a plâns de dorul vreunul motan vărgat ce a uitat să mai vină înapoi?
Bani pierdeam la ordinea zilei. De la cumpărături făcute compulsiv, la investiții proaste, făcute la fel de compulsiv. Însă cumva, creșteau la loc. Parcă dinadins pentru a avea, din nou, ce pierde.
Mi-am pierdut și inima de câteva ori. Și am rătăcit de nebună în căutarea ei. Prin orașe necunoscute, pe drumuri nesfârșite, kilometri și kilometri întregi parcurși. Uneori, ani întregi. O viață întreagă. Mi-era imposibil, aproape, sa trăiesc ca Omul de Tinichea ruginit tot pe dinăuntru. Din fericire, pe ea am găsit-o de fiecare dată. Zdrențuită toată, murdară, călcată în picioare. Dar am avut tot timpul din lume ca să mă pun pe reparat. Să o peticesc cu ață colorată. Să o mai cos, ici colo, în punctele esențiale. Până când s-o am, ajunsă din nou întreagă, frumoasă, numai bună de pierdut din nou.
Apoi mi-am pierdut simțul realității. Am plutit o perioada într-o ceață deasă din care plăsmuiam forme necunoscute. Forme care îmi țineau loc de mama și de tata, de dragoste, de alinare. Dar ca orice balon de săpun ce irizează toate culorile curcubeului, am înțeles singură mistificarea. Dar nu știu nici acum dacă am reușit sa revin total la realitate.
Mi-am pierdut până și cuvintele. Au secat dintr-o dată, refuzând cu încăpățânare să se mai lase prinse pe hârtie. Am tot bâjbâit pe mutește după ele, însă nici urmă de vreun semn grafic. Ici, colo, doar un semn de întrebare răzleț își mai făcea simțită prezența, mimând eterna întrebare: “dar, Doamne, până când?”
Apoi am pierdut-o pe ea. Pe cea care m-a crescut. Pe cea care mi-a arătat ce înseamnă dragoste necondiționată. Să te iubească cineva indiferent cât de strâmb crezi tu ca ești. Și dacă toate pierderile de până atunci au părut cumva normale, atunci nu am mai știut cum sa îndur pierderea. Căci cine e pregătit vreodată să trăiască fără iubire?
Mi-am pierdut apoi încrederea în mine. Oare cum să mai pot face vreodată vreun pas? Oare ce sunt eu în afara unui înveliș gol, lipsit de substanță? Oare ce am rămas în afara unui sâmbure uscat pierdut printre degete?
Abia apoi am realizat că ma pierdusem pe mine de mine. Că rătăceam ca o umbră în propria mea viață. Mă și priveam cumva din afară fără să înțeleg că eu sunt coaja aia sfrijită care se ascunde prin cotloane.
Am mai pierdut de atunci joburi, prieteni, onoruri. Însă aici tind să cred că meritau pierdute. Unele lucruri uneori chiar nu își mai găsesc rostul atunci când tu însuți nu mai ești același de acum douăzeci de ani.
Și poate cea mai prețioasă resursă pe care am pierdut-o a fost timpul. Căci cine îți mai poate da înapoi nopțile irosite pe drumuri nesfârșite, clipele de deznădejde, disperările, toate momentele de furie, de tristețe, de singurătate pentru a le înlocui cu zâmbete și fericire?
Am avut dintotdeauna vocația pierderii. Mai pierd lucruri și astăzi, chei, ochelari, bani sau câte o mănușă. Am învățat însă că reușești întotdeauna să (re)găsești lucrurile importante. Mi-am regăsit tatăl în liniștea inimii mele. Iar inima, nebuna, a venit singură la loc, odată cu dragostea. Pentru omul de langa mine, pentru copil, pentru mine. M-am regasit până și pe mine în cioburile timpului pierdut.
Sunt suma tuturor pierderilor care m-au construit ce sunt astăzi. Un om cu vocația pierderii.
Irninis Miricioiu 