Archive

Posts Tagged ‘dorinta’

Şi soarele, şi norii, şi cerul….

September 27, 2012 Leave a comment

      

        Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse… Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin norocoase, atinse de toţi şi toate, cu palme lipicioase, ude de transpiraţie sau boalã.

       Bãnuiesc cã nu v-aţi pus niciodatã în pielea mea. De fapt, ştiu cã mã ignorã toatã lumea. Sunt bunã doar în clipa aia când trebuie deschisã uşa, apoi nici la curãţenie nu îşi mai aduce nimeni aminte de mine. În fine, n-aş vrea sã vã supãr. Ci sã vã spun cã şi noi clanţele, deşi nu credeţi, avem suflet.

       De când am ieşit din fabricã, adicã de la mama, am fost clanţa uşii unui apartament al unui senator gras şi chel care, dupã douã luni, m-a aruncat cu uşã cu tot. El deschidea arareori uşa, erau alţii care o deschideau pentru el. Însã soţia lui avea o mânã de neuitat. Micã, delicatã, finã, cu douã inele de aur odihnindu-se pe degete. Doar cã n-am apucat sã mã bucur de atingerea ei prea mult. Apoi am ajuns la un negustor de vechituri morocãnos şi zgârcit care m-a vândut mai departe… nici nu vã povestesc cum am ajuns la noul proprietar, un lãcãtuş, zgâriatã toatã şi înghesuitã într-o cutie, alãturi de o mulţime de lucruri la fel de nefericite ca mine. Lãcãtuşul era un om bun numai cã tot timpul avea mainile unsuroase. Noroc cu nevastã-sa cã mã mai lustruia din când în când… cred cã o deranja şi pe ea sã-i rãmânã unsoarea pe mânã…

       Într-o zi a trebuit sã plec şi de la el… trebuia sã monteze o clanţã la uşa unui azil de bãtrâni şi taman cã atunci când a primit comanda, nu mai avea alte clanţe pe stoc. Şi cum lucrarea trebuia executatã urgent, m-a desfãcut pe mine de la uşa lui şi m-a montat acolo, deşi sunt încã tânãrã, frumoasã şi strãlucitoare. Mai am eu câteva zgârieturi de la transportul neglijent, însã cine stã sã le numere?

        Aşa cã n-am avut încotro, a trebuit sã mã adaptez… mai greu la început, pentru cã îmi era dor de încãperea luxoasã a senatorului, de mâinile fine ale nevesti-sii şi chiar de atenţia cu care mã lustruia doamna lãcãtuş… deh, e bine sã aibã cineva grijã de tine, chiar dacã în timp te mulţumeşti cu tot mai puţin. Însã m-am adaptat repede la noile condiţii de trai. De fapt, n-am avut încotro.

        Camera în care am ajuns este destul de mare, mobilatã auster, doar douã paturi şi o noptierã, un scaun într-un colţ şi un cuier într-altul. Pereţii sunt albi, albi, albul acela lãptos, impersonal, de spital. În ea stau doi bãtrâni. Amândoi tãcuţi şi amândoi singuri. M-am obişnuit cu mişcãrile frânte de paralizie, cu atingerea umedã şi caldã a mâinilor lor. Am învãţat sã îi deosebesc şi cu ochii închişi. Cel din patul de la fereastrã are mâna mai grea şi deschide uşa cu o smuciturã bruscã, iar celãlalt, de lângã mine, mã atinge numai cu degetele apãsând uşor, chiar dacã amândurora le e greu sã urneascã uşa din greoiul scaun cu rotile. Amandoi însã au apãsarea tristã. Atât de tristã încât şi mie îmi vine sã plâng.

        Ambii sunt bolnavi şi pãrãsiţi de familie. Nu se au decât unul pe celãlalt. În atâţia ani petrecuţi împreunã au învãţat cã noţiunea de familie se poate reduce la unul singur. Şi uneori, la tine însuţi, în funcţie de cât de norocos eşti. Au învãţat în aceşti ani, cã singurãtatea este şi ea o boalã, la fel de dureroasã ca oricare alta. Doar cã pentru ea, nu s-au inventat, încã, medicamente. Şi au mai învãţat cã timpul e relativ. Cã ziua poate trece repede atunci când retrãiesc mental iubirile de tinereţe, evocã un chip sau o atingere, o zbatere de gene sau mirosul de acasã. Dar la fel au simţit pe pielea lor curgerea dureroasã a timpului, când trupul a devenit doar o cârpã în ghearele bolii. Şi paralizia asta care de-abia le permite sã vorbeascã… d-apãi sã se mişte, sã se plimbe în aer liber, sã respire aer proaspãt, sã respire…

         Nu se au decât unul pe celãlalt. Însã cel din patul de la geam are mai mult: are posibilitatea de a privi afarã, de a vedea soarele strãlucind a primãvarã, pãsãrile zburând ca o sãgeatã, norii adunându-se a furtunã. În fiecare zi, prietenul sãu îl întreabã cum e vremea: e soare? Plouã? Ninge? Cum e cerul? Înnorat? Senin? Vede vreo pasãre? Vreun colţ de cer? Şi e nemulţumit când celãlalt oboseşte sã dea amãnunte… pur şi simplu, oboseşte… închide ochii şi se preface cã doarme. Prietenul lui se supãrã, ofteazã şi înghite în sec. Ce n-ar da sã fie el cel care sã poatã vedea toate astea… şi cerul şi soarele şi ploaia… doar cã nu se poate. Cât timp trãieşte companionul sãu trebuie sã se mulţumeascã cu stropul de luminã care intrã pe gaura cheii.  Şi cu becul din tavan. Uneori aude paşi şi i se pare cã vede un colţ verde de fustã prin gãurica minusculã şi luminoasã. L-a vãzut în realitate sau e doar o proiecţie din trecut apãrutã acum, în pragul visului? Oricum nu mai conteazã… şi alunecã în somn.

         Zilele noastre sunt toate la fel: dupã trezire, urmeazã consultul de dimineaţã, apoi gustarea, apoi medicamentele. Asistenta are mâna micã şi durdulie şi niciodatã nu reuşeşte sã închidã uşa cu cotul atunci când ia tava de pe cãrucior şi vine sã o lase pe noptierã. Şi cât timp îi dã fiecãruia sã mãnânce. Înghiţiturã cu înghiţiturã. Pânã la ultima fãrâmã de pâine şi ultima picãturã de lapte. Prin fâşia lungã de luminã se întrezãresc dalele podelei. Alb, negru. Alb, negru. Ca o tablã de şah. Eu stau şi numãr lingurile de mâncare pe care le soarbe fiecare. Cel de la fereastrã mãnâncã mai încet. Nu ştiu dacã savureazã mâncarea sau pur şi simplu, nu poate sã înghitã. Celãlalt, mestecã mai repede şi e nerãbdãtor. Doar ochii, ochii i se rotesc în cap cãutând parcã un sprijin. Ceva de care sã se agaţe.

         Ziceam cã zilele noastre sunt toate la fel. Da, mai ales pentru ei. Însã pentru mine, nu existã zi sau noapte. Eu veghez fãrã odihnã. Îmi place sã îl aud pe cel de la geam povestind în fiecare zi ce vede afarã. Când acesta îşi pleacã pleoapele a somn, simt cum prietenul lui se întoarce cu faţa spre mine şi şopteşte încet. Nu ştie, nici mãcar nu îşi imagineazã cã eu îl aud. Vorbeşte singur, plânge, este ros de dorinţa de a vedea cu ochii lui natura, viaţa de dincolo de geam. De fapt, atât i-a mai rãmas. Ideea cã mai existã viaţã dincolo de sticla rece.

         Ieri însã a fost o zi deosebitã de toate celelalte. Cel din patul de la geam a murit. A murit în somn fãrã ca cineva sã-şi dea seama. Nici mãcar eu. L-am auzit oftând la un moment dat, dar am crezut cã viseazã ceva din trecut. El însã, trecea în altã lume. Dimineaţa, asistenţii l-au scos în linişte din camerã şi l-au depus la morga spitalului, aşa cum fac de obicei. Prietenul lui a rãmas o clipã nemişcat, cu ochii pierduţi şi faţa lividã. Împietrit de groazã şi de teamã. Brusc, o luminã i-a strãfulgerat ochii şi parcã şi un zâmbet da sã-i înfloreascã-n colţul gurii. A chemat asistenţii şi i-a rugat sã îl mute în patul de la geam.

        Visul lui lãuntric i se împlinise: prietenul lui murise, îi pãrea rãu, bineînţeles, împãrţiserã o mulţime de ani împreunã, dar… patul… patul de la geam era gol. Era al lui! Se va muta acolo şi va vedea cu ochii lui –  chiar dacã uneori i se înceţoşazã privirea –  soarele, şi norii şi cerul…

         Asistenţii au plecat promiţându-i cã îl vor muta în cursul zilei, dupã prânz. Bãtrânul a fost cuprins de agitaţie; se tot rãsucea în pat, contorsionându-şi trupul chinuit de paralizie. Încerca  sã gesticuleze în mişcãri frânte, bolborosea cuvinte neînţelese. La început, m-am speriat. Credeam cã i se fãcuse rãu şi nu ştiam cum sã cer ajutor. Sã ţip? Pe mine nu m-ar fi auzit nimeni! Sã mã smulg din cuie? Înafarã de o nouã zgârieturã, nu aş fi obţinut nimic… e cumplit sã fii martorul unei asemenea scene, sã vrei sã faci ceva, orice, şi sã nu poţi. Tot încercând eu sã gãsesc soluţii cum sã mã fac auzitã, prietenul meu muritor s-a calmat. Cu singura mânã validã şi-a încheiat pijamaua pânã la gât. Apoi, cu aceeaşi mânã, tremurãtoare şi nesigurã, a deschis încet noptiera, scoţând de-acolo un pieptene negru. Cu o meticulozitate desãvârşitã, încetinitã de slãbiciunea propriei mâini, şi-a aranjat pãrul rar. Apoi şi-a netezit barba ţepoasã şi a încercat sã se îndrepte în pat. Dacã nu aş fi ştiut, poate cã aş fi crezut cã se pregãteşte pentru un eveniment important. O vizitã de-a copiilor sau poate… plecarea acasã. Însã pentru el, mutarea în patul de la geam, era într-adevãr un eveniment important.

         Dupã prânz, am simţit cãldura unei mâini tinere şi hotãrâte:  era asistentul şi am ştiut cã venise clipa. La vederea lui, un surâs i-a luminat faţa bãtrânului.  A aşteptat rãbdãtor ca asistenta cea durdulie sã dezinfecteze patul şi sã schimbe aşternuturile. Pãrea netulburat. S-a lãsat ridicat şi purtat pe braţe pânã în patul vecin. Şi-a ferit privirea de geam pânã ce toatã lumea a pãrãsit camera. Vroia sã simtã întreagã bucuria unui lucru atât de mãrunt, şi totuşi atât de greu de obţinut. A închis ochii şi a respirat profund. Încet şi-a întors capul cãtre geam, încet, încet, ca într-un vis.

         Asistam uimitã la scenã şi nu îmi venea nici sã respir. Nu mai trãisem un astfel de moment în toatã viaţa mea. Am dat numai peste oameni grãbiţi care uitau sã-nchidã pânã şi propria uşã. D-apãi sã mai aibã timp şi de ei înşişi… mã temeam sã nu se-audã paşi pe coridor şi astfel momentul tainic sã fie tulburat. Priveam bãtrânul din faţa mea cum stãtea întins în pat, cu capul spriinit pe pernã, cu ochii închişi şi totuşi îndreptaţi spre geam, ca într-o transã. Aşteptam cu sufletul la gurã clipa magicã. Şi-a ridicat pleoapele încet, încet ca şi cum ar fi vrut sã lase treptat imaginea norilor sã-l inunde. Sã-l spele. Sã-l vindece.  Şi când a avut imaginea completã, mâna i s-a crispat pe cearşaf, pumnul s-a închis trãgând cu putere. Tot trupul zgâlţâit de spasme pãrea o marionetã ruptã din sfori. Un singur lucru se citea pe chipul chinuit de spaime: o durere lãuntricã tâşnitã afarã, cu tot cu lacrimi şi amintiri. Treptat, plânsul i-a devenit un hohot prelung şi straniu… ca un bocet.

         La început nu am înţeles ce se întâmplase. M-am tot smucit din cuie sã vãd şi eu ce era dincolo de geam. Înafarã cã mi-am slãbit încheieturile nu am reuşit sã vãd mare lucru. Resemnatã, am aşteptat deznodãmântul. Şi când mã aşteptatm mai puţin, o razã de luminã a cãzut pieziş pe marginea patului  transformând metalul lucios într-o oglindã. Şi-n clipa aceea m-a strãfulgerat o imagine dureroasã. De fapt, imaginea dureroasã a adevãrului: în faţa geamului se ridica un zid cenuşiu şi înalt. Suficient de înalt ca nici mãcar o razã firavã de soare sã nu îi poate strãbate adâncimea…

       Peste noapte, bãtrânul a murit. Pe faţã i-a rãmas îngheţat acel rictus de disperare mutã dobândit la vederea zidului. Eu am rãmas într-o camerã goalã. Mi s-a spulberat iluzia de a-i mai vedea vreodatã pe-amândoi vorbind despre strãlucirea soarelui şi formele pe care le îmbrãcau norii. Şi mi-am amintit fãrã sã vreau de un citat pe care cineva,  nu mai ştiu unde, nici când, îl pomenise într-o discuţie. Un citat pe care oamenii îl ignorã cam des: „Lucrurile au valoarea pe care le-o dãm şi tot ce nu ne ucide ne face mai puternici”. Sau poate cã l-am inventat eu. Nu-mi mai aduc aminte.

 

 

Advertisements

Acrobaţii fãrã coardã elasticã

September 9, 2012 Leave a comment

      

        Mi se întâmplã uneori  (a se citi „tot timpul”) sã fiu nemulţumitã de ceea ce sunt sau de ceea ce am. De cele câteva kilograme care mã obsedeazã chiar dacã, mai nou, intru lejer în mãsura 38. Şi uneori chiar şi în 36. De aripioarele cu care îmi iau zborul, oricâte creme sau masaje anticelulitice le-aş trage. Mã examinez cu ochi de soacrã  – aia cu trei nurori! – şi verdictul nu este unul pe deplin mulţumitor…  am picioarele prea scurte, braţele prea lungi, pãrul prea albastru sau ochii prea ciudaţi, vezi tu, albul astã nu aratã prea bine… ar trebui sã merg la un control. Sunt „prea” şi „prea”. Şi uneori deloc.

        Sunt nemulţumitã  cã mama nu m-a nãscut la tropice, acolo ar fi fost cald tot timpul… dar ştii, nici „prea” cald nu-i bine… şi iarãşi apare cuvântul „prea”. Cã nu trãiesc în Anglia sau în Norvegia, acolo unde civilizaţia nu se învaţã în cãrţi, unde autobuzul vine la 12.47 trecute fix ca deh, aşa scrie în orarul respectat cu sfinţenie. Cã nu mi-am tocit coatele alãturi de vreun Saramago, ca sã mã pot mândri cã l-am cunoscut (deh, mai greu cu contemporaneitatea asta, dar sã zicem cã e o licenţã… narativã). Cã nu am fost în stare sã dezvolt o afacere de milioane de euro vânzând  iluzii la colţ de stradã, fapt care mi-ar fi scutit de muncã pe viaţã. Ce conteazã cã oamenii m-ar fi detestat vãzându-şi punga goalã şi gândindu-se cu ce uşurinţã i-am fraierit? Cu contul burduşit în bancã, conştiinţa devine un lux ne-necesar… Cã n-am castele în Spania, insulele Fiji sau oriunde în altã parte, nici un iaht pe care sã-mi plimb celulita şi nelipsitul bichon (ştiţi voi, chestia aia de şters papucii) cu nelipsita-i zgardã bãtutã-n cristale Swarovski. Cã botoxul încã nu se vinde la pungi de un litru. Cã n-am în fiecare zi manichiurista la pat sã-mi vopseascã unghiile verzi… sau roşii… sau albastre… sau… nu trebuie sã vi le mai înşir, cã oricum le vedeţi pe feisbuc. Cã n-am. Şi n-am. Şi n-am.

         Recunosc. Am multe frustrãri. Mi s-a şi reproşat la un moment dat cã nu se ştie cum mã trezesc dimineaţa…  sunt binedispusã sau îmi aduc aminte de „datorii”. Iar la categoria asta, lista este interminabilã şi frustrãrile pe mãsurã. Cã pisica vecinului miaunã prea tare şi îmi tulburã somnul de frumuseţe fix când mi-e lumea mai dragã. Cã mama mã sunã sã îmi cearã ajutorul exact când sunt în vacanţã. Cã locul de parcare devine în fiecare zi teren de luptã cu toţi cei care ar atenta sã mi-l subtilizeze de sub nasul ascuţit a rãzboi. Cã necazurile vin când nu te-aştepţi. Cã iedera vecinului se scuturã pe pervazul meu… şi numai pe-al meu. Cã nesimţitele de facturi nu se plãtesc singure… şi eventual, nu cu bani din propriul meu cont. Cã dorm prea puţin… sau prea mult. Cã (mai) trebuie sã (şi) muncesc. Mãcar uneori şi mãcar de formã. Cã n-am timp sã fac ceea ce mi-aş dori… hmmm, da, dar ce? Saaaaau…cã am prea mult timp şi nu ştiu ce sã fac cu el. Ei… da’ asta chiar cã-i o problemã! Cã e sfârşit de varã şi deja a venit toamna, cã da, Crãciunul e frumos, dar parcã goana dupã daruri mã înnebuneşte. Şi nu, nu vreau sã mã gândesc la zãpadã, troiene, buze crãpate şi nasul roşu de ger. Vara viitoare? Daaaa, dar pânã atunci mai e o veşnicieeeeeeeee…

         Şi uite-aşa se scurge fiecare zi. Un baleiaj ameţitor între frustrãri şi dorinţe, dorinţe şi frustrãri. Le ştim cu toţii. Le cunoaştem bine gustul şi mirosul, ştim cã apar când ne aşteptãm mai puţin. Când ar trebui sã ne bucurãm de locul acesta frumos în care stãm la soare, dupã ce am cheltuit o avere sã ajungem aici. De gustul unui fruct bine copt gândindu-ne cã a cãlãtorit peste mãri şi ţãri ca sã ajungã sã-şi verse nectarul între buzele noastre. De faptul cã e soare şi nu se ştie dacã mâine va mai rãsãri pentru noi. De lucruri pe care nu le vedem. Le uitãm. Le ignorãm. Sau pur şi simplu, suntem mult prea grãbiţi, prea superficiali sau prea temãtori ca sã le dãm atenţie.

         Ne-am obişnuit sã trãim la suprafaţa propriei noastre vieţi  şi sã credem cã destinul este dator sã ne dãruiascã totul: casã (a se citi, o vilã cu piscinã!), maşinã, vacanţe (cât mai exotice, evident), o familie fericitã, un soţ care nu ne înşalã şi ne declarã în fiecare zi cã ne iubeşte pânã la cer şi înapoi, un copil care nu iese din cuvântul nostru, un job de vis la care ne ducem marţea şi primãvara şi oricum e de-ajuns, norişori roz pe care sã ne plimbãm bichonul şi toooot aşa lista poate continua la nesfârşît. Da, avem impresia cã totul ni se cuvine. Cã destinul este doar duhul din lampa lui Aladdin aflat permanent la dispoziţia noastrã. Cã ne-am nãscut privilegiaţi şi lumea se învârte în jurul nostru.

         Ei bine, hai sã vã dau o veste proastã… Lumea are propriul ei centru şi propriul ei univers. Iar noi, oamenii, deşi n-o vedem, suntem doar nişte accesorii menite sã populeze decorul la un moment dat. Nişte accesorii cu pretenţii, bineînţeles. Cu cât mai mari, cu atât mai bine… cum era vorba „think big”. Nişte marionete care se încãpãţâneazã sã creadã cã sforile de care atârnã, nu existã. Cã spaţiul şi timpul sunt în favoarea lor, uitând însã erodarea perpetuã. Şi sfârşitul iminent.

         Conteazã oare cã gândindu-te mereu la ce n-ai, uiţi sã mai vezi ce ţii în mânã? Conteazã cã uneori ratezi prezentul gândindu-te, pãgubos, la Timing is perfectun viitor care nu va deveni niciodatã realitate? Cã cioara de pe gard, rãmâne totuşi o cioarã oricât te-ai strãdui tu s-o vopseşti papagal? Cât despre vrabia din mânã, conteazã cã între timp i-ai dat drumul? Cã timpul nu stã sã te-aştepte atunci când crezi cã ai toatã viaţa sã te gândeşti la un  pas?

         Uneori conteazã alteori, ba. Şi evident, realizãm mult prea târziu. Când nu mai e timp, nu mai sunt bani, nu mai existã oamenii cãrora sã le spui cã îţi pasã.  Cã ocaziile au trecut şi cu ele propria viaţã, ratatã privind în curtea vecinului. Ce înţelegem post factum este cã, de cele mai multe ori, acrobaţiile la înãlţime, fãrã antrenament prealabil, pot fi mişcãri sinucigaşe.

Jeanette Winterson – Scris pe trup

August 26, 2009 16 comments

      

“De ce masura iubirii este pierderea ei?”

  rosu si negru

  

 

      “Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi, fara sa ceri voie nimanui?”

 

      “E usor sa inseli. Infidelitatea nu e un motiv de lauda. La inceput, nu te costa nimic sa iei din increderea pe care cineva si-a pus-o in tine. Scapi neprins, mai iei putin si-nca putin, pana cand nu mai ai din ce lua… Straniu, mainile ar trebui sa-ti fie pline, avand in vedere cat ai luat, insa, atunci cand le deschizi, in ele nu se afla nimic”.

 

     “Daca am sa comit adulter in inima mea, atunci inseamna ca te-am pierdut putin. Imaginea chipului tau stralucitor se va incetosa usor. S-ar putea ca o data sau de doua ori sa nu bag de seama, si sa ma mandresc ca am savurat aceste excursii carnale la modul cel mai cerebral. Si totusi, astfel, voi fi tocit acea cremene ascutita ce aprinde flacara dintre noi, dorinta noastra reciproca pentru fiinta iubita, mai presus de altceva.”

 

     “Riscul pe care ti-l asumi este masura lucrurilor pe care pui pret.”

 

     “Pentru tine i-as da cu mare bucurie foc trecutului meu, as merge mai departe, fara sa ma mai uit nicicand in urma. M-am avantat si altadata cu capul inainte, fara sa estimez pagubele si fara sa ma gandesc la ele. Am facut deja socoteala in minte. Stiu ce ar insemna sa ma descatusez de acumularile unei vieti intregi. Stiu si nu-mi pasa. Mi-ai pus in fata un taram nemarginit de asocieri. Poate fi un spatiu gol sau o eliberare. In mod categoric, vreau sa imi asum acest risc. Vreau sa imi asum acest risc pentru ca viata pe care am pus-o la pastrare a inceput sa mucegaiasca.”

 

     “Tu nu vezi ce vad eu. Esti un ochi de apa limpede in care se joaca lumina.”

 

     “Cine te-a invatat sa-mi scrii pe spate cu sange? Cine te-a invatat sa-ti folosesti mainile ca pe un fier inrosit? Ti-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca apartinandu-ti. Buricele degetelor tale s-au transformat in presa de tipar, imi imprimi un mesaj pe piele, iar fiecare atingere a ta transmite un mesaj corpului meu. Codul tau morse interfereaza cu bataia inimii mele. Inainte de a te intalni inima-mi batea regulat, ma bazam pe ritmul ei, avusese perioade de mare activitate si se intarise. Acum, tu ii modifici ritmul cu propriul tau ritm, canti la mine, bati darabana pe mine, iar eu iti raspund incordandu-ma.

     Scris pe trup e un cod vizibil doar intr-o anumita lumina; acolo sunt acumularile de-o viata. In anumite locuri palimpsestul de atat de adanc gravat ca literele par a fi braille. Imi place sa-mi tin corpul strans in sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodata n-am dezvaluit prea mult, n-am spus toata povestea. Nu stiam ca tu ai maini care pot citi. M-ai tradus recreandu-ma in propria ta carte.”

 

     “De ce trece ardoarea? Timpul ce te va vesteji pe tine ma va vesteji si pe mine. Vom cadea ca niste fructe coapte si ne vom rostogoli in iarba impreuna. Dragul meu prieten, lasa-ma sa ma culc langa tine, cu ochii la nori, pana cand ne va acoperi tarana si nu vom mai fi.”

 

     ” – O sa-l parasesc. Fiindca dragostea mea pentru tine face din orice alta viata o minciuna.”

 

     “Scrisul a ramas la fel, n-a palit. Nimic legat de tine n-a palit. Esti inca culoarea sangelui meu. Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu,  o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?”

 

       “Trupul meu are imprimat peste tot desenul mainii tale. Pielea ta e si a mea. M-ai descifrat si acum sunt usor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine. Vreau sa traiesti. Iarta-mi greselile. Iarta-ma.”

 

     “In cartile despre cum faci fata despartirilor ti se spune sa dormi cu o perna langa tine. Un fel de nevasta olandeza, care in zonele tropicale denumeste un capatai de bambus tinut intre picioare pentru a feri de umezeala cearceaful, un fel de nevasta olandeza. “Perna te va alina in ceasurile lungi de insomnie. Daca adormi, vei beneficia la modul inconstient de prezenta ei. Daca te trezesti, patul ti se va parea mai putin mare si vei simti mai putin singuratatea”. Cine scrie cartile astea? Oare ei, acesti experti ingrijorati si linistiti, chiar cred ca doi coti de umplutura invelita in bumbac vor alina o inima franta? Nu vreau nicio perna, vreau sa-ti simt trupul respirand si miscator. Vreau sa ma tii de mana in intuneric, vreau sa ma rostogolesc spre tine si sa ma imping in tine. Cand ma duc la culcarea noaptea, patul e cat un intreg continent. E un spatiu alb nesfarsit, in care nu te voi gasi. Il strabat centimetru cu centimetru, insa tu nu esti aici. Nu e un joc, n-o sa sari cine stie de unde, ca sa ma iei prin surprindere. Patul de gol. Sunt in pat, insa patul e gol.”

 

     ” “Exploreaza-ma” mi-ai spus, si eu mi-am adunat hartiile, termosurile si hartile, crezand c-am sa ma-ntorc curand. Am plonjat in adancul tau si nu mai gasesc drumul spre iesire. Uneori cred c-am ajuns la lumina, ca ma vei arunca afara ca balena pe Iona, insa apoi dau un colt si ma recunosc iar. Ma vad pe mine in textura pielii tale, traind in osatura ta, plutind prin cavitatile ce decoreaza peretii oricarui chirurg. Asa te cunosc. Esti ceea ce cunosc.”

 

     “Pentru ca le tii inchise ca pe un evantai, nimeni nu banuieste ca de omoplatii tai sunt prinse aripi. In timp ce stateai intins pe burta, ti-am framantat marginile colturoase ale zborului. Esti un inger cazut, dar nemiscat, asa cum sunt ingerii; trupul iti e usor ca de libelula, ai aripi mari aurii, taiate din soare.

     Daca n-am grija, am sa ma tai in tine. Daca-mi strecor mana in treacat si-ti mangai marginea ascutita a scapulei, atunci cand imi voi ridica palma, aceasta va fi plina de sange. Rana ce nu se va vindeca daca nu-ti acord atentia pe care o meriti.

     Tintuieste-ma de tine. Te voi bantui ca un cosmar. Esti Pegas, calul cel inaripat, ce nu voia sa fie inseuat. Incordeaza-te sub mine. Vreau sa-ti vad ghemul de muschi incordandu-se si intinzandu-se. Triunghiuri atat de neprihanite ce ascund o atat de mare putere. Nu te cabra spre mine, gata sa irumpi cu toata forta. Mi-e teama de tine cand, in patul nostru, imi intind mana sa te ating si simt cele doua taisuri intoarse catre mine. Dormi cu spatele la mine, ca sa te am in fata ochilor intreg. Imi ajunge.”

 

      “Dintre toate imaginile care-mi vin in minte cand ma trezesc si cand dorm cea mai insistenta este cea a chipului tau. Chipul tau, neted ca oglinda si limpede ca oglinda. Fata ta in bataia lunii, argintata de lumina rece reflectata, fata ta in intregul ei mister, dezvaluindu-ma.

     Am decupat forma chipului tau in oglinda inghetata, chipul tau mai mare decat corpul meu, gura ta plina cu apa. Te-am tinut la pieptul meu in acea zi cu zapada, conturul tau mi-a taiat haina. Cand mi-am lipit buzele de obrazul tau inghetat, m-ai ars. Pielea din coltul gurii mi s-a despicat, gura mi s-a umplut de sange. Cu cat te-am tinut mai strans, cu atat mai repede te-ai topit. Te-am tinut asa cum te va tine in bratele ei moartea. Moartea ce trage incet cortina grea a pielii pentru a dezvalui carcasa de oase pe care o ascunde.

     Pielea se lasa, se ingalbeneste ca piatra de var, ca piatra de var istovita de vreme, dand la iveala paienjenisul marmorat al venelor. Palida translucenta se intareste si se raceste. Oasele insele se ingalbenesc precum coltii de elefant.

      Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat? Osul frontal, oasele palatine, oasele nazale, oasele lacrimale, pometii, maxilarul, osul craniului, oasele urechii interne, mandibula.

     Acestea sunt scuturile mele, acestea sunt paturile mele, aceste cuvinte nu-mi amitesc de chipul tau.”

 

      “Dragul meu, stelele din ochii tai, propria mea constelatie. Te-am urmarit peste tot, purtandu-ti credinta, dar am privit in jos. M-ai dus dincolo de casa, dincolo de acoperisuri, mult dincolo de orice bun-simt si orice comportament decent. Fara niciun compromis. Trebuia sa fi avut incredere in tine, dar mi-am pierdut curajul.”

 

     “Mi-e dor de tine… Apele, oricat de multe, nu pot stinge dragostea, suvoaiele n-o pot ineca. Atunci ce o ucide? Doar asta: neglijarea ei. Sa nu te vad cand stai in fata mea. Sa nu ma gandesc la tine in toate lucrurile cele mici. Sa nu-ti fac loc sa mergi langa mine pe strada, sa nu intind masa pentru doi. Sa te aleg din obisnuinta, nu din dorinta. Sa las vasele nespalate, patul nefacut, sa nu te bag in seama dimineata, sa te folosesc in timpul noptii. Sa tanjesc la altcineva in timp ce te pup pe obraz. Sa-ti spun numele fara sa-l aud; plecand de la premisa ca e al meu, sa am dreptul sa-l strig.”

 

     “Oamenii stiu de obicei motivul precis pentru care sunt fericiti. Doar rareori stiu insa de ce sunt tristi.

     Tristetea e un gol. Un spatiu fara aer, un loc mort si sufocant, locuinta celui trist. Tristetea e un bloc de inchiriat, cu camere ca niste custi de gaini, iti clocesti propria mizerie, stai in propriul jeg. Tristetea e un drum pe care nu ai unde sa intorci si sa te opresti. Strabate-l impins de cei din spate, cu piedici puse de cei din fata. Strabate-l cu viteza furioasa, chiar daca zilele iti sunt mumificate in plumb. Se intampla atat de repede, din clipa in care ai pornit nu exista nicio ancora din lumea reala care sa te incetineasca, nimic de care sa te agati. Tristetea te trage afara din suporturile vietii tale, lasandu-te sa cazi liber. Oricare ar fi iadul tau personal, in Tristete vei gasi milioane de asemenea iaduri. E un oras in care cosmarurile tuturor se adeveresc.”

 

     “A meritat. Dragostea merita orice pret.”

 

 

 

 

%d bloggers like this: