Despre arici se spune că sunt sfătuitorii lui Dumnezeu. Purtători ai inteligenței supreme, aricii sunt cei care pun ordine în succesiunea zilelor, fiind liantul între zi și noapte, dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre suprafață și adâncime. Un simbol deloc de neglijat, ales cu infinită grijă de scriitoarea Muriel Barbery pentru a da titlul celui de-al doilea roman al său după volumul “O delicatesă”, apărut în 2000, care vede lumina tiparului șase ani mai târziu intitulat “Eleganța ariciului”.
Un roman distins cu numeroase premii printre care se numără Prix Georges Brassens, Prix des Libraires, Prix des Bibliothèques pour Tous, Prix Rotary și multe altele. Cu alte cuvinte, un roman apreciat atât de public, cât și de către critica literară.
Un roman dulce acrișor pe care nu prea știi cum să-l percepi atunci când citești primele pagini. Pentru că te intrigă încă de la primele rânduri. Nu corespunde cu tiparul recognoscibil al unui potențial tipar uman. Însă pe măsură ce povestea își desfășoară cursul, descoperim subtilitățile unei povești care emoționează, amuză și totodată, pune pe gânduri.
Structurat pe principiul jurnalului ce are două fire narative ce alternează în funcție de vocea personajului care își notează gândurile, “Eleganța ariciului” reprezintă o meditație asupra frumuseții vieții, asupra rolului pe care îl are Arta în viața fiecăruia, dar și o critică la adresa superficialității pe care oamenii, și în special, cei foarte bogați, o afișează prin toate obiceiurile lor mărunte, care trădează un infinit gol interior.
Facem, deci, cunoștință cu personajul principal, doamna Renée Michel, o portăreasă de vârstă mijlocie care se îngrijește de 27 de ani de un somptuos imobil aflat în inima Parisului, pe strada Grenelle nr. 7. Un imobil vechi, dar elegant, ale cărui 8 apartamente “gigantice” sunt locuite de o pleiadă de personaje, care mai de care mai simandicoase, mai pretențioase și afectate, toate având un singur lucru în comun: grosimea portofelului care le consfințește, totodată, și statutul social.
Iată cum se autodescrie Doamna Michel:
“Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare și, dacă e să mă iau după unele dimineți mai neplăcute, o răsuflare de mamut. N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretă și insignifiantă. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan mare și leneș, care nu are nicio particularitate deosebită, decât că-i miros urât labele când e contrariat”.
Până aici, nimic neobișnuit. Doar că doamna Michel nu este tocmai ce vrea cu tot dinadinsul să pară: un om cu o existență mediocră tocmai pentru că a fost incapabil să își construiască una mai bună de atât. Doamna Michel este exact opusul: cu o inteligență ieșită din comun, își petrece timpul citind Kant și fenomenologie, ba chiar meditând pe tema sensului idealismului și ajungând la concluzia că individul nu cunoaște lumea în sine, ci doar ideea pe care conștiința i-o poate oferi despre ea. Este fascinată de Lev Tolstoi și este capabilă să reproducă fragmente întregi din “Anna Karenina”, romanul ei preferat. Ba chiar și-a botezat până și pisoiul Léon, varianta franțuzească a lui Lev, în semn de admirație pentru scriitorul rus.
Dar oare ce ar zice locatarii imobilului de pe rue de Grenelle, dacă ar ști că portăreasa lor ascultă Mahler în timp ce se delectează cu meditații carteziene, că adoră să cutreiere bibliotecile în căutare de noi și noi provocări intelectuale, că stăbate muzeele căutând să înțeleagă diferențele între un Vermeer, un Rafael și un Rubens, în timp ce se străduiește din răsputeri să pară needucată, incultă, plată, plebee și pe alocuri, chiar obraznică? Cu alte cuvinte, și-a creat o armură a aparențelor sub care se ascunde pentru a-și putea cultiva în singurătate apetența pentru lectură și pentru Frumos.
Însă ce ar fi atât de reprobabil dacă ceilalți i-ar descoperi deghizarea? Tocmai inadecvarea la clasa socială din care face parte. Când cei bogați consideră că ei dețin adevărul absolut, că educația este apanajul celor care și-o permit să o cumpere, chiar dacă vorbim de un masterat în filozofie medievală, așa cum este cazul surorii Palomei, Colombe, Paloma fiind cel de-al doilea personaj principal al romanului, atunci orice altă intruziune a celor altfel decat ei este considerată nepotrivită. Pentru că nu își pot imagina că o portăreasă poate fi pasionată și de altceva decât de emisiunile de la televizor, că poate trăi și altfel decât gătind rasol, supă de varză sau iahnie de fasole pregătite în casă și că viața ei nu se rezumă doar la mersul la piață și la scosul pubelelor cu gunoi pentru a fi golite în fiecare dimineață.
Însă doar un sigur ochi nu poate fi păcălit. Ochiul Palomei, o fetiță precoce de doar doisprezece ani, deosebit de inteligentă, cea care creionează al doilea fir narativ ce se împletește armonios cu notațiile doamnei Michel pentru a opune dintr-o altă perspectivă micile întâmplări zilnice petrecute în imobil. Paloma este mezina unei familii de bogătași care trăiește într-un apartament de 400 de metri părtrați, la etajul al V-lea al somptuasei clădiri.
Doar că nu prea se împacă cu propria viață pe care o găsește searbădă și lipsită de orice însemnătate, dar asupra căreia meditează cu înverșunare în încercarea de a găsi o serie de “cugetări profunde” menite să surprindă esențialul. De altfel, și-a propus să se și sinucidă atunci când va împlini treisprezece ani, dar nu înainte de a incendia apartamentul familial. De ce? Pentru că ea consideră că toți ai ei merită să rămână pe drumuri, pentru a reveni cumva cu picioarele pe pământ, pentru a vedea cu adevărat realitatea.
Copil singuratic, însă genial aproape, Paloma intuiește vidul în care trăiesc toți membrii familiei ei: tatăl este demintar de rang înalt, fost ministru, preocupat doar de politică și de afaceri, ce preferă să citească ziarele decât să poarte discuții familiale. Mama, o femeie cultă cu un doctorat în litere, se dovedește a fi o depresivă ce merge de mai bine de zece ani la psihanalist și unica amelioare a stării ei constă în îngrijirea obsesivă a plantelor cu care ajunge să vorbească. Și nu în ultimul rând, sora mai mare, Colombe, studentă la filosofie, dar excentrică și depravată, superficială și ipocrită ce pune preț doar pe aparențe, nu și pe ce se ascunde dincolo de ele. Și pentru a întregi tabloul acestei familii, aparent minunate, își fac apariția și Constituția și Parlamentul, două mâțe leneșe și sfidătoare, la fel ca proprii lor stăpâni.
Însă ce legătură există între Paloma și doamna Michel? Amândouă utilizează aceleași tehnici de disimulare, însă din cauze diferite. Amândouă își ascund propria sensibilitate, din dorința de a nu fi rănite de cei din jur. Amândouă meditează la teme profunde ale existenței, la rostul artei și a frumosului, la ceea ce contează cu adevărat în viață.
Și deși fac parte din lumi diferite, amândouă ajung să se întâlnească și să recunoască, prin intermediul lui al treilea personaj, domnul Ozu, un japonez care polarizează atenția tuturor membrilor comunității. Și astfel, triunghiul celor trei personaje ajunge să dea adevărat cheie a cărții, o meditație despre sensul vieții și a lumii, despre existență și despre unde se ascunde adevărata bogăție.
Pentru că așa cum scria Paloma într-una dintre cugetările ei profunde:
“Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre și, mai grav, am renunțat la întâlnirea cu ceilalți, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înșine fără a ne recunoaște în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conștienți că nu ne privim niciodată decât pe noi înșine în celălalt, că suntem singuri în deșert, am înnebuni. Când maică-mea îi oferă doamnei de Broglie pricomigdale de la Ladurée, își deapănă ei înseși povestea vieții sale și nu face decât să-și ronțăie propria savoare; când tata își bea cafeaua și își citește ziarul, se contemplă într-o oglindă cu tendință spre metoda Coué; când Colombe vorbește de conferințele lui Marian, vituperează asupra propriei reflecții și, când oamenii trec prin fața portăresei, nu văd decât golul, pentru că nu sunt ei.
Eu însă implor soarta să-mi acorde șansa de a vedea mai departe de mine însămi și de întâlni pe cineva”.
Iar oglinda Palomei este însăși portăreasa, obligată de circumstanțe să se reflecte pe sine în ochii copilei.
Chiar dacă stilul lui Muriel Barbery poate părea prețios și pe alocuri, greu de citit – a studiat la École Normale Supérieure de Fontenay-Saint-Cloud și a obținut diploma de studii aprofundate în filozofie și a și predat filozofia în cadrul mai multor școli din Franța- finalul cărții (pe care nu îl voi dezvălui aici) merită din plin lectura, făcându-ne să medităm asupra sensului propriei vieți.
Irninis Miricioiu 