Şi i-am cunoscut…

                                          

         Şi i-am cunoscut. Şi s-au lipit de mine cu simplitatea şi candoarea specifice vârstei. Curioşi, mânaţi cu paşi mici spre mine de câte un amãnunt care poate, mã fãcea interesantã în ochii lor limpezi de copii, s-au strâns ciorchine în jurul meu şi parcã, în clipa aia, i-aş fi luat pe toţi acasã… chiar dacã unii dintre ei au pãrinţi, şi implicit soarta este un pic mai îngãduitoare decât cu cei care doar se întreabã ce înseamnã „mamã”, totuşi am simţit setea lor nepotolitã de dragoste… de atenţie. De cineva cãruia sã îi pese…

          Ne-au spus poezii, ne-au cântat şi au aşteptat înfriguraţi venirea Moşului… un Moş care nu i-a uitat şi care a fãcut sã înfloreascã un zâmbet pe feţele lor mici şi totuşi atât de greu încercate de lacrimi… pentru cã deşi au vãzut lumina lumii doar de câţiva ani, mulţi dintre ei, au simţit din plin greutatea palmelor altoite cu sete, puterea bocancilor care strivesc oase, teama visceralã de o nouã corecţie şi imposibilitatea de a se împotrivi în faţa scatoalcei primite pe nedrept.

          Şi deşi m-am întristat gândindu-mã la soarta lor şi la viaţa pe care sunt nevoiţi sã o ducã, trebuie sã recunosc cã m-am bucurat din suflet vãzându-le chipurile scãldate de luminã, vãzându-le febrilitatea cu care smulgeau ambalajele de pe cadouri, ca sã descopere mai repede ce se ascunde sub hârtia frumos coloratã. Şi am uitat de obosealã, de alergãtura ultimelor zile, de programul încãrcat şi de ce  mai aveam neapãrat de fãcut, şi… am intrat în joc.

           Am învãţat cã e bine sã ai o surubelniţã la tine când vrei sã schimbi bateriile jucãriilor cu telecomandã, cã şi fetiţele se joacã cu maşinuţele şi cã … nu existã coincidenţe… pur şi simplu, lucrurile sunt menite sã se întâmple. Aproape cã am izbucnit în plâns când fetiţa pentru care eu mã oferisem sã-i fiu Moş, a spus în faţa tuturor cã tot ce-i place mai mult la grãdiniţã este… sã picteze. Iar eu, pe lângã cadoul pe care şi-l dorea, îi cumpãrasem… acuarele!

          Si iaraşi m-am bucurat sã vãd cã da, existã oameni care sã rezoneze la nefericirea altora şi sã întindã o mânã de ajutor atunci când este nevoie. Le mulţumesc tuturor celor care m-au primit în rândurile lor şi mi-au oferit ocazia sã mã implic, în special Alexandrei, motorul întregii acţiuni caritabile şi lui Chinezu’, cel de la care am „aflat” de aceastã poveste frumoasã.

          Am plecat de acolo cu convingerea cã, deşi nu am reuşit sã transformãm lumea în care trãiesc aceşti copii, mãcar le-am oferit încã un motiv sã creadã cã Moş Crãciun existã pentru fiecare! Trebuie doar sã crezi! 🙂

This slideshow requires JavaScript.