Uneori, chiar cred că sunt printre oamenii norocoși. Cu adevărat norocoși, deși mai am momente când mă plâng de viața mea, mi se pare anostă și lipsită de culoare.
Dar mai vine câte o zi (neagră) ca asta când mă izbește câte o veste care mă zdruncină din temelii și mă face să văd adevărul: da, sunt printre cei norocoși care au avut ocazia să cunoască, să stea de vorbă cu oameni care au scris istorie în domeniul lor.
Și Valentin Uritescu este unul dintre ei. Îmi este greu să scriu despre domnia sa la trecut, mai ales că zilele acestea am editat interviul pe care am avut privilegiul să mi-l acorde acum 11 ani, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR.
Cu puțin timp înainte să se retragă din viața publică, atunci când încă își putea ține boala sub control. Un interviu în care a glumit, a flirtat (intelectual vorbind) cu mine, s-a lăsat purtat pe firul amintirii și a rămas surprins de imaginile găsite în Arhivă. Un interviu pe care îl păstrez printre amintirile de preț, așa cum păstrez și impresia vie că se sfîrșește o lume. Cu fiecare mare artist care părăsește teatrul vieții. Așa cum astazi, maestrul Valentin Uritescu și-a încheiat reprezentația printre noi.
Așa a fost el… unic
Ardelean îndrãgostit de satul natal, Valentin Uritescu s-a dovedit încă din adolescență un nonconformist, un rãzvrãtit fără cauză pe care îl iritau comenzile, poruncile. Prima oarã când a fost consemnat în liceu, consemnarea fiind sinonimã cu izolarea, pedagogul Bazil Lãzãrescu l-a închis în biblioteca liceului.
În momentul în care s-a vãzut înconjurat de cãrți, a hotãrât să fie în permanenţã… în arest. Şi aşa s-a nãscut o pasiune pentru litera scrisã, pentru teatru.
„Viaţa mea s-a desfãşurat sub semnul hazardului, de la intrarea la facultate şi pânã la însurătoare. Mereu am dat cu banul” mãrturisea artistul, gândindu-se cã, pe atunci îşi dorea o carierã sportivã, tatãl sãu fiind cel care l-a sprijinit cãtre una artisticã. A dat de patru ori concurs la Bucureşti, a reuşit din prima, însã vicisitudinile vremii l-au purtat pe alte cãrãri.
Şi-a început cariera la Teatrul Maria Filotti din Brãila: “Toată viaţa mea a fost sub semnul destinului. Acolo, primul lucru pe care l-am făcut după ce am intrat în garsoniera mea a fost să scriu pe perete: „VREAU, TREBUIE, SUNT BUN, VOI REUŞI!”. Şi m-am ţinut de chestia asta. Am muncit foarte mult, dar m-a ajutat şi destinul”, mãrturisea Valentin Uritescu într-un interviu.
Rolul care l-a consacrat a fost cel al sergentului Şaptefraţi, în serialul de televiziune “Lumini şi umbre“, rol continuat şi în filmul lui Sergiu Nicolaescu, “Noi, cei din linia întâi”. Fiecare rol pe care l-a interpretat, pe scenă ori în film, a fost o bijuterie lucrată cu migală şi cu mare, foarte mare talent. A realizat creaţii scenice memorabile în mari spectacole regizate de Alexandru Tocilescu, Sanda Manu, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Felix Alexa, Silviu Purcărete şi alţii. Inventiv şi efervescent, grav şi sensibil, maestrul şi-a cucerit admiratorii prin capacitatea sa uluitoare de a evolua cu aceeaşi strălucire nu numai în registru comic, ci şi în cheie tragică.
Lista filmelor în care a jucat conţine 44 de titluri, printre care se numãrã: “Angela merge mai departe” (1981), ”Concurs” (1982), “Întoarcerea din iad” (1983), “Cantonul părăsit”, “Noi, cei din linia întâi” (1985), “Domnişoara Aurica”, “Trenul de aur” (1986), “Duminică în familie”, “Nişte băieţi grozavi” (1987), “Cei care plătesc cu viaţa”, “Un studio în căutarea unei vedete” (1988), “Momentul adevărului” (1989), “Şobolanii roşii”, “A unsprezecea poruncă”, “Rămânerea” (1990), “De-aş fi Peter Pan” (1991), “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Patul conjugal” (1993), “Chira Chiralina”, “Neînvinsă-i dragostea” (1993), “Examen” (2000), “Turnul din Pisa” (2002), “Căsătorie de probă” (serial TV- 2003), “Magnatul” (2004), “Cuscrele” (serial TV-2005), “Amantul marii doamne Dracula” (2005), “Margo” (2006), “Schimb valutar” (2008). Pentru şapte dintre rolurile realizate pe peliculă a primit premii de interpretare.
”Este o meserie îngrozitor de grea. E o meserie în care trebuie să te torturezi pentru a ajunge la anumite stări. E un fel de desfrânare a tristeţii. Toate actele de creaţie presupun suferinţă. Când am un rol important, toate doagele eului meu se descleie, căzând una dupa alta, iar eu curg spre ceva ce mă absorbe, cuvintele îmi spun o poveste despre un altul pe care eu trebuie să-l aflu” mãrturisea actorul într-un interviu.
Implicat sufletește în tot ce a realizat, maestrul a fost preocupat să fie mereu original. Meseria de actor și-a pus deplin amprenta asupra lui. Asemenea poetului, care cere munților un trup pe potriva “strașnicului suflet pe care-l poartă”, actorului nu-i sunt suficiente cuvintele pentru a se exprima. Poate cã şi de aceea s-a gândit sã le aştearnã pe hârtie.
“Mă zbat și mă chinuiesc între dragoste și moarte. Meseria mea este o desfrânare a tristeții, un duel între imaginație și realitate, iar imaginația are un rol important pentru că trebuie să mă înving pe mine însumi.”
Iar asta a făcut întreaga viață. S-a luptat cu sine să se autodepășească, să lase ceva în urmă. Să ne lase nouă, celor care l-am cunoscut și l-am iubit, o frântură din scânteia care l-a făcut să meargă mai departe, rol după rol, personaj după personaj, vis după vis.
Și a reușit cu prisosință. Înafară de memoria peliculei, de interviuri, scenete, a avut grijă să se mărturisească pe sine, să ne dezvăluie universul său sufletesc accesibil oricând ni se face dor de vorba mucalită, de umorul frust, de zâmbetul șăgalnic: două volume de amintiri pe care le-a semnat cu duioșie: “Așa sunt eu, prost” și un îndemn adresat nouă tuturor celor care ne vom aminti de acum încolo de Valentin Uritescu “Să ai grijă de cel bun din tine”.
Așa vom face de acum încolo. Sau cel puțin, vom încerca.
Eu știu, cel puțin, că de fiecare dată când maestrul îmi va răsări în minte, voi deschide cartea pe care mi-a adus-o-n dar, voi citi dedicația de pe prima pagină și îl voi vedea aievea, așa cum stătea pe canapeaua din studioul nostru, mucalit și zâmbitor.
Irninis Miricioiu 