Archive

Posts Tagged ‘suferinta’

Andiamo – Alice Nãstase Buciuta şi Simona Catrina

August 19, 2012 Leave a comment

        Am ieşit într-o zi la plimbare, tânjind dupã peisajul care altãdatã mã copleşise cu mãreţia lui. Cãutam sã redescopãr bucuria pe care mi-au dat-o odinioarã drumurile ca nişte labirinturi sculptate între ziduri de zãpadã, adulmecam aerul cãutând parfumul acela de frig şi splendoare care mã ameţea în trecut, imploram vântul sã-mi cânte ceva care sã mã facã sã uitdeoameni şi sã-mi amintesc de eternitate. Dar m-am trezit mutilatã, neputincioasã, neînstare sã mai pipãi cu simţurile mele paralizate vreun strop de frumuseţe a lumii. Ştii, cred cã trebuie sã mai ai în tine un strop de mãreţie ca sã poţi oglindi în tine spectacolul copleşitor al naturii… Eu mergeam şi mã uitam în jur, la pãdurile prea îndesate, la munţii acoperiţi de zãpezi, şi-mi cântau întruna în minte versurile lui Romulus Vulpescu:

„Contemplu-n cimitirul grec

un nume brâncovan.

Şi-aş vrea sã plec,

Nu pot sã trec

şi te aştept în van.

N-am sã revin, n-ai sã revii.

Munţi mici, munţi mici şi trişti.

Nu mai existã oameni vii,

tu singurã exişti.”

 

       Dupã încã un telefon de-al lui care, în 7 secunde, mi-a mai trântit o amânare, am mai petrecut o zi la shopping, în care am probat în magazinaşele lor înghesuite tot ce aveau pe umeraşe, şi o altã zi chircitã în pat, în care am plâns de dimineaţa şi pânã seara, iar, când m-am întrerupt, am trudit la câteva sonete – ştii, fiindcã e o îndeletnicire atât de grea, încât te obligã sã nu te mai gândeşti la nimic. Dacã aş fi avut la mine un manual de trigonometrie, mi-ar fi fost şi mai simplu, m-aş fi chinuit şi mai nãpraznic, şi mai acaparator, şi mai salvator. Dar n-am avut. Data viitoare când am s-o iau de nebunã prin lume urmãrind vreun Fãt Morgan o sã-mi îndes în geanta de-mprumut cãrţi grele, cãrţi groaznice.

       Am fost, Simona, peste munţi şi peste distanţe ca sã-mi ucid, de bunãvoie, speranţa. Acum mi-e dor de el, fãrã sã-i mai ştiu numele, fãrã sã mai am pe cine sã strig. S-a deschis pe lume o prãpastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hãu în adâncul cãruia trebuie sã fi rãmas povestea mea de dragoste irealã. Peste ea s-au prãbuşit, din piscuri de stâncã, din vârfuri de iluzii, toate avalanşele unor munţi care s-au scuturat nu de zãpezi, ci de mine. Munţi mici. Munţi rãi. Munţi inventaţi. (…)

       Fiindcã, oricât de greu mi-ar fi, trebuie sã recunosc cã-mi merit soarta. Alerg mereu dupã frânturi de viaţã, şi pun, în locul adevãrurilor care n-au existat niciodatã, setea mea de iubire. Mã risipesc pe drumuri nesfârşite urmãrind himere a cãror dragoste mã înrobeşte şi mã face sã uit care e rostul meu pe pãmânt. Mã tem de vârste, iar temerile care mã fac sã fiu grãbitã, repezitã, hãmesitã sã trãiesc mult şi repede, nu fac altceva decât sã-mi iroseascã anii, lãsându-i în derivã.

       M-am grãbit. M-am minţit.

       Însã cred cã a venit timpul sã accept mãcar un adevãr cu folos: nu are rost sã scormonesc, nu are rost sã cerşesc, nu are rost sã caut. Marile descoperiri, revelaţiile sfinte, ca şi marile iubiri, ţi se dezvãluie întregi, în toatã mãreţia lor, fãrã sã fie nevoie sã le urmãreşti sau sã alergi dupã ele. Iubirile adevãrate ţi se dezvãluie firesc, precum rãsãritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primãvara asta nebunã care mi se aratã, ştiind cã nu am cum sã nu îi simt lumina.

Alice Nãstase Buciuta –Dincolo de tãcere

*

        Nu asta vrem, de fapt, atunci când ne urmãrim iubiţii sau iubitele cãutând dovada clarã a trãdãrilor lor? Ce ne mânã prin hãţişuri, ce ne face sã scormonim prin buzunare, ce ne obligã sã adulmecãm aşternuturi în care ne imaginãm, devastaţi de durere, cum trupurile pe care noi le adorãm s-au împreunat cu trupuri strãine,  mototolind odatã cu cearşafull jurãmintele pe care le credeam sfinte? Nu dorinţa de a ne vindeca o datã pentru totdeauna de suferinţa necunoaşterii? Bãnuielile îţi sfredelesc inima, dar îţi lasã întotdeauna loc perfid pentru încã o speranţã, pentru încã o zi de agonie. În schimb, dovezile trãdãrii aduc durere de moarte, dar aduc şi singura şansã la vindecare. Dupã trãdare, potopul. Dupã potop, înseninarea.

Alice Nãstase Buciuta – Creta şi monstrul

      *

       Am lãsat în urma mea iubiri începute graţios, suav, limpede, care-şi rupeau rotulele înainte de ultima piruetã, astfel încât niciodatã n-am sã ştiu „ce-ar fi fost dacã”. Şi-am mai lãsat în ţarã singurãtãţi prelungi- e drept, dramatic mascate de o viaţã mondenã sclipicioasã, plinã de hãhãieli şi cãlãtorii în strãinãtate, la capãtul cãrora intram în sevrajul devastator al femeii ce gustase drogul aventurii geografice. Cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil. Am început sã privesc lumea întreagã ca pe patria mea. De atunci, deodatã, s-au topit graniţele şi n-am mai avut senzaţia cã fug.

      Eu consum enorm de multã dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlã. Câtã vreme m-am simţit iubitã, am suportat frumos toate ploile, lãtrãturile şi pungãşiile din ţara mea. Dar atunci când pãmântul meu nu mi-a mai recunoscut pasul şi când bãrbatul meu nu mi-a mai recunoscut plânsul, am plecat.

       Când asişti la un naufragiu, cauţi instinctiv sã memorezi moartea, pentru cã e o lugubrã fascinaţie în premierã. Perplexitatea în faţa sfârşitului te smulge de la adevãratele înţelesuri ale hazardului, ale karmei. Dar, când ai motive splendide sã lupţi, eşti obligat moral sã acţionezi.

Simona Catrina – De ce am plecat? De ce-aş mai fi rãmas?

*

       

       Am învãţat mai mult sã ma bucur de emoţia începuturilor de drum decât de miezul lucrurilor, de sâmburele vieţii, de amiezele iubirilor şi ale zilelor însemnate.

Alice Nãstase Buciuta – O aniversare. Un vis

      *

       Eram virginã şi îndrãgostitã veşnic, dulceag, sfâşietor însã mã purtam ca şi cum învârteam pe degete sufletul bãieţilor. La 17 ani era foarte uşor sã te prefaci cã eşti puternic.

Simona Catrina – Stimatã doamnã, pe-o murã v-am scris cã vã iubesc

*

          Nu atunci când am ajuns, ci în clipa plecãrii noastre din Irlanda, m-a lovit fulgerul unui înţeles pe care-l purtam cu mine fãrã sã-l desluşesc. Abia când am ieşit pe punte feribotului care ma ducea departe de ţara abia întâlnitã, cu Marea Irlandei cântând a dragoste şi a moarte de jur împrejur, am priceput, o datã pentru totdeauna, cã nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci cã dragostea pogoarã din cer, ca o minune. Şi cã e pãcat sã-ncercãm sã-i descâlcim firele genezei când nouã ne-a fost dat,simplu, pur şi simplu, numai s-o trãim.

Alice Nãstase Buciuta – Dor de Irlanda

*

        Toate drumurile duc la Roma. Toate gândurile duc la dragoste.

        Mi s-a fãcut fricã, mi s-a fãcut noapte, mi s-a fãcut clar cã nu existã dragoste, cã nu existã cuvânt, cã nu existã noroc.

         Am strãbãtut Vaticanul cu paşi deznãdãjduiţi. În Basilica San Pietro, am privit cu ochi umbriţi şi fãrã speranţã cãtre statuia de marmurã în care Michelangelo a aşezat, împietritã şi albã, tristeţea tuturor mamelor de pe pãmânt. Pietá. Tristeţea sacrã, a Fecioarei care leagãnã pe genunchi fiul mort, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, deopotrivã. Tristeţea oricãrei femei care, privind cãtre pruncul sãu, se sfâşie de neputinţa de-a-l feri de relele lumii. Durerea oricãrei femei care şi-a sacrificat pruncul, nãscut sau nenãscut, în numele unui ideal neînţeles de alţii. Şi m-am întrebat de ce ne e dat sã ducem uneori, din tristeţe şi din neîncredere, mai mult decât ne simţim în stare sã ducem. M-am întrebat de ce ne e dat sã trãim, uneori în dragoste, mai puţin decât ne-am dori sã trãim. Şi mi-am amintit de personajul lui Nikos Kazantzakis care întâlnindu-se cu divinitatea şi însetat sã-şi ia viaţa în piept, a cerut cu glas asprit de îndrãznealã: „Doamne, spune-mi pânã unde sã merg?” Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas senin: „Mergi pânã unde poţi!” „E prea puţin, Doamne! Cere-mi mai mult!”,s-a îndârjit omul. Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas la fel de senin: „Mergi pânã unde nu mai poţi”.

Alice Nãstase Buciuta – Toate drumurile duc la Roma.

Toate gândurile duc la dragoste

*

       Nu ştiu altele cum sunt, dar eu când îmi vãd bãrbatul cântãrind cu ochi pierduţi sau prefãcut indiferenţi trupuri de femei – cu sau fãrã ambalaj textil – mã simt copleşitã de tristeţe, de durere, de neputinţã. Şi mã întreb, cu gândul învineţit de revolte, de ce nu am fost dotatã cu profunzimea înţelepciunii strãvechi, care le-a fãcut pe strãbunicile noastre sã accepte cã bãrbaţii pot sã pofteascã la nuri strãini fãrã sã aibã conştiinţa pãcatului, fãrã sã simtã cã, astfel, îşi pângãresc crunt sufletul, aşa cum aş simţi eu dacã mi s-ar întâmpla nãpasta vinovãţiei.

       „Am vãzut cele mai frumoase  femei din lume în nişte vitrine, la Amsterdam. Se vindeau pe bani”. Aşa arãta sms-ul grãbit trimis de iubitul meu prietenului sãu de la Vâlcea. L-am citit pe furiş, ghemuitã a deznãdejde în patul nostru de la Tulip Inn. Şi apoi m-am rugat în gând sã-mi gãsesc în suflet dragostea linişitã, dragostea care nu doare , dragostea care nu deznãdãjduieşte, dragostea care nu se teme de frumuseţea altor femei. Dragostea care sã mã facã sã mã simt singura femeie din lume, la Amsterdam şi pretutindeni. Dragostea de care nu sunt în stare.

Alice Nãstase Buciuta – La Amsterdam şi pretutindeni

*

       De câte ori mã cred femeie neiubitã, îmi amintesc de emirul meu, de bãrbatul care s-a îndrãgostit de mine la 60 de grade Celsius, sub zidul Babylonului, de bãrbatul care a plâns pentru mine – în timp ce eu îl credeam nebun. Azi, îl cred minunat.

Simona Catrina –Emirul din Badgad. Sfioasã, Şeherezada se înspãimântã

*

        Nu pot sã adorm, deşi sunt istovitã de drumuri şi gânduri. Jumãtatea de lunã îmi bate drept în jumãtatea mea însângeratã de inimã. Încerc sã-mi adun rugãciunile într-una singurã. Încerc sã-mi adun tristeţile într-o speranţã unicã. Încerc sã gãsesc un singur cuvânt despre tot ce-mi doresc. Şi nu sunt în stare. Ce sã cer mai întâi? Ce poţi sã ceri mai întâi? Dragoste? Luminã? Credinţã? Noroc? Bunãtate? Speranţã? Îmi revine obsedant în minte numele lui, numele care nici nu existã. Pe el n-am cum sã-l cer, pentru cã nu ştiu sã-l strig. Şi oftez, cu sufletul îngenuncheat. Mã apropii de vise şi tac. Plâng pios. Alunec în somn cu credinţã.

       Atunci când un om se înalţã la cer, e cãlãuzit de un înger ce pogoarã anume ca sã-l ia şi sã-l ducã în lumea de dincolo. Dar uneori, arareori, îngerul nu izbuteşte. Şi trebuie sã plece singur, fiindcã omul mai are de luptat pe pãmânt. Mai are de trãit. Mai are de iubit, de scris, de cântat, de visat… Şi îngerul pleacã, învins, şi e nevoit sã-i lase pãmânteanului îndãrãtnic şi victorios, ca ofrandã, ca tribut, ca recunoaştere, încã o pereche de ochi. Şi poate cã aşa se face cã unii artişti vãd lumea altfel decât muritorii de rând. Poate cã aceia binecuvântaţi cu o viziune unicã, cei dãruiţi cu harul de a desluşi totul într-un fel nepermis altora, cei care privesc mai mult şi înţeleg mai adânc sunt oamenii care, dupã venirea îngerului, dupã plecarea lui, au rãmas cu o pereche de ochi în plus. Şi cu o şansã mai adâncã de-a pricepe şi de a trãi toate culorile şi nuanţele vieţii.

       Rãsfoiesc mai departe revista din avion, rãsfoiesc mai departe în mine însãmi. „Dacã personajele dumneavoastrã, într-o bunã zi, ar veni, în cel mai autentic stil pirandellian şi v-ar întreba: de ce nu ne-aţi fãcut fericiţi?” a întrebat-o Crenguţa Ţolea pe Ileana Vulpescu. Iar rãspunsul doamnei Vulpescu m-a lovit în moalele inimii: „Eu le-aş rãspunde: pentru cã viaţa nu prea obişnuieşte sã distribuie fericire. Vã rog sã mã iertaţi. Adresaţi-vã în altã parte. Poate cã pe la alţii s-o distribui. La mine, pânã acum,s-au bãgat doar ficãţei de pasãre şi banane…”

Alice Nãstase Buciuta – Jurnal de Israel

*

       În Canada şi America, am învãţat cã nu e absolut nicio nenorocire dacã bãrbatul îşi iubeşte mai mult maşina decât nevasta. E chiar o deosebitã onoare sã fii surclasatã de o caroserie care, orice-ar fi, mãcar ştii cã e mai grasã decât tine.

       Noi doi şi maşina am traversat continente şi ani, pãduri şi nopţi de dragoste nebunã. Schimbam pe şosele fusul orar, nu în avion, ca toatã lumea. Şi cu fiecare meridian pe care-l traversam, mã uitam în oglindã, sã vãd cum arãt mai tânãrã cu o orã, mai îndrãgostitã cu o orã.

Simona Catrina – American dealer – great love opportunities

*

       Mergeam desculţã, pe lângã vitrine. Mergeam singurã. Şi m-am speriat de un şoricel care a trecut pe lângã talpa mea. Şi n-am avut pe nimeni alãturi care sã mã ia de umãr şi care sã mã facã sã mã simt apãratã. De şoareci, de frig, de uitare, de singurãtate.

Alice Nãstase Buciuta – Prin lume pe urmele lui Peter Gabriel

*

      Însemnãrile mele din zilele dintâi ale dragostei noastre mi-au ars mâinile, mi-au îndurerat privirea, mi-au rãvãşit sufletul. Am spus mereu cã nu m-am mai temut niciodatã, dincolo de prima îmbrãţişare. Dar am minţit. Sau poate doar am uitat.

      Te rog sã pleci liniştit şi senin. Şi sã te întorci cu bine. Eu te aştept. Eu sunt a ta, şi te aştept. (…) Dar şi dacã ai lipsi cu anii, şi dacã între timp ai trãi alte vieţi şi alte iubiri, tot al meu ai rãmâne. Iar eu tot a ta. Tot aici. Tot iubindu-te. Iţi sãrut drumurile, sã-ţi fie bune, sã mi te aducã înapoi curând.

      Încerc sã strâng bagajele sã pot pleca şi eu sã întâmpin lumina, încerc sã isprãvesc cu treburile şi sã mã refugiez cât mai curând în somn, poate uit…

      Încerc. Dar mi-e atât de rãu de tine, atât de dor de noi, încât mã amãgesc cã, dacã mã opresc o clipã din treburi ca sã îţi scriu, e ca şi cum tu m-ai auzi, ca şi cum m-ai atinge.

      Îmi ard sânii şi umerii, mã dor genunchii, mã strâng coastele de dorul tãu.

      Şi-mi vine sã te strig cu glas tare şi sã-ţi spun cã te-aş iubi ca o credincioasã ieşitã din post, aşa cum sunt, aşa cum îţi sunt. Te-aş iubi cu evlavie şi cu luminã, te-aş iubi aşa cum se iubeşte dincolo de Înviere, când se rup graniţele între viaţã şi moarte, când dragostea se smulge din cuie, şi când printr-o mare iubire spinii din cununa Domnului se  preschimbã în flori.

      Te-aş iubi ca o pãcãtoasã care nu se teme de pedepse, ca o fecioarã care descoperã dragostea sub palmele tale.

      Te-aş iubi şi atât. Cu toatã dragostea sufletului adunatã în trup, te-aş iubi. (…)

       Îţi scriu pe cer. Reaşez constelaţiile, ca sã citeşti în lumina lor iniţiala mea şi semnele dragostei mele. Şi tac, şi plec sã te caut în vis, acolo unde eşti al meu pe de-a-ntregul, pentru totdeauna, acolo unde dragostea noastrã a murit şi a înviat, adevãrat a înviat.

Alice Nãstase Buciuta – Italia e a noastrã

Prezentarea oficialã a cãrţii, aici.

Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende

August 5, 2012 8 comments

       

       De douã zile citesc “Paula” de Isabel Allende şi parcã sunt în transã. N-am terminat-o încã, nu ştiu ce final i-a hãrãzit scriitoarea şi parcã acum, nici nu conteazã… însã de foarte multã vreme nu am resimţit acest imbold puternic de a scrie când încã mai sunt file de întors şi rânduri de parcurs cu sufletul… aceeaşi stare mi-a provocat-o „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran (carte despre care însã nu am apucat sã scriu la momentul potrivit), un amalgam de nerãbdare, impuls imperios de a scrie şi de a-mi exorciza propriile impresii şi experienţe, necuprinsã admiraţie pentru forţa cu care autorul a reuşit sã aştearnã cuvintele în propoziţii şi fraze care sã rãscoleascã într-o clipã ani întregi de ape liniştite…

        Este surprinzãtor însã cum te poţi regãsi tu ca individ, cititor, anonim, dintr-o ţarã aflatã la celãlalt capãt al lumii, în rândurile unui om care îşi sondeazã cu luciditate propriul suflet pentru a scoate la luminã esenţa însãşi a umanitãţii… Nu este doar vorba de durerea unei mame care asistã neputincioasã la stingerea propriului ei copil, ci este o intensã declaraţie de dragoste plinã de forţã, de tragism, de  simplitate… Personajele nu mai conteazã.

         Nu mã intereseazã cât de autobiograficã este cartea lui Allende, însã cu siguranţã se simte durerea incomensurabilã împletitã în fiecare rând. O durere realã, visceralã, care te inundã ca un şuvoi, te copleşeşte fãrã sã-ţi dai seama. Durerea unei mame care îşi pierde fiica. Cu toţii am pierdut pe cineva drag. Cu toţii îi simţim lipsa atunci când ne aşteptãm mai puţin.  Uneori îl simţim prin preajmã în adierea unei ramuri sau într-o unduire a perdelei. Alteori, ne este, pur şi simplu, dor. „Paula” este o carte despre amintire. Despre refuzul de a ceda în faţa timpului şi a morţii. Despre rezistenţa prin cuvântul scris, care astfel, capãtã realitate şi profunzime şi în acelaşi timp, capãtã sens. Şi nu în ultimul rând, este o carte despre despãrţire.

        „Paula” este un jurnal. Un jurnal scris în momente de agonie, un strigãt în pustie pentru ca, de undeva, din imensitatea Universului, sentimentele profund umane, simple, fãrã mãşti şi artificii superficiale, sã se reveleze în arhetipuri. Un jurnal al mamei care îşi scrie cu sânge clipele petrecute în agonia aşteptãrii unui semn oarecare, al morţii sau al învierii, trecut şi prezent, amalgamate pânã la identificare. Un catharsis. Un jurnal în care încearcã cu disperare sã alunge teama, gândurile rele, suferinţa… sã se adune pentru a face faţã. Pentru a fi ea însãşi. Şi dincolo de toate, are nevoie de trecut pentru a se plasa în centrul propriului univers. Pentru a nu se pierde pe sine în vârtejul disperãrii.  Istoria suferinţelor familiei devine pretext identitar, conferã apartenenţã şi rãdãcini. „Paula” este un jurnal al exilului. Un antidot la uitare. Şi la indiferenţã.

         „Paula” este o rugãciune şi o scrisoare de rãmas bun. O rugãciune cãtre o Divinitate pe care o descoperã prin suferinţã. Suferinţã care purificã şi limpezeşte, care coboarã spiritul cãtre esenţe, cãtre lucrurile simple ascunse în fiecare dintre noi. O rugãciune dincolo de religie şi dogmã, tâşnitã din acel mysterium tremendum resimţit de om în faţa lucrurilor care îi demonstreazã propria nimicnicie. Şi care îl face sã creadã cã mai existã minuni. O scrisoare de rãmas bun scrisã într-un moment în care drumul devine fãrã întoarcere. Drumul cãtre moarte şi dincolo de ea.

        „Paula” este o oglindã. În care se oglindeşte propria ei mamã încercând cu disperare sã reziste în vârtejul sentimentelor, dar în care ne oglindim şi noi, cei care o citim. Un alter-ego care se întrupeazã vãlurit din rândurile aşternute pe hârtie.

        „Paula” este o lecţie de umanitate. O arsurã cu fierul roşu pentru a cicatriza rana supurândã. Suferinţa privitã de aproape ne timoreazã. Vedem, uneori, înghesuit prin colţuri, cu ochii trişti şi parcã cuprinzând în ei întrega nefericire a universului, câte un copil mutilat, fãrã mâini, sau cu picioarele înfãşurate în cârpe jegoase. Întinde spre noi cioturile rãmase, într-o încercare mutã de a cere ajutor. De cele mai multe ori, ne mutãm, oripilaţi,  privirea. Îl ignorãm, deci, nu existã. Alteori, impulsul este mai puternic şi ne scotocim grãbiţi prin buzunare în cãutarea unui mãrunţis. Îi strecurãm o bancnotã  în mâna micuţã şi tremurãtoare şi grãbim pasul pentru a ne îndepãrta cât mai repede de ciotul acela uman care face, totuşi, parte din realitatea noastrã. Ştim cã banii nu îi folosesc lui la nimic, cã îi sunt luaţi de alţii care îl pun sã cerşeascã, şi totuşi de ce îi dãm?  Din purã şi înduioşãtoare milã? Da, ne e milã, însã egoismul nostru profund şi intrinsec ne obligã sã ne ţinem la distanţã de mizeria şi durerea altora. Ne temem cã suferinţa e contagioasã. Şi-atunci, mãrunţişul din buzunare este suficient pentru a ne cumpãra conştiinţa.

         Tocmai acest lucru ne împiedicã Allende sã-l facem. Sã fugim. Ne pune sub ochi ochi o lupã imensã sub care a adunat toatã suferinţa omenirii. Suferinţa timpului care se scurge târând cu el vieţile noastre, picãtura chinezeascã administratã mamei care trebuie sã accepte pierderea propriei fiice, vânarea de vânt a dragostei spulberate, viaţa şi moartea împletite pânã la identificare, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, toate zugrãvite pe fundalul societãţii decrepite în care individul nu se mai poate regãsi. Nu, nu putem fugi… fiecare cuvânt arde cu fierul roşu. Sfredeleşte sufletul şi stârneşte reverberaţii. Şi dacã nu aruncãm cartea cât mai departe, trebuie sã îndurãm supliciul la care ne supune Allende. Sau exerciţiul de conştiinţã, cum vreţi sã-i spuneţi.

          Nu ştiu acum cum se terminã „Paula”. Cel puţin nu acum. Însã cu siguranţã simt cã finalul nu este aici. Cã povestea nu se terminã odatã cu ultima filã întoarsã. Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.

       Ps. Mulţumesc, Marilena, pentru sugestie şi pentru impuls. Cu siguranţã, trebuia sã vinã şi clipa potrivitã pentru cãrţile lui Allende. De data asta, ţi se datoreazã.

 

Noi suntem zeiţe – Alice Nãstase

July 5, 2010 1 comment

 

Aritmetica lui Marin Sorescu:  o femeie pe care am iubit-o  plus aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero.

 

Arunc cuvinte pe foc, ca sã încãlzesc casa noastrã, pe care nu o vom construi niciodatã.

 

Stãpâne bun, milos şi chipeş, nu-ţi face pãcatul sã laşi o biatã gravidã flãmândã şi blondã sã se chinuie cu gândul la bunãtãţile cu care se înfruptã cei avuţi… Noi acasã suntem patru copii. Tata e şomer. Mama ne-a pãrãsit când eram mici. Eu sunt cea mai mare dintre fraţi şi am rãmas gravidã în urma unui viol incestuos. De opt luni stau şi plâng în faţa vitrinelor cu bomboane, gândindu-mã ca, poate, cine ştie, vreun suflet milostiv îmi va oferi şi mie una, pe aceea în formã de inimioarã, dupã care tânjesc cel mai mult… Dar minunile nu se întâmplã decât în poveşti, stiu. Şi ronţãi la cotorul meu de mãr pãdureţ, cu lacrimile şiroindu-mi de pe obraji direct pe burtã. Şi copilul meu îmi simte durerea şi disperarea şi pofta neîmplinitã, şi lacrimile mele cad, picãturi chinezeşti, în creştetul sãu fraged, şi-s gata sã-l strãpungã, iar el dã din picioruşe şi mã loveşte în coaste…

 

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile-feciorelnice  şi ploile-dezlãnţuite-femei.

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fãrã sfârşit.

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Îmi place sã mã tãvãlesc  prin iarba lor albã, înaltã,

Îmi place sã le rup firele şi sã umblu cu ele în dinţi.

Citez, pentru tine, din Ana Blandiana, „Descântec de ploaie”.

Şi respect instituita regulã a adevãrului dintre noi şi îţi mãrturisesc cã iubesc ploile privite pe fereastrã, ploile infernale care sã ocroteascã îmbrãţişãri la fel de infernale, hohotul ploilor, rãpãiala lor pe maşina în care am fugit departe de lume. Mi-e teamã sã mã apropii prea tare de ele pentru ca mi-e teamã de frig, de îngheţ, de neputinţa pe care mi-o dau mâinile mele reci. Nu-mi plac hainele lipite ude de trup, îmi plac trupurile ude fãrã haine, nu-mi place sã tremur de frig, asta mã face sã mã simt ca o frunzã şi sa-mi amintesc de neputinţa mea de a fi copac.

 

E o reacţie stranie, aceasta de a ma lãsa îndureratã de tot ceea ce este prea frumos, e o predispoziţie spre suferinţã pe care n-am sa mi-o pot reprima niciodatã. Pentru ca nu mã pot abţine de la lucrurile frumoase. E un cerc vicios.

 

Mã nãrui, surpatã lent de lacrimile pe care nu le-am plâns, mã ascund în gesturi pe care nu le înţeleg nici eu. Şi vreau sa te alung uneori, cu atâta putere, încât rãmân epuizatã, aproape sufocatã de un efort pe care nu sunt în stare sã-l susţin.

 

Spre dimineaţã mi-ai luat toatã pãtura şi mi-a fost frig.  Iar Bobiţã a ţopãit prin pat noaptea întreagã, şi la un moment dat, mã lingea pe nas! Ca sã nu mai vorbim de inima ta care e fierbinte şi gãlãgioasã, exersa nişte teme de percuţie, apoi tãcea, într-o vreme tãcea suspect de amar şi a fost nevoie s-o învelesc  cu respiraţia mea, şi a început sã cânte din nou, fãcând cercelul meu drept sã vibreze.

 

Sunt sãracã, n-am ce altceva mai preţios sã-ţi las, în afara lucrurilor pe care ţi le-am oferit deja pânã acum: secretele noastre. Te sãrut, te iubesc (am şters, am scris, am şters, am scris), mai vorbim de o mie de ori pânã pleci, pânã plec, pânã vii, pânã vin…

 

Aşteptasem toatã noaptea sã te trezeşti şi sã mã îmbrãţişezi  şi n-ai fãcut-o, şi zâmbind întruna unor vise din care eu nu fãceam parte. Şi eu am plâns şi nici n-ai ştiut.

 

A trecut o veşnicie de când ai plecat, iar drumul tãu abia începe. E o nerozie sã spui cã a pleca înseamnã a muri puţin. Dimpotrivã, viaţa începe odatã cu plecarea, iar cei rãmaşi pe câte un peron simt prãbuşirea în toatã mãreţia ei. De câte ori ai rãmas fericit, fluturând mâna în urma unui tren? Probabil niciodatã. Bãnuiesc cã asta am vrut sa evit, sã te aud, sã-mi iau la revedere, deşi aş fi vrut sã te aud, vai, sunt un ghem de confuzii şi toate se amplificã tragic în pragul marii mele experienţe pentru care mã simt atât de nepregãtitã. Nici mãcar nu am puterea sã te visez, nopţile mele sunt pline de lacrimi. Sã-ţi spun Bunã dimineţa? Noapte bunã, ca-n serile trecute? Are vreun rost? Sigur cã nu… şi totuşi… Bunã dimineaţa, îţi sãrut visele în care eu n-am ce cãuta, şi te urãsc cu adevãrat, promiţându-mi în fiecare clipã cã te voi uita înainte ca tu sã bagi de seamã.

 

Nu ştiu sã mã port cu tine, nu ştiu sã te pãstrez, nu ştiu sã te pierd. Nu-ţi spun niciodatã lucrurile pe care as vrea sã ţi le spun, dar nici nu tac atunci când ar trebui sã tac. Îndrug nerozii într-o fâstâcealã aiuritoare, pe care nu pot nici s-o explic, nici s-o stãpânesc. Îmi spun întruna cã nu te vreau, cã nu-mi lipseşti, cã nu mi-e dor de tine, dar fac asta clipã de clipã , minut de minut, vis de vis, cu o consecvenţã aberantã. (…) În gând, îmi iau rãmas bun de la tine ori de câte ori  te întâlnesc, şi-n toate clipele mele de rãgaz mi se face dor de noi, cei care nu am fost şi nu vom fi niciodatã.

 

Beam din ceaşca de ceai.

Când am ridicat ochii,

Plecase.

(Ceainãrie)

 

Ca o pasãre albã pe un ou negru

Aşa stau şi îmi este dor de tine.

Alb, negru, alb negru,

Pasãre spartã şi ou zburãtor

Doamne, ce dor poate sã-mi fie de tine…  (Nichita)

 

Sunt nefericitã şi singurã şi încerc sã-mi croşetez singurã speranţe noi, dar nu prea sunt îndemânaticã şi mã înţep cu croşeta.

 

Vin. Zbor. Prinde-mã. Nu-ţi cer altceva decât o secundã. Apoi am sa dispar. Crede-mã.

 

Imaginaţia mea de poet ratat  şi-a ieşit din matcã şi m-am gândit cã am greşit ca ţi-am scris astfel, cã între timp s-a întâmplat ceva, cã nu vii, cã nu pleci, cã nu exişti, cã te-am inventat, cã poate eu însãmi sunt doar o imaterialã şuviţã de gând.

 

Am hotãrât sã mã învãţ sã nu-ţi mai cer niciodatã nimic, ca sã nu mai umblu cu palmele sfredelite de cuiele nerãbdãrii.

 

În fiecare noapte se aude toamna venind tot mai aproape. Mã prefac cã n-o vad, cã n-o simt, cã n-o aud. Dar mi se cuibãreşte în inimã şi mi se face frig. Cuvintele mele alunecã în gol şi sunã a pietre cãzute într-o fântânã seacã. Uneori sunt atat de singurã, încât nici nu mã mai aud cand te strig.

 

Aş fi vrut sã construiesc pentru tine o casã. Sã scriu o carte, sã mut un munte. Sã ridic un pod peste vieţile dintre noi, eu, cel mai iscusit Apolodor al tuturor iubirilor.

 

M-am gândit de multe ori cât de puţin trebuie sã semãn în prezent cu fiinţa pe care ai cunoscut-o atunci, în Deltã. Eram frivolã, flirtam cu dezinvolturã, alunecam printre voi toţi şi nu mã opream decât dacã voiam , simţeam minunea Deltei şi toatã libertatea ei pe fundal, ca şi cum aş fi avut o cortinã de catifea în spate. Eu, actriţa de succes… ce departe de mine e starea de atunci, ce nesigurã mã simt acum, tremurând, aşteptând, delirând. Şi cât de mult se rãstoarnã raporturile de forţã în momentul în care cineva se declarã, cu bunã ştiinţã, învins. Ştiu prea bine cã n-ai sã mai alergi niciodatã noaptea sã mã întâlneşti, cã n-ai sã mã mai rogi niciodatã sã plec cu tine sau sã te aştept. În momentul în care am acceptat, am spus „Da”, vânãtoarea a încetat. Sã nu crezi cã nu ştiam cã aşa va fi. Sunt o fiinţã aproape luminatã în ale iubirii, am citit toate marile şi micile poveşti de dragoste din cãrţile lumii, ştiu cã aşa se întâmplã. Dar eu nu pot sã joc altfel. Nu pot sã mã prefac, de dragul unei urmãriri eterne, nu pot sã mimez superficialitatea din dorinţa de-a pãstra profunzimea. E un joc barbar, pe care nu-l pot aproba. Sunt mereu gata sã schimb serile pline de vervã, de flirt, de strãlucire, de efervescenţã pe o dragoste amarã. Neîmpãrtãşitã. Chinuitoare. Ştiu cã pierd. E un blestem la care consimt. Nu pot face altfel.

 

Am gãsit la Balcic, în micul magazin de suveniruri din castel, o acuarelã care mi-a atras atenţia. O pasãre întunecatã care, arãtând parcã la fel ca toate pãsãrile cenuşii ale lumii, degaja mascat o tristeţe înfriguratã, un pic speriatã. Aripile strânse ca nişte umeri nesiguri contraziceau ciocul ridicat cu greu, mimând semeţia. Am ştiut de la prima atingere de privire cã un bulgar care m-a iubit într-o altã viaţã, mi-a fãcut, pe coajã de hârtie galbenã, portretul. Port, de atunci, în geantã, pasãrea cea tristã, visând la momentul în care ne vom vedea şi voi putea sã ţi-o ofer. Pe zi ce trece ne apropiem una de alta tot mai mult. Umerii mei se molipsesc de ostenita ei nemişcare, iar tristeţea sa apoasã mi se tatueazã pe inimã.

 

Dacã am sã te mai vãd vreodatã, lucru de care încep sã mã îndoiesc, am sã tresar uimitã, am sã roşesc, am sã mã fâstâcesc. Va trebui sã te ating ca sã te recunosc.

 

Trãiesc într-o lume în care, atunci când mãrturisesc cã aş fi vrut sã fiu femeie ca toate femeile lumii, sã atârn delicat în grija unui bãrbat, sã scap de încercãrile prea masculine ale supravieţuirii în lumea barbarã în care trãim, mi se explicã, cu intonaţie nemiloasã, cã eu nu sunt o femeie ca oricare alta. Cã inteligenţa şi talentul meu mã condamnã la putere şi la luptã. Cã viaţa mea aşa trebuie sã arate şi cã e o greşealã cã nu încerc sã ţin mai strâns frâiele existenţei concrete.

 

Ce sex ar fi trebuit sã am ca sa-mi fie mai uşor? În ce tabãrã a umanitãţii ar fi fost mai bine sã mã nasc, ca sã nu mai port cu mine, mereu, nodul acesta de lacrimi care-mi sãreazã fiecare gurã de aer pe care o respir? Mã balansez între poli duşmãnoşi, mã sfâşii cãutându-mi locul, între douã lumi care nu mã revendicã şi nu mã acceptã. Prea femeie ca sã nu ştiu sã plâng, prea bãrbat ca sã primesc ajutor.

 

Dragostele mele sunt chinuite, pline de hârtoape, sfâşiate. Pe unul îl iubesc doar cu trupul. Pe altul doar cu sufletul. Pe unul deloc, dar ma prefac cã mult. Pe altul prea mult, dar mã prefac cã doar puţin. Undeva am greşit şi mã tot gândesc unde.

 

Eu sunt de fapt, mereu singurã , am tatuatã pe inimã singurãtatea, iar bãrbaţii pe care-i iubesc nu sunt niciodata liberi…

 

Copilul meu, sã nu mã cauţiMagda Isanos

Copilul meu, sã nu mã cauţi. Toate

Iţi vor vorbi despre mine cu dreptate.

Dupã ce n-am sã mai fiu.

Sã nu spui: „Pentru mama-i târziu”.

Sã ştii c-am sã râd în flori

şi c-am sã-nconjor de multe ori

Cu nouri i şi cu ploaia ogrãzile

Unde mi-am petrecut amiezile.

Dacã suferi, sã chemi serile,

Şi-am sa vin lângã inima ta,

De-ar trebui sã strãbat zãrile

şi marea cu aripa mea.

Sã nu te temi de faţa mea schimbatã.

Sã nu spui: „Mama n-a fost aşa niciodatã!”

Ai sã-mi cunoşti glasul poveştilor

în arborii din faţa fereştilor.

Din multe semne ai sã-nţelegi cã-s eu,

Când am sã vin lângã patul tãu

Şi-am sã fac aerul rãcoros,

Scoborând toate stelele jos.

Ai sã cunoşti cã-i mama dupã pace

Şi dupã felul în care totul tace –

durerea şi grija de mâine –

dupã mirosul de gutui şi pâine.

 

Iubirea e în mine şi n-am cui s-o dau. Pentru cã ei nu sunt pregãtiţi s-o primeascã.

 

Sexul e consolarea celor care nu au gãsit dragostea.

 

Te-am aştepta,  pânã-n zori

noaptea toatã.

Vinul lâncezi în urcior,

fu pâinea pe masã, uscatã

Şi când a fost zi-ntr-adevãr

-şi-aşa avea sã rãmânã –

mi-am scos cu o mânã bãtrânã,

floarea din pãr.

                (Nina Cassian)

 

Nici o durere din lume nu mã putea face sã nu te doresc, sã nu te caut, sã nu te chem. Am bãtut cu umilinţã la porţile inimii tale. Am stat cu mâna întinsã aşteptându-ţi iubirea, decizia, privirea, atingerea.  De prea mult timp.

 

Când aveam trei ani am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sã batã doar o singurã datã. Şi mama ştii ce mi-a rãspuns? Cã dacã ar bate doar o singurã datã, n-ar mai exista golurile dintre bãtãi. Şi atunci am întrebat-o: „De ce aş avea nevoie de golurile dintre bãtãi?” Ea mi-a rãspuns: „Pentru ca, într-o zi, cineva sã vinã sã le umple”.

 

Neputinţa de a-ţi spune cã nu te mai iubesc; inima mea incapabilã sã-ţi refuze chemarea; icoanele care ne aşteptau cu uşile deschise; ploaia care a spus „Da” în numele nostru, şi-apoi a tãcut; noi, îmbãtaţi de poezia aşezatã pe foi de hârtie; ritmul iambic al dorinţei crescânde în mine, în tine; nebunia de-a ne descâlci dintre pânzele de pãianjen ale lumii nelocuite şi ale lumii care ne stã împotrivã; mâinile noastre murdare de praful cãrţilor, strecurându-se prin cotloane fierbinţi; amintirile tale în visele mele; trupul tãu în sufletul meu; sufletul meu în trupul tãu; tu în mine, noi în noi; eu, tu, unul singur, unul şi acelaşi.

 

Te iubesc. Te iubesc cu tot sufletul, te iubesc cu trecutul meu, te iubesc cu trecutul lumilor toate, vreau sã-ţi retrãiesc viaţa în care n-am fost lângã tine, vreau sã te nasc şi sã te cresc, şi sã te alãptez, vreau sã te iubesc cu iubirea dintâi şi sã-ţi nasc copii care sã-ţi semene, vreau sã te iubesc adult, nesfârşit, deşãnţat, definitiv, vreau sã îmbãtrânesc iubindu-te, vreau sã mor cu tine în suflet şi sã bântui eternitãţile iubindu-te.

 

Te iert pentru toate lacrimile mele, pentru speranţele mele chinuite.

Te iert pentru toate promisiunile pe care nu ţi le-ai ţinut.

Te iert pentru jumãtãţile tale de mãsurã.

Te iert pentru minciuni, te iert pentru înşelãtorii, te iert pentru ezitãri, pentru tãceri, pentru rãzbunãri.

Te iert pentru trãdare, te iert pentru neputinţã.

Te iert pentru îmbrãţişãrile tale nebune, care m-au fãcut sã cred cã mã iubeşti.

Te iert pentru poeziile tale superbe, care m-au minţit, promiţându-mi dragostea veşnicã.

Te iert pentru mare, te iert pentru lunã, te iert pentru rândunele.

Te iubesc atât de mult, încât pot sã te iert pentru toate.

Te iubesc atât de mult, încât pot sa renunţ la tine. E singurul fel în care mai pot pãstra iubirea aceasta enormã, întreagã, în inima mea.

 

Ţi-aduci aminte de ploaia din faţa bisericii? Ţi-aduci aminte de noi? Nu vreau sã mai duc cu mine senzaţia cã totul e un vis, doar un vis al meu. Sunt adevaratã, eşti real? Am trãit, iubindu-te, o viaţã de om. Am aşteptat, am simţit, am suferit. Am murit. E adevãrat, nu-i aşa, Mo? Acum când mã aşez în fiecare searã în pat lângã un alt bãrbat, nu mã pregãtesc de somn, ci de moarte.

 

 Cele mai cumplite lovituri le încasãm  atunci când ni se administreazã pe neaşteptate, de la oameni în care n-am investit prea mult, dar de la care lovitura e cu atât mai nãpraznic de surprinzãtoare.

 

Şi mã întreb în neştire, dacã existã dragoste, sau e doar o himerã dupã care alerg în timp ce toţi ceilalţi, cunoscãtori ai unei taine pe care nu mi-au împãrtãşit-o, îşi râd de mine. Şi mã mai întreb, îngrozitã, dacã nu cumva eşti doar în mine însãmi, dacã, însetatã de dragoste, nu te-am inventat eu, acum doi ani, şi te-am lãsat apoi sã-mi rãneşti sufletul cu nesfârşitele tale trãdãri, dacã nu cumva totul s-a petrecut ca-n poveştile acelea care ţi se par fascinante, în care un om legat la ochi, care aşteaptã sã fie ars cu fierul roşu, sfârşeşte prin a muri de arsurile unui cub de gheaţã.

 

Mã simt, da, atât de aproape de moarte, cum numai iubind poţi sã te simţi.

 

http://www.revistatango.ro/cartile_tango-p2.html

 

Jurnal de tristeţe

August 24, 2009 1 comment

 

 

Jurnal de tristeţe

 

 

          De ce esti trist?

    Pentru cã viaţa-i tristã

          De ce plângi?

    Pentru cã şi infinitul plânge

          De ce suferi?

    Pentru cã suferã imensitatea

          Dacã omul şi-ar privi

                                    Umbra

          Ar observa cã e însãşi

                                     Noaptea

          Dar noaptea ascunde

                                     Durerea

          Durerea ascunde

                                     Abisul

          Abisul e doar sufletul

                                     Omului

          Care nu ştie sã înfrunte

                                     Viaţa…

 

 

de Irninis Miricioiu

%d bloggers like this: