Despre...

O cafea pentru o viaţă


Mă grăbeam. De fapt, mă grăbeam ca întotdeauna când ziceam că “am timp să ajung” şi niciodată, dar niciodată, nu reuşeam să intru pe uşă în timp util la ora de aerobic. Deja mă obişnuisem. Dar asta nu însemna că nu mă străduiam să respect ora. Doar că timpul îmi demonstra întotdeauna contrariul, chiar dacă eram bine intenţionată.

În timp ce încercam să parchez maşina pe o străduţă destul de îngustă, uşor enervată că timpul nu era deloc îngăduitor cu mine, am văzut, cu coada ochiului aproape, cum o altă maşină trece pe lângă mine. Am recunoscut-o. Ştiam că este el. O clipă doar, o fracţiune insesizabilă de clipă, ni s-au întâlnit privirile şi parcă, pentru o secundă însuşi timpul a încremenit pe loc. Am fost cumva suspendaţi dincolo de timp şi spaţiu, pierduţi unul în privirea celuilalt. O clipă. Care a trecut odată cu maşina ce se prelingea pe lângă mine. Apoi şi-a continuat drumul. Eu am coborât grăbită şi am fugit către ora mea de aerobic.

Nu m-am mai gândit la întâlnirea care tocmai avusese loc, preocupată fiind de exactitatea mişcărilor pe care trebuia să le execut la sală. După o oră intensă care m-a stors de puteri, în timp ce mă pregăteam de plecare, am văzut că îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Am răspuns. Era el. Nici măcar nu ştiam că îmi mai avea numărul. Câţi ani trecuseră oare? 5? Nu, 6 ani. Nu mai schimbaserăm o vorbă de mai bine de 6 ani. Nici măcar un salut, chiar dacă ne-am mai întâlnit pe stradă. Exact de atunci de când ne-am asumat amândoi despărţirea, chiar dacă era ziua mea şi el nu venise. Ne mai văzuserăm şi cu alte ocazii, întâmplător, pe stradă, ca atunci, fără ca vreunul dintre noi să facă vreun singur pas către celălalt. De ce l-ar fi făcut?

Acum mă suna. I-am recunoscut vocea fără să îi fi recunoscut numărul. Evident, nu îl mai ţineam minte. Mă invita timid la o cafea. O cafea? am râs eu. El nu era băutor de cafea, în schimb ştia că eu ador mirosul de cafea proaspăt râşnită şi toate combinaţiile licorii atât de aromate şi încântătoare de simţuri. Atunci cândva demult, ştiind cât de mult iubesc cafeaua, glumea cu mine spunându-mi că mi-ar trebui un espressor, având în vedere că nu reuşesc deloc să funcţionez normal fără porţia mea de plăcere vinovată. Ne uitaserăm inclusiv la nişte promoții la espressoare, dar am renunţat tocmai pentru că aparatele mi se păreau atunci prea scumpe. Şi parcă tot mai bună era cafeaua mea la ibric. Sau cel puţin aşa credeam atunci.

Dar exact acesta era adevărul: pentru mine cafeaua era mai mult decât băutura de dimineaţă, era refugiul meu aromat care mă dezmorţea din braţele somnului şi îmi dădea impuls să îmi încep ziua. Primul lucru pe care îl făceam după ce mă trezeam, cu ochii cârpiţi de somn, era să mă duc, pe bâjbâite aproape şi să pun ibricul pe foc, să încălzesc apa, dar doar până să aud bolbocitul ei tainic, să adaug încet, ca o incantaţie praful aromat şi să aştept cuminte ca licoarea să prindă viaţă. Viaţa ei enigmatică, cu gust de ancestral, care mă făcea şi pe mine să simt că oriunde aş fi o zi banală poate deveni de poveste.

Nu îmi venea să cred! Chiar mă invita la cafea? El? De ce? De ce după atâta timp? Primul impuls a fost mirare. Dar nu, nu puteam să fac asta. Ce ar fi crezut despre mine? Aşa că i-am spus că “da, poate vreodată o să bem o cafea împreună”. Un “da” cât un imens “nu”. Un “da” de complezenţă pe care l-am înţeles amândoi la reala lui valoare. Un accept de formă şi o negaţie în sens. Şi normal că astfel  zilele au trecut, iar cafeaua nu a venit.

Până într-o zi, când plecând supărată de acasă că deh, eram (din nou!) în întârziere şi trebuia să ajung la un eveniment, am dat să ies cu maşina de pe străduţa din spatele blocului, mergând destul de nervos, în stilu-mi caracteristic. Bineînţeles, fără să mă gândesc că aş putea da peste o altă maşină care dă cu spatele pe o străduţă cu sens unic. Nu, nu am lovit-o. Dar era cât pe ce. Nici nu am apucat să mă enervez prea bine, când mi-am dat seama cine era la volan. I-am văzut din nou, pentru o fracţiune de secundă, ochii. Aceiaşi ochi care mă fascinaseră şi atunci, acum mulţi ani, când i-am văzut prima dată. M-au tulburat pentru o clipă, aşa cum toată faza părea desprinsă din ireal. M-a sunat din nou. M-a invitat din nou la cafea. Şi parcă hotărârea mea de dinainte, s-a mai zdruncinat un pic. Oare ce se va întâmpla dacă ieşim la o cafea? E doar o cafea nevinovată! De ce, Dumnezeu, îmi fac atâtea griji? Dar cerbicia mea totuşi era greu de înfrânt, inclusiv chiar de mine. I-am răspuns evaziv că atunci nu pot. Altădată. Dar parcă acest “altădată” se mai îndulcise puţin. Nu mai era neapărat “niciodată”.

Şi zilele au trecut din nou, monotone, în acelaşi ritm cadenţat. Atât de monotone încât nu au lăsat nimic în urmă. Până într-o zi când, venind acasă, căutam loc de parcare pe aceeaşi străduţă din spatele blocului. Şi oare cine tocmai elibera un loc, cedându-mi-l mie, fără să ştie cine sunt? Întâmplare? Concidenţă? Trei “coincidenţe” în mai puţin de o lună de zile? Ciudat… poate că totuşi cafeaua aia trebuia băută… Tocmai pentru că ştiu că nu există coincidenţe. Există doar drumuri care ţi se arată şi depinde doar de tine pe care îl alegi.

A treia invitaţie la cafea a venit la fel de firesc, doar că de data aceasta am spus “da” fără să mă gândesc prea mult. Pur şi simplu, răspunsul a tâşnit de pe buze. Şi astfel  am ajuns într-o pizzerie din Herăstrău, unde am comandat un cappuccino, chiar dacă era 8 seara şi teoretic, cofeina poate influenţa calitatea somnului. Dar cine a mai dormit atunci? După primul cappuccino a urmat încă unul. Şi încă unul. Împletit cu poveşti de viaţă şi ochi care se regăseau. Îmi fusese dor de ei? Nu ştiu. Poate că doar îmi fusese dor de mine oglindindu-mă în ochii lui verzi cu irizaţii de cafea. Poate că, împletit cu aroma de neconfundat a acelui cappuccino, trecutul se materializa în viitor. Doar că acel tip de cafea nu lasă urme de zaţ pe ceaşcă. Poate cine ştie, aş fi fost tentată să ghicesc în el.

Am plecat la mare şi pe drum am înţeles că he is the one. Acea jumătate pierdută a mea, pe care o regăsisem datorită cafelei. Acea cafea care s-a insinuat între noi şi a devenit liantul unei poveşti începute demult şi neterminate. Suspendate undeva în timp până când amândoi am fost pregătiţi să ne regăsim. Şi odată aduşi împreună, de soartă, de cafea sau de proprii noştri paşi, să redevenim acel întreg fracţionat în jumătăţi.

De atunci au urmat 2056 de zile în care ne-am băut cafeaua împreună regăsind infinitul nostru în fiecare cană. Căci nu o dată, caimacul atât de dens al cafelei a revelat ceva din povestea noastră. În continuare, în fiecare dimineaţă aroma cafelei se insinuează leneşă prin toate ungherele casei, învăluindu-ne în propria ei poveste. O poveste care ne include pe noi doi şi pe o mogâldeaţă de 4 ani care încă doarme atunci când eu îmi sorb licoarea înmiresmată, atât de tare, neagră şi fără zahăr.

 Doar că acum există în casă şi celebrul espressor pe care nu l-am cumpărat atunci mulţi ani. Un Saeco Piano Black care prin însuşi numele parcă ne cântă imnul cafelei din fiecare dimineaţă. Încă de la râşnitul atât de înmiresmat al cafelei în râşniţa lui ceramică, până la faptul că putem amândoi să ne preparăm băutura în acelaşi timp fără a irosi nici măcar un minut fără să ne savurăm băutura împreună. Acea băutură a cărei aromă poate varia în funcţie de 5 grade de intensitate, în funcţie de cum vrem să ne începem dimineaţa. Cu un espresso, fie că este lungo, doppio, machiato, ristreto sau americano, cu un cappuccino (da, acel cappuccino), un latte machiato, o café au lait sau o caffé crema. Toate la fel de aromate şi pline de poveşti. Şi deşi cafeaua neagră este cea care îmi dă acel boost de energie, aproape de fiecare dată, după ea urmază şi un cappuccino. Bineînţeles, cu extra spumă de lapte produsă cu ajutorul sistemului automat intern de prelucrare a laptelui “Cappuccinatore”. Acel cappuccino care îmi aduce aminte de primul băut împreună. Fără a uita de ceiuţul pentru bebelină, preparat cu apa fierbinte furnizată instant. O bijuterie fără de care dimineţile noastre ar fi mult mai lipsite de savoare. Nu ştiu dacă îl mai găsiţi la promoţie, noi l-am găsit întâmplător pe magazinul online magNET.ro, ca o continuare firească a unui lucru început acum 12 ani, ca un obiect care nu putea să lipsească din povestea noastră.

Căci povestea noastră a început cu o trei invitaţii la cafea, două refuzate şi una acceptată. Pentru o viaţă întreagă.

Articol scris în cadrul Spring Super Blog 2019

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.