Archive

Archive for the ‘A helping hand’ Category

Şi i-am cunoscut…

December 20, 2012 Leave a comment

                                          

         Şi i-am cunoscut. Şi s-au lipit de mine cu simplitatea şi candoarea specifice vârstei. Irninis si MihaiCurioşi, mânaţi cu paşi mici spre mine de câte un amãnunt care poate, mã fãcea interesantã în ochii lor limpezi de copii, s-au strâns ciorchine în jurul meu şi parcã, în clipa aia, i-aş fi luat pe toţi acasã… chiar dacã unii dintre ei au pãrinţi, şi implicit soarta este un pic mai îngãduitoare decât cu cei care doar se întreabã ce înseamnã „mamã”, totuşi am simţit setea lor nepotolitã de dragoste… de atenţie. De cineva cãruia sã îi pese…

          Ne-au spus poezii, ne-au cântat şi au aşteptat înfriguraţi venirea Moşului… un Moş care nu i-a uitat şi care a fãcut sã înfloreascã un zâmbet pe feţele lor mici şi totuşi atât de greu încercate de lacrimi… pentru cã deşi au vãzut lumina lumii doar de câţiva ani, mulţi dintre ei, au simţit din plin greutatea palmelor altoite cu sete, puterea bocancilor care strivesc oase, teama visceralã de o nouã corecţie şi imposibilitatea de a se împotrivi în faţa scatoalcei primite pe nedrept.

          Şi deşi m-am întristat gândindu-mã la soarta lor şi la viaţa pe care sunt nevoiţi sã o ducã, trebuie sã recunosc cã m-am bucurat din suflet vãzându-le chipurile scãldate de luminã, vãzându-le febrilitatea cu care smulgeau ambalajele de pe cadouri, ca sã descopere mai repede ce se ascunde sub hârtia frumos coloratã. Şi am uitat de obosealã, de alergãtura ultimelor zile, de programul încãrcat şi de ce  mai aveam neapãrat de fãcut, şi… am intrat în joc.

           Am învãţat cã e bine sã ai o surubelniţã la tine când vrei sã schimbi bateriile jucãriilor cu telecomandã, cã şi fetiţele se joacã cu maşinuţele şi cã … nu existã coincidenţe… pur şi simplu, lucrurile sunt menite sã se întâmple. Aproape cã am izbucnit în plâns când fetiţa pentru care eu mã oferisem sã-i fiu Moş, a spus în faţa tuturor cã tot ce-i place mai mult la grãdiniţã este… sã picteze. Iar eu, pe lângã cadoul pe care şi-l dorea, îi cumpãrasem… acuarele!

          Si iaraşi m-am bucurat sã vãd cã da, existã oameni care sã rezoneze la nefericirea altora şi sã întindã o mânã de ajutor atunci când este nevoie. Le mulţumesc tuturor celor care m-au primit în rândurile lor şi mi-au oferit ocazia sã mã implic, în special Alexandrei, motorul întregii acţiuni caritabile şi lui Chinezu’, cel de la care am „aflat” de aceastã poveste frumoasã.

          Am plecat de acolo cu convingerea cã, deşi nu am reuşit sã transformãm lumea în care trãiesc aceşti copii, mãcar le-am oferit încã un motiv sã creadã cã Moş Crãciun existã pentru fiecare! Trebuie doar sã crezi! 🙂

This slideshow requires JavaScript.

L-aţi vãzut cumva pe Moşu’…?

November 26, 2012 3 comments

    

           La început a fost un scâncet. Un scâncet timid transformat în plâns. Şi-apoi prima gurã de aer, trasã într-o lume necunoscutã.  O lume plinã de culori, forme, zgomote, arome… o lume nouã şi misterioasã, atrãgãtoare şi periculoasã. O lume privitã cu ochii tulburi ai celui care se trezeşte smuls dintr-un culcuş în care se simţea apãrat. Protejat în corpul care l-a zãmislit.

         Apoi cãldura unei respiraţii care îi şopteşte vorbe de alint. „Ce mult mi-am dorit sã vii pe lume!”, „Eşti lumina ochilor mei!”, „Te voi proteja toatã viaţa!”, în timp ce simte o mânã delicatã mângâindu-l.  Şi gura lacomã şi-nfometatã care cautã cu înfrigurare sânul, izvorul dragostei transformat în lapte. Şi pieptul fierbinte sub care palpitã o inimã incandescentã. A mamei lui.

        Aşa începe viaţa. Sau cel puţin aşa ar trebui sã înceapã. Din dragoste şi cu multã dragoste, o  garanţie a unei vieţi fericite pentru boţul acela de carne, cu ochii vii şi sclipitori, fragil şi lipsit de apãrare, ce va deveni în timp un… OM.

         Foarte puţini pãstreazã astfel de amintiri, din primele clipe ale vieţii lor. Însã cu toţii, avem încrustat undeva, în fibra fiinţei noastre, amitiri legate de pãrinţii noştri. Pe care i-am avut mereu aproape când am fãcut primul pas şi ei s-au bucurat ca de o mare sãrbãtoare. Când ne-a ieşit primul dinte şi ei au plâns cu noi de durerea noastrã. Când am pus degetul pe flacãrã deşi ne avertizaserã de o mie de ori cã o sã ne ardem. Când am cãzut în nas, în cap, din pat sau din pom, când am furat merele sau pisica vecinului, sau alţii vreo pupãzã, când ne-a durut şi-am suferit, când am ţipat şi ne-am veselit, când am cântat şi am jucat, şi iaraşi ne-am pus pe ţipat, şi ne-am julit şi ne-am luptat şi indiferent de câte am fãcut, ei ne-au primit mereu cu braţele deschise. Şi cu varga dupã uşã, dar asta…  e o altã poveste.

           Undeva, într-un colţ uitat de lume, existã copii care nu au simţit niciodatã mângâierea unei mame. Copii care au venit pe lume fãrã sã şi-i doreascã cineva. Nici mãcar proprii lor pãrinţi. Copii care nu ştiu sã zâmbeascã. Nu ştiu sã trãiascã bucuria. Copii care nu au învãţat ce înseamnã cuvântul „acasã”. Copii pentru care nu existã vorbe de alint atunci când se lovesc. Nu existã îmbrãţişãri când din ochii trişti se prelinge o lacrimã. Nu existã nimeni care sã-i aştepte atunci când, stinşi de dor, se întreabã: „de ce”?

          Într-o astfel de lume, dragostea e doar un cuvânt din cãrţi. O noţiune abstractã pe care n-o înţeleg pentru cã le-a lipsit dintotdeauna. Deşi primul cuvânt pe care ar trebui sã-l înveţe este „mama”, lor le lipseşte fiinţa în carne şi oase. O vãd prin cãrţile cu poze, dacã le au, o vãd alãturi de alţi copii, pe stradã, şi îi doare locul din sufletul lor, în care ar fi trebuit sã înfloreascã dragostea de mamã. Pentru cã ea, dragostea în sine, existã, însã doare îngrozitor când n-ai cui s-o poţi dãrui. Înainte sã înveţe sã vorbeascã, învaţã sã simtã absenţa. Şi singurãtatea.  Sunt fiinţe mutilate sufleteşte din vina celor care i-au abandonat,  într-o lume care îi respinge şi-i reneagã. Şi singura lor vinã, pe care o ispãşesc încã de la prima gurã de aer, este cã s-au nãscut.

          Condamnaţi la tristeţe, orfani de pãrinţi şi de dragoste, cu ochii permanent umbriţi de temeri, copiii abandonaţi nu ştiu ce înseamnã cuvântul „familie”. Sau sã ai ceva al tãu. Un chip drag sau o poveste. Pentru ei, nu existã Moş Crãciun.

          Scriu aceste rânduri încercând sã-mi imaginez cum ar fi sã n-ai pãrinţi. Sã fi deschis ochii într-o lume rece şi crudã, sã te lupţi în fiecare zi pentru fiecare bucatã de pâine care îţi asigurã umila supravieţuire. Sã fii permanent hãituit şi bântuit de temeri şi sã n-ai unde sã-ţi pleci capul în aşteptarea unei mângâieri. Sã nu ştii ce îţi rezervã ziua de mâine. Sau sã nu îţi cunoşti propriul trecut. Sã te uiţi cu jind la familiile care se plimbã prin parc, la alţi copii mult mai fericiţi decât tine. Nu pentru cã ar avea jucãrii sau haine frumoase, ci pentru cã nici mãcar nu realizeazã ce avere incomensurabilã au ei: nişte pãrinţi.

         Scriu aceste rânduri cu gândul la cei 26 de copii de la Aşezãmântul Social „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Slobozia de Giurgiu, pe care nu-i cunosc, dar sper cã îi voi cunoaşte în viitorul apropiat. Scriu aceste rânduri încercând sã înţeleg, eu, din postura mea de copil unic la pãrinţi, iubit şi alintat o viaţã întreagã, şi de-o bunicã pe deasupra, ce înseamnã sã suferi pentru cã din start, viaţa te-a nedreptãţit. Însã clar, n-am nicio şansã. Nu voi trãi niciodatã experienţele lor însã cu siguranţã, aş putea mãcar sã le îndulcesc amarul. La fel cu voi toţi, cei care citiţi rândurile acestea.

          Vã mai aduceţi aminte câte scrisori i-aţi scris lui Moş Crãciun? Eheeeei, teancuri, teancuri… ei bine, şi ei, copii din aşezãmânt,  i-au scris lui Moş Crãciun. Şi sunt convinşi cã el, deşi are mulţi copii de mulţumit, nu îi va ocoli şi de data aceasta. Nu-şi doresc mare lucru. Poate câte o jucãrie, o hãinuţã care sã-i apere de frig, o mamã care sã le dãruiascã zâmbete. Şi dacã pe ultima noi nu le-o putem da, cu siguranţã cã toate celelalte stau în puterea noastrã.

        Deci, vã invit, dragii mei, sã fiţi Moşi într-un an, pentru nişte suflete care cred din toatã inima cã El existã.  Mã alãtur cu dragã inimã iniţiativei Alexandrei şi sper cã şi voi veţi face la fel cu tot ce vã prisoseşte sau ceea ce doriţi sã dãruiţi: hãinuţe, alimente, lemne de foc, jucãrii. Şi lista rãmâne deschisã. Pentru cã împreunã, dincolo de dogme şi convenţii sociale, dincolo de prejudecãţi şi de tabu-uri, putem aduce o umbrã de speranţã în lume. Trebuie doar sã vrem. Rãsplata: un copil care învaţã sã zâmbeascã.  Şi un Moş Crãciun care ne face cu ochiul din sania lui fermecatã.

Când ai zâmbit ultima datã?

September 29, 2012 1 comment

       

         Da, chiar… îţi aduci aminte când ai zâmbit ultima oarã? Nu, nu vorbesc de schiţa aia de zâmbet pe care eşti nevoit s-o afişezi în fiecare zi la birou, mai ales când întârzii. Sau când te cheamã şeful pe care, normal, îl deteşti, şi te întreabã de raportul ãla pe care trebuia sã-l predai acum douã zile. Nu, nu vorbesc de mutra binevoitoare pe care eşti nevoit s-o faci când soacrã-ta tãbarã peste tine, bineînţeles, neanunţatã, iar tu ai deschis uşa uitând cã eşti… în chiloţi. Nici când învãţãtoarea te ceartã cã juniorul din dotare iarãşi nu şi-a fãcut temele. A patra oarã sãptãmâna asta… Nici de zâmbetul triumfãtor ironic pe care îl arborezi când reuşeşti sã ocupi singurul scaun liber la metrou şi trebuie sã parezi într-un fel ochii duşmãnoşi care (temporar) te-ar ucide.

        Şi gama zâmbetelor false este nesfârşitã. Le utilizãm în fiecare zi ca sã ne ascundem temerile şi angoasa, frustrãrile şi ceea ce gândim cu adevãrat. Sã ne ascundem de noi înşine. Le folosim ca pe un subterfugiu ieftin atunci când vrem sã scãpãm uşor. Când greşim sau…când minţim. Când facem lucrurile pe jumãtate. Când vrem sã creãm false aparenţe. Când ne prefacem cã X lucru ne place. Sau conteazã. Şi-l mai şi cumpãrãm la insistenţele consortului/ consoartei. Când ne strãduim sã îi demonstrãm celuilalt cã îi dãm dreptate. Dar în realitate, ştim noi mai bine. Şi un zâmbet discret înfloreşte în colţul gurii. Chiar dacã este unul mimat.

        Vorbesc de zâmbetul alã trãit cu toatã fiinţa, când simţi cã zambeşti prin fiecare por al fiinţei tale. Cred cã motivul conteazã mult prea puţin. E vorba de o stare lãuntricã pe care o emani, nu o trãieşti. Şi-atunci, nu trebuie sã fii cercetãtor la NASA ca sã observi cã şi lumea la rândul ei… îţi zâmbeşte. Poate nu la fel de profund… însã zâmbetul ãla spontan, tâşnit parcã din adâncuri face viaţa mai frumoasã. Şi o poate schimba.

          Aşa cã vã provoc sã dãruiţi zâmbete. Şi sã ajutaţi oameni. Nu vã costã nimic. Poate doar aşa cãpãtaţi exerciţiu. E chiar simplu: încãrcaţi o pozã cu voi zâmbind (din suflet, dacã se poate!) pe aplicaţia creatã de Colgate, iar ei vor dona un produs de îngrijire oralã cãtre Crucea Roşie din România. Şi poate aşa, vom reuşi cu toţii sã învãţãm sã zâmbim.

         So… tu când ai zâmbit ultima datã? 🙂

All content of this blog is protected by the law of copyright / www.raulonet.com

foto

Nu mai vrem paine si circ

February 24, 2010 6 comments

Astazi, cautand o documentatie despre Gheorghe Dinica, am dat intamplator peste aceasta petitie, care mie, una, mi s-a parut un demers in care ar trebui sa ne inscriem cu totii. Toti cei care vrem ALTCEVA, toti care apreciem valoarea si implicit avem nevoie de ea.

Reproduc aici petitia asa cum am gasit-o pe site:

“Către: Televiziunile comerciale, posturile de radio și presa din Romania

Ultimii 3 ani au fost nefaști pentru pentru multe din valorile teatrului și filmului românesc. Au plecat astfel dintre noi nume ca Ilarion Ciobanu, Ștefan Iordache, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Gheorghe Dinică.

Din păcate însa, acești mari artiști au ajuns să fie „promovați” doar postum pentru că ei nu mai prezintă interes decât dacă „fac rating” în telenovele cu țigani și fete de marinari sau în cazul regretabil în care trec în neființă generând infinite subiecte pentru știri și talk-show-uri târzii.

Haideți așadar să prețuim măcar în ultimul ceas adevăratele valori care mai sunt printre noi. Și mă adresez prin aceasta în primul rând mass-mediei, promotorii și formatorii de opinii (și nu numai). În loc să puneți diagnostice cât mai grave stării de sănătate a lui Gheorghe Dinică prevestind parcă un deznodământ dramatic care să arunce în aer ratingurile, mai bine ați fi difuzat „Cel mai iubit dintre pământeni” sau „Dincolo de nisipuri”. În loc să îl omorâți propagând exaltați zvonuri răutăcioase pe Twitter și mai multe agregatoare de știri, mai bine v-ați fi făcut loc în spațiul de emisie pentru „O noapte furtunoasă” sau „Așteptându-l pe Godot”. Copiii noștri ar putea în felul acesta să învețe să se hrănească și cu altceva decât cu pâine și circ.

Suntem intoxicați de promovarea esteticii urâtului prin nonvalori care frizează ridicolul – Nichite, Sexi Brăilence si Fernanzi de la Caransebeș. Și de multe ori ne lăsăm intoxicați cu bună știință: butonând telecomanda rămânem hipnotizați de scandaluri mondene și – fascinați de grotesc – motivăm pentru a ne împăca conștiința: incredibil ce a ajuns televiziunea!.

E trist faptul ca acum mai mult ca niciodată trecem printr-o paralizie culturală, printr-o degenerare a sistemului de valori la toate nivelurile, degenerare alimentată în primul rand de mijloacele de comunicare în masa (și asta NU mai puteţi pune în cârca comunismului). Emisiuni de genul “Profesioniștii” sau difuzarea unui film ca “Osânda” sau “The Godfather” nu ar trebui sa fie trufandale, pe care doar câteva posturi își fac curaj să le difuzeze.

Semnatarii acestei petiții cer astfel tuturor mass-media să promoveze valori reale și să nu se mai ascundă după clișeuri de genul: “publicul asta cere”. Manipularea este în mâinile voastre, în condeiurile și în grila voastră de programe, așa că MANIPULAȚI POZITIV. O să rămâneți surprinși dar…și valoarea vinde.”

Pentru toti cei interesati sa o semneze, o pot gasi la adresa: http://oppinio.ro/petitie/nu-mai-vrem-paine-si-circ. Eu am semnat-o astazi.

Irninis Miricioiu

%d bloggers like this: