Archive

Posts Tagged ‘tristete’

În papuci de vagabond…

December 14, 2012 2 comments

      

         N-am ştiut niciodatã ce înseamnã sã fii un om al strãzii… nici nu am avut cum sã ştiu.boschetar Pentru cã şi eu, ca majoritatea de altfel, am evitat sã privesc mizeria umanã în faţã. Şi când spun mizerie umanã, mã refer la sãrãcia aceea lucie care te face sã cauţi prin gunoaie dupã o bucatã de pâine uscatã, la lipsa unui adãpost, la frig, la foame, la alienare…

       Am trecut de atâtea ori pe lângã oameni înghesuiţi prin colţuri, îmbrãcaţi în cârpe rãpãnoase care au arãtat cândva a haine… ajunse acum doar nişte zdrenţe menite sã acopere nişte corpuri umilite de soartã. Nu m-am învrednicit sã le arunc nici mãcar o privire. Sau când a am fãcut-o, a fost mai mult cu teama cã de acolo poate emana rãul, violenţa, însingurarea. Cã se vor abate asupra mea şi mã vor sfâşia pe dinãuntru. Şi-atunci am fugit. De fiecare datã.

        N-am ştiut niciodatã ce înseamnã foamea sãu frigul. Am avut de mic copil haine frumoase şi o mulţime de jucãrii pe care sã le stric. La mine a venit întotdeauna Moş Crãciun şi mai ales, am avut întotdeauna dragostea familiei mele. Nu am ştiut niciodatã cum e sã fii singur, pe stradã, de Sãrbãtori. Sã-ţi fie foame… foarte foame…  sã te-adãposteşti în colţuri rugându-te ca gerul sã-ţi îngãduie sã mai vezi încã un rãsãrit… Sã admiri luminiţele oraşului şi sã îţi fie singurul cadou pe care ţi-l poţi permite… sã n-aibã cine sã-ţi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-ţi ureze „La mulţi ani!”

         Astãzi, printr-un concurs de împrejurãri  (n-am sã vã spun acum despre ce este vorba, dar o voi face la momentul potrivit), am trãit pentru câteva ore în pielea unui copil al strãzii. Am îmbrãcat haine ponosite, prea lungi, prea vechi, prea rupte, prea subţiri, cu care am cutreierat centrul oraşului. Îmi era frig, îmi era şi foame, şi simţeam cum sunt absorbitã de o gaurã neagrã.  Un vid al solitudinii şi al neînţelegerii. Am cãutat privirile oamenilor şi am vãzut cã mã ocoleau. Brusc, mi-am dat seama, cã deşi sunt fiinţã vie, care merge, simte şi vorbeşte, am dispãrut din peisaj. Am devenit invizibilã. Un zid de indiferenţã s-a creat  în jurul meu, ca şi cum lumea s-ar fi rãsturnat într-o clipitã. Nu mai fãceam parte din lumea lor, a celor eleganţi şi grãbiţi, ci a celor de jos, care doar viseazã sã aibã şi ei, la un moment dat, haine frumoase. Pe care, unii dintre ei, nu le vor avea niciodatã. Sub zdrenţele mele de boschetar, eram tot eu, aveam acelaşi suflet, aceeaşi inimã îmi bãtea nebuneşte în piept ţipându-şi dreptul la viaţã. Priveam trecãtorii de jos, de pe cartoanele lipite de-o vitrinã luminatã, şi simţeam cã nu exist pentru ei. Cã sunt doar o patã neagrã care îi jigneşte.

       cersetor Şi m-a cuprins o tristeţe fãrã margini, gândindu-mã cã şi eu, la rândul meu, fac acelaşi lucru. Îi ignor pe cei care n-au, deşi nu este vina lor cã au ajuns pe stradã. Cã scormonesc  în gunoaie cãutând un rest mucegãit de pâine. Şi eu îmi întorc, stingherã, privirea, atunci când întâlnesc doi ochi rugãtori care mã implorã.  Şi plãtesc uneori cu un leu adormirea propriei conştiinţe.

        Şi am simţit, încã o datã, cã lumea este strâmb croitã, cã nu conteazã ce eşti ci cât ai, cã alţii te judecã dupã eticheta hainei şi te catalogheazã ca atare, linguşinu-te sau ignorându-te, dupã caz. Am înţeles cã pierdem atâta vreme sã ne dichisim când ieşim pe stradã, nu pentru cã ar fi necesar, ci doar pentru a fi  vãzuţi, pentru a arãta lumii întregi cine suntem. Pentru a ne poziţiona social în ochii celorlalţi. Altfel, pur şi simplu, n-am exista pentru nimeni. Am fi încã o patã neagrã pe obrazul oraşului. Un spectru cenuşiu ce sperie şi intimideazã. Şi care meritã uitat.

L-aţi vãzut cumva pe Moşu’…?

November 26, 2012 3 comments

    

           La început a fost un scâncet. Un scâncet timid transformat în plâns. Şi-apoi prima gurã de aer, trasã într-o lume necunoscutã.  O lume plinã de culori, forme, zgomote, arome… o lume nouã şi misterioasã, atrãgãtoare şi periculoasã. O lume privitã cu ochii tulburi ai celui care se trezeşte smuls dintr-un culcuş în care se simţea apãrat. Protejat în corpul care l-a zãmislit.

         Apoi cãldura unei respiraţii care îi şopteşte vorbe de alint. „Ce mult mi-am dorit sã vii pe lume!”, „Eşti lumina ochilor mei!”, „Te voi proteja toatã viaţa!”, în timp ce simte o mânã delicatã mângâindu-l.  Şi gura lacomã şi-nfometatã care cautã cu înfrigurare sânul, izvorul dragostei transformat în lapte. Şi pieptul fierbinte sub care palpitã o inimã incandescentã. A mamei lui.

        Aşa începe viaţa. Sau cel puţin aşa ar trebui sã înceapã. Din dragoste şi cu multã dragoste, o  garanţie a unei vieţi fericite pentru boţul acela de carne, cu ochii vii şi sclipitori, fragil şi lipsit de apãrare, ce va deveni în timp un… OM.

         Foarte puţini pãstreazã astfel de amintiri, din primele clipe ale vieţii lor. Însã cu toţii, avem încrustat undeva, în fibra fiinţei noastre, amitiri legate de pãrinţii noştri. Pe care i-am avut mereu aproape când am fãcut primul pas şi ei s-au bucurat ca de o mare sãrbãtoare. Când ne-a ieşit primul dinte şi ei au plâns cu noi de durerea noastrã. Când am pus degetul pe flacãrã deşi ne avertizaserã de o mie de ori cã o sã ne ardem. Când am cãzut în nas, în cap, din pat sau din pom, când am furat merele sau pisica vecinului, sau alţii vreo pupãzã, când ne-a durut şi-am suferit, când am ţipat şi ne-am veselit, când am cântat şi am jucat, şi iaraşi ne-am pus pe ţipat, şi ne-am julit şi ne-am luptat şi indiferent de câte am fãcut, ei ne-au primit mereu cu braţele deschise. Şi cu varga dupã uşã, dar asta…  e o altã poveste.

           Undeva, într-un colţ uitat de lume, existã copii care nu au simţit niciodatã mângâierea unei mame. Copii care au venit pe lume fãrã sã şi-i doreascã cineva. Nici mãcar proprii lor pãrinţi. Copii care nu ştiu sã zâmbeascã. Nu ştiu sã trãiascã bucuria. Copii care nu au învãţat ce înseamnã cuvântul „acasã”. Copii pentru care nu existã vorbe de alint atunci când se lovesc. Nu existã îmbrãţişãri când din ochii trişti se prelinge o lacrimã. Nu existã nimeni care sã-i aştepte atunci când, stinşi de dor, se întreabã: „de ce”?

          Într-o astfel de lume, dragostea e doar un cuvânt din cãrţi. O noţiune abstractã pe care n-o înţeleg pentru cã le-a lipsit dintotdeauna. Deşi primul cuvânt pe care ar trebui sã-l înveţe este „mama”, lor le lipseşte fiinţa în carne şi oase. O vãd prin cãrţile cu poze, dacã le au, o vãd alãturi de alţi copii, pe stradã, şi îi doare locul din sufletul lor, în care ar fi trebuit sã înfloreascã dragostea de mamã. Pentru cã ea, dragostea în sine, existã, însã doare îngrozitor când n-ai cui s-o poţi dãrui. Înainte sã înveţe sã vorbeascã, învaţã sã simtã absenţa. Şi singurãtatea.  Sunt fiinţe mutilate sufleteşte din vina celor care i-au abandonat,  într-o lume care îi respinge şi-i reneagã. Şi singura lor vinã, pe care o ispãşesc încã de la prima gurã de aer, este cã s-au nãscut.

          Condamnaţi la tristeţe, orfani de pãrinţi şi de dragoste, cu ochii permanent umbriţi de temeri, copiii abandonaţi nu ştiu ce înseamnã cuvântul „familie”. Sau sã ai ceva al tãu. Un chip drag sau o poveste. Pentru ei, nu existã Moş Crãciun.

          Scriu aceste rânduri încercând sã-mi imaginez cum ar fi sã n-ai pãrinţi. Sã fi deschis ochii într-o lume rece şi crudã, sã te lupţi în fiecare zi pentru fiecare bucatã de pâine care îţi asigurã umila supravieţuire. Sã fii permanent hãituit şi bântuit de temeri şi sã n-ai unde sã-ţi pleci capul în aşteptarea unei mângâieri. Sã nu ştii ce îţi rezervã ziua de mâine. Sau sã nu îţi cunoşti propriul trecut. Sã te uiţi cu jind la familiile care se plimbã prin parc, la alţi copii mult mai fericiţi decât tine. Nu pentru cã ar avea jucãrii sau haine frumoase, ci pentru cã nici mãcar nu realizeazã ce avere incomensurabilã au ei: nişte pãrinţi.

         Scriu aceste rânduri cu gândul la cei 26 de copii de la Aşezãmântul Social „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Slobozia de Giurgiu, pe care nu-i cunosc, dar sper cã îi voi cunoaşte în viitorul apropiat. Scriu aceste rânduri încercând sã înţeleg, eu, din postura mea de copil unic la pãrinţi, iubit şi alintat o viaţã întreagã, şi de-o bunicã pe deasupra, ce înseamnã sã suferi pentru cã din start, viaţa te-a nedreptãţit. Însã clar, n-am nicio şansã. Nu voi trãi niciodatã experienţele lor însã cu siguranţã, aş putea mãcar sã le îndulcesc amarul. La fel cu voi toţi, cei care citiţi rândurile acestea.

          Vã mai aduceţi aminte câte scrisori i-aţi scris lui Moş Crãciun? Eheeeei, teancuri, teancuri… ei bine, şi ei, copii din aşezãmânt,  i-au scris lui Moş Crãciun. Şi sunt convinşi cã el, deşi are mulţi copii de mulţumit, nu îi va ocoli şi de data aceasta. Nu-şi doresc mare lucru. Poate câte o jucãrie, o hãinuţã care sã-i apere de frig, o mamã care sã le dãruiascã zâmbete. Şi dacã pe ultima noi nu le-o putem da, cu siguranţã cã toate celelalte stau în puterea noastrã.

        Deci, vã invit, dragii mei, sã fiţi Moşi într-un an, pentru nişte suflete care cred din toatã inima cã El existã.  Mã alãtur cu dragã inimã iniţiativei Alexandrei şi sper cã şi voi veţi face la fel cu tot ce vã prisoseşte sau ceea ce doriţi sã dãruiţi: hãinuţe, alimente, lemne de foc, jucãrii. Şi lista rãmâne deschisã. Pentru cã împreunã, dincolo de dogme şi convenţii sociale, dincolo de prejudecãţi şi de tabu-uri, putem aduce o umbrã de speranţã în lume. Trebuie doar sã vrem. Rãsplata: un copil care învaţã sã zâmbeascã.  Şi un Moş Crãciun care ne face cu ochiul din sania lui fermecatã.

Portretul Pasarii-Care-Nu-E – Claude Aveline

October 24, 2011 1 comment

“Iata portretul Pasarii-Care-Nu-E.

Nu e vina ei ca cel care le face pe toate

A uitat sa o faca.

Seamana cu multe pasari, fiindca vietuitoarele

care nu sunt, seamna cu cele care sunt.

Dar cele care nu sunt nu au nume.

Iata de ce Pasarea noastra se cheama Pasarea-Care-Nu-E.

Si iata de ce e atat de trista.

Poate ca doarme inca sau asteapta sa i se ingaduie a fi.

Ar vrea sa stie daca poate sa deschida ciocul,

daca are aripi, daca nu-si pierde culorile

cand se cufunda in apa, ca o pasare adevarata.

Ar vrea sa se auda cantand.

Ar vrea sa-i fie teama c-ar putea sa moara.

Ar vrea sa faca pui mici, foarte urati si foarte vii.

Pasarea-Care-Nu-E viseaza sa nu mai fie un vis.

Nimeni nu e multumit, niciodata, nicaieri.

Cum vreti oare ca lumea sa mearga bine in conditiile astea ?”

Îndoialã

October 27, 2010 2 comments

 

Gânduri, gânduri, numai gânduri

peste gene îmi aşterne.

Şi citeşte printre rânduri

şi-n surâsul dintre perne.

 

Zale, zale, numai zale

peste suflet le aşazã,

pentru a-nchide orice cale

de-a fi zâmbet, de-a fi razã.

 

Dac-ar fi sã te cuprind

în cãuşul palmei mele

unde-ar trebui sã simt

dorul nebuniei mele?

Irninis Miricioiu

Te-am cãutat…

September 26, 2010 4 comments

 

Te-am cãutat în gene, lanţuri si cuvinte,

şi te-am gãsit în lacrimi şi morminte.

Te-am cãutate în ape, visuri şi ninsori,

şi te-am gãsit în urme de noroi.

Te-am cãutat în zare şi-n balanţã,

şi te-am gãsit în clipe de speranţã.

Te-am cãutat în nume şi-n adâncuri,

şi te-am gãsit pierdut în tine însuţi.

Te-am cãutat în şoapte şi-n tristeţe

şi te-am gãsit în vechile poveţe.

Te-am cãutat în mustul cel dintãi

şi te-am gãsit în ritmul din bãtãi.

Te-am cãutat în zgomot şi ruine

şi te-am gãsit în dragostea din mine.

Te-am cãutat pe drumul nesfârşit.

Te-am cãutat… dar nu te-am mai gãsit.

Irninis Miricioiu

Zbor frânt

July 16, 2010 3 comments

Sunt prea întortocheate drumurile

pân’ la tine…

pline de spini

si neînţelesuri.

 

Departe eşti,

şi  totuşi prea aproape.

Prea greu sãpat în carnea neîmplinirii mele.

 

De mult prea multã rugã,

aripa mã doare,

şi vaierul meu mut

devine cântec.

Irninis Miricioiu

Noi suntem zeiţe – Alice Nãstase

July 5, 2010 1 comment

 

Aritmetica lui Marin Sorescu:  o femeie pe care am iubit-o  plus aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero.

 

Arunc cuvinte pe foc, ca sã încãlzesc casa noastrã, pe care nu o vom construi niciodatã.

 

Stãpâne bun, milos şi chipeş, nu-ţi face pãcatul sã laşi o biatã gravidã flãmândã şi blondã sã se chinuie cu gândul la bunãtãţile cu care se înfruptã cei avuţi… Noi acasã suntem patru copii. Tata e şomer. Mama ne-a pãrãsit când eram mici. Eu sunt cea mai mare dintre fraţi şi am rãmas gravidã în urma unui viol incestuos. De opt luni stau şi plâng în faţa vitrinelor cu bomboane, gândindu-mã ca, poate, cine ştie, vreun suflet milostiv îmi va oferi şi mie una, pe aceea în formã de inimioarã, dupã care tânjesc cel mai mult… Dar minunile nu se întâmplã decât în poveşti, stiu. Şi ronţãi la cotorul meu de mãr pãdureţ, cu lacrimile şiroindu-mi de pe obraji direct pe burtã. Şi copilul meu îmi simte durerea şi disperarea şi pofta neîmplinitã, şi lacrimile mele cad, picãturi chinezeşti, în creştetul sãu fraged, şi-s gata sã-l strãpungã, iar el dã din picioruşe şi mã loveşte în coaste…

 

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile-feciorelnice  şi ploile-dezlãnţuite-femei.

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fãrã sfârşit.

Iubesc ploile, iubesc cu patimã ploile,

Îmi place sã mã tãvãlesc  prin iarba lor albã, înaltã,

Îmi place sã le rup firele şi sã umblu cu ele în dinţi.

Citez, pentru tine, din Ana Blandiana, „Descântec de ploaie”.

Şi respect instituita regulã a adevãrului dintre noi şi îţi mãrturisesc cã iubesc ploile privite pe fereastrã, ploile infernale care sã ocroteascã îmbrãţişãri la fel de infernale, hohotul ploilor, rãpãiala lor pe maşina în care am fugit departe de lume. Mi-e teamã sã mã apropii prea tare de ele pentru ca mi-e teamã de frig, de îngheţ, de neputinţa pe care mi-o dau mâinile mele reci. Nu-mi plac hainele lipite ude de trup, îmi plac trupurile ude fãrã haine, nu-mi place sã tremur de frig, asta mã face sã mã simt ca o frunzã şi sa-mi amintesc de neputinţa mea de a fi copac.

 

E o reacţie stranie, aceasta de a ma lãsa îndureratã de tot ceea ce este prea frumos, e o predispoziţie spre suferinţã pe care n-am sa mi-o pot reprima niciodatã. Pentru ca nu mã pot abţine de la lucrurile frumoase. E un cerc vicios.

 

Mã nãrui, surpatã lent de lacrimile pe care nu le-am plâns, mã ascund în gesturi pe care nu le înţeleg nici eu. Şi vreau sa te alung uneori, cu atâta putere, încât rãmân epuizatã, aproape sufocatã de un efort pe care nu sunt în stare sã-l susţin.

 

Spre dimineaţã mi-ai luat toatã pãtura şi mi-a fost frig.  Iar Bobiţã a ţopãit prin pat noaptea întreagã, şi la un moment dat, mã lingea pe nas! Ca sã nu mai vorbim de inima ta care e fierbinte şi gãlãgioasã, exersa nişte teme de percuţie, apoi tãcea, într-o vreme tãcea suspect de amar şi a fost nevoie s-o învelesc  cu respiraţia mea, şi a început sã cânte din nou, fãcând cercelul meu drept sã vibreze.

 

Sunt sãracã, n-am ce altceva mai preţios sã-ţi las, în afara lucrurilor pe care ţi le-am oferit deja pânã acum: secretele noastre. Te sãrut, te iubesc (am şters, am scris, am şters, am scris), mai vorbim de o mie de ori pânã pleci, pânã plec, pânã vii, pânã vin…

 

Aşteptasem toatã noaptea sã te trezeşti şi sã mã îmbrãţişezi  şi n-ai fãcut-o, şi zâmbind întruna unor vise din care eu nu fãceam parte. Şi eu am plâns şi nici n-ai ştiut.

 

A trecut o veşnicie de când ai plecat, iar drumul tãu abia începe. E o nerozie sã spui cã a pleca înseamnã a muri puţin. Dimpotrivã, viaţa începe odatã cu plecarea, iar cei rãmaşi pe câte un peron simt prãbuşirea în toatã mãreţia ei. De câte ori ai rãmas fericit, fluturând mâna în urma unui tren? Probabil niciodatã. Bãnuiesc cã asta am vrut sa evit, sã te aud, sã-mi iau la revedere, deşi aş fi vrut sã te aud, vai, sunt un ghem de confuzii şi toate se amplificã tragic în pragul marii mele experienţe pentru care mã simt atât de nepregãtitã. Nici mãcar nu am puterea sã te visez, nopţile mele sunt pline de lacrimi. Sã-ţi spun Bunã dimineţa? Noapte bunã, ca-n serile trecute? Are vreun rost? Sigur cã nu… şi totuşi… Bunã dimineaţa, îţi sãrut visele în care eu n-am ce cãuta, şi te urãsc cu adevãrat, promiţându-mi în fiecare clipã cã te voi uita înainte ca tu sã bagi de seamã.

 

Nu ştiu sã mã port cu tine, nu ştiu sã te pãstrez, nu ştiu sã te pierd. Nu-ţi spun niciodatã lucrurile pe care as vrea sã ţi le spun, dar nici nu tac atunci când ar trebui sã tac. Îndrug nerozii într-o fâstâcealã aiuritoare, pe care nu pot nici s-o explic, nici s-o stãpânesc. Îmi spun întruna cã nu te vreau, cã nu-mi lipseşti, cã nu mi-e dor de tine, dar fac asta clipã de clipã , minut de minut, vis de vis, cu o consecvenţã aberantã. (…) În gând, îmi iau rãmas bun de la tine ori de câte ori  te întâlnesc, şi-n toate clipele mele de rãgaz mi se face dor de noi, cei care nu am fost şi nu vom fi niciodatã.

 

Beam din ceaşca de ceai.

Când am ridicat ochii,

Plecase.

(Ceainãrie)

 

Ca o pasãre albã pe un ou negru

Aşa stau şi îmi este dor de tine.

Alb, negru, alb negru,

Pasãre spartã şi ou zburãtor

Doamne, ce dor poate sã-mi fie de tine…  (Nichita)

 

Sunt nefericitã şi singurã şi încerc sã-mi croşetez singurã speranţe noi, dar nu prea sunt îndemânaticã şi mã înţep cu croşeta.

 

Vin. Zbor. Prinde-mã. Nu-ţi cer altceva decât o secundã. Apoi am sa dispar. Crede-mã.

 

Imaginaţia mea de poet ratat  şi-a ieşit din matcã şi m-am gândit cã am greşit ca ţi-am scris astfel, cã între timp s-a întâmplat ceva, cã nu vii, cã nu pleci, cã nu exişti, cã te-am inventat, cã poate eu însãmi sunt doar o imaterialã şuviţã de gând.

 

Am hotãrât sã mã învãţ sã nu-ţi mai cer niciodatã nimic, ca sã nu mai umblu cu palmele sfredelite de cuiele nerãbdãrii.

 

În fiecare noapte se aude toamna venind tot mai aproape. Mã prefac cã n-o vad, cã n-o simt, cã n-o aud. Dar mi se cuibãreşte în inimã şi mi se face frig. Cuvintele mele alunecã în gol şi sunã a pietre cãzute într-o fântânã seacã. Uneori sunt atat de singurã, încât nici nu mã mai aud cand te strig.

 

Aş fi vrut sã construiesc pentru tine o casã. Sã scriu o carte, sã mut un munte. Sã ridic un pod peste vieţile dintre noi, eu, cel mai iscusit Apolodor al tuturor iubirilor.

 

M-am gândit de multe ori cât de puţin trebuie sã semãn în prezent cu fiinţa pe care ai cunoscut-o atunci, în Deltã. Eram frivolã, flirtam cu dezinvolturã, alunecam printre voi toţi şi nu mã opream decât dacã voiam , simţeam minunea Deltei şi toatã libertatea ei pe fundal, ca şi cum aş fi avut o cortinã de catifea în spate. Eu, actriţa de succes… ce departe de mine e starea de atunci, ce nesigurã mã simt acum, tremurând, aşteptând, delirând. Şi cât de mult se rãstoarnã raporturile de forţã în momentul în care cineva se declarã, cu bunã ştiinţã, învins. Ştiu prea bine cã n-ai sã mai alergi niciodatã noaptea sã mã întâlneşti, cã n-ai sã mã mai rogi niciodatã sã plec cu tine sau sã te aştept. În momentul în care am acceptat, am spus „Da”, vânãtoarea a încetat. Sã nu crezi cã nu ştiam cã aşa va fi. Sunt o fiinţã aproape luminatã în ale iubirii, am citit toate marile şi micile poveşti de dragoste din cãrţile lumii, ştiu cã aşa se întâmplã. Dar eu nu pot sã joc altfel. Nu pot sã mã prefac, de dragul unei urmãriri eterne, nu pot sã mimez superficialitatea din dorinţa de-a pãstra profunzimea. E un joc barbar, pe care nu-l pot aproba. Sunt mereu gata sã schimb serile pline de vervã, de flirt, de strãlucire, de efervescenţã pe o dragoste amarã. Neîmpãrtãşitã. Chinuitoare. Ştiu cã pierd. E un blestem la care consimt. Nu pot face altfel.

 

Am gãsit la Balcic, în micul magazin de suveniruri din castel, o acuarelã care mi-a atras atenţia. O pasãre întunecatã care, arãtând parcã la fel ca toate pãsãrile cenuşii ale lumii, degaja mascat o tristeţe înfriguratã, un pic speriatã. Aripile strânse ca nişte umeri nesiguri contraziceau ciocul ridicat cu greu, mimând semeţia. Am ştiut de la prima atingere de privire cã un bulgar care m-a iubit într-o altã viaţã, mi-a fãcut, pe coajã de hârtie galbenã, portretul. Port, de atunci, în geantã, pasãrea cea tristã, visând la momentul în care ne vom vedea şi voi putea sã ţi-o ofer. Pe zi ce trece ne apropiem una de alta tot mai mult. Umerii mei se molipsesc de ostenita ei nemişcare, iar tristeţea sa apoasã mi se tatueazã pe inimã.

 

Dacã am sã te mai vãd vreodatã, lucru de care încep sã mã îndoiesc, am sã tresar uimitã, am sã roşesc, am sã mã fâstâcesc. Va trebui sã te ating ca sã te recunosc.

 

Trãiesc într-o lume în care, atunci când mãrturisesc cã aş fi vrut sã fiu femeie ca toate femeile lumii, sã atârn delicat în grija unui bãrbat, sã scap de încercãrile prea masculine ale supravieţuirii în lumea barbarã în care trãim, mi se explicã, cu intonaţie nemiloasã, cã eu nu sunt o femeie ca oricare alta. Cã inteligenţa şi talentul meu mã condamnã la putere şi la luptã. Cã viaţa mea aşa trebuie sã arate şi cã e o greşealã cã nu încerc sã ţin mai strâns frâiele existenţei concrete.

 

Ce sex ar fi trebuit sã am ca sa-mi fie mai uşor? În ce tabãrã a umanitãţii ar fi fost mai bine sã mã nasc, ca sã nu mai port cu mine, mereu, nodul acesta de lacrimi care-mi sãreazã fiecare gurã de aer pe care o respir? Mã balansez între poli duşmãnoşi, mã sfâşii cãutându-mi locul, între douã lumi care nu mã revendicã şi nu mã acceptã. Prea femeie ca sã nu ştiu sã plâng, prea bãrbat ca sã primesc ajutor.

 

Dragostele mele sunt chinuite, pline de hârtoape, sfâşiate. Pe unul îl iubesc doar cu trupul. Pe altul doar cu sufletul. Pe unul deloc, dar ma prefac cã mult. Pe altul prea mult, dar mã prefac cã doar puţin. Undeva am greşit şi mã tot gândesc unde.

 

Eu sunt de fapt, mereu singurã , am tatuatã pe inimã singurãtatea, iar bãrbaţii pe care-i iubesc nu sunt niciodata liberi…

 

Copilul meu, sã nu mã cauţiMagda Isanos

Copilul meu, sã nu mã cauţi. Toate

Iţi vor vorbi despre mine cu dreptate.

Dupã ce n-am sã mai fiu.

Sã nu spui: „Pentru mama-i târziu”.

Sã ştii c-am sã râd în flori

şi c-am sã-nconjor de multe ori

Cu nouri i şi cu ploaia ogrãzile

Unde mi-am petrecut amiezile.

Dacã suferi, sã chemi serile,

Şi-am sa vin lângã inima ta,

De-ar trebui sã strãbat zãrile

şi marea cu aripa mea.

Sã nu te temi de faţa mea schimbatã.

Sã nu spui: „Mama n-a fost aşa niciodatã!”

Ai sã-mi cunoşti glasul poveştilor

în arborii din faţa fereştilor.

Din multe semne ai sã-nţelegi cã-s eu,

Când am sã vin lângã patul tãu

Şi-am sã fac aerul rãcoros,

Scoborând toate stelele jos.

Ai sã cunoşti cã-i mama dupã pace

Şi dupã felul în care totul tace –

durerea şi grija de mâine –

dupã mirosul de gutui şi pâine.

 

Iubirea e în mine şi n-am cui s-o dau. Pentru cã ei nu sunt pregãtiţi s-o primeascã.

 

Sexul e consolarea celor care nu au gãsit dragostea.

 

Te-am aştepta,  pânã-n zori

noaptea toatã.

Vinul lâncezi în urcior,

fu pâinea pe masã, uscatã

Şi când a fost zi-ntr-adevãr

-şi-aşa avea sã rãmânã –

mi-am scos cu o mânã bãtrânã,

floarea din pãr.

                (Nina Cassian)

 

Nici o durere din lume nu mã putea face sã nu te doresc, sã nu te caut, sã nu te chem. Am bãtut cu umilinţã la porţile inimii tale. Am stat cu mâna întinsã aşteptându-ţi iubirea, decizia, privirea, atingerea.  De prea mult timp.

 

Când aveam trei ani am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sã batã doar o singurã datã. Şi mama ştii ce mi-a rãspuns? Cã dacã ar bate doar o singurã datã, n-ar mai exista golurile dintre bãtãi. Şi atunci am întrebat-o: „De ce aş avea nevoie de golurile dintre bãtãi?” Ea mi-a rãspuns: „Pentru ca, într-o zi, cineva sã vinã sã le umple”.

 

Neputinţa de a-ţi spune cã nu te mai iubesc; inima mea incapabilã sã-ţi refuze chemarea; icoanele care ne aşteptau cu uşile deschise; ploaia care a spus „Da” în numele nostru, şi-apoi a tãcut; noi, îmbãtaţi de poezia aşezatã pe foi de hârtie; ritmul iambic al dorinţei crescânde în mine, în tine; nebunia de-a ne descâlci dintre pânzele de pãianjen ale lumii nelocuite şi ale lumii care ne stã împotrivã; mâinile noastre murdare de praful cãrţilor, strecurându-se prin cotloane fierbinţi; amintirile tale în visele mele; trupul tãu în sufletul meu; sufletul meu în trupul tãu; tu în mine, noi în noi; eu, tu, unul singur, unul şi acelaşi.

 

Te iubesc. Te iubesc cu tot sufletul, te iubesc cu trecutul meu, te iubesc cu trecutul lumilor toate, vreau sã-ţi retrãiesc viaţa în care n-am fost lângã tine, vreau sã te nasc şi sã te cresc, şi sã te alãptez, vreau sã te iubesc cu iubirea dintâi şi sã-ţi nasc copii care sã-ţi semene, vreau sã te iubesc adult, nesfârşit, deşãnţat, definitiv, vreau sã îmbãtrânesc iubindu-te, vreau sã mor cu tine în suflet şi sã bântui eternitãţile iubindu-te.

 

Te iert pentru toate lacrimile mele, pentru speranţele mele chinuite.

Te iert pentru toate promisiunile pe care nu ţi le-ai ţinut.

Te iert pentru jumãtãţile tale de mãsurã.

Te iert pentru minciuni, te iert pentru înşelãtorii, te iert pentru ezitãri, pentru tãceri, pentru rãzbunãri.

Te iert pentru trãdare, te iert pentru neputinţã.

Te iert pentru îmbrãţişãrile tale nebune, care m-au fãcut sã cred cã mã iubeşti.

Te iert pentru poeziile tale superbe, care m-au minţit, promiţându-mi dragostea veşnicã.

Te iert pentru mare, te iert pentru lunã, te iert pentru rândunele.

Te iubesc atât de mult, încât pot sã te iert pentru toate.

Te iubesc atât de mult, încât pot sa renunţ la tine. E singurul fel în care mai pot pãstra iubirea aceasta enormã, întreagã, în inima mea.

 

Ţi-aduci aminte de ploaia din faţa bisericii? Ţi-aduci aminte de noi? Nu vreau sã mai duc cu mine senzaţia cã totul e un vis, doar un vis al meu. Sunt adevaratã, eşti real? Am trãit, iubindu-te, o viaţã de om. Am aşteptat, am simţit, am suferit. Am murit. E adevãrat, nu-i aşa, Mo? Acum când mã aşez în fiecare searã în pat lângã un alt bãrbat, nu mã pregãtesc de somn, ci de moarte.

 

 Cele mai cumplite lovituri le încasãm  atunci când ni se administreazã pe neaşteptate, de la oameni în care n-am investit prea mult, dar de la care lovitura e cu atât mai nãpraznic de surprinzãtoare.

 

Şi mã întreb în neştire, dacã existã dragoste, sau e doar o himerã dupã care alerg în timp ce toţi ceilalţi, cunoscãtori ai unei taine pe care nu mi-au împãrtãşit-o, îşi râd de mine. Şi mã mai întreb, îngrozitã, dacã nu cumva eşti doar în mine însãmi, dacã, însetatã de dragoste, nu te-am inventat eu, acum doi ani, şi te-am lãsat apoi sã-mi rãneşti sufletul cu nesfârşitele tale trãdãri, dacã nu cumva totul s-a petrecut ca-n poveştile acelea care ţi se par fascinante, în care un om legat la ochi, care aşteaptã sã fie ars cu fierul roşu, sfârşeşte prin a muri de arsurile unui cub de gheaţã.

 

Mã simt, da, atât de aproape de moarte, cum numai iubind poţi sã te simţi.

 

http://www.revistatango.ro/cartile_tango-p2.html

 

%d bloggers like this: