Archive

Posts Tagged ‘trecut’

Meditaţie

October 29, 2010 2 comments

 

Nu sunt un înger ce îşi întinde aripile în jurul tãu

            ca sã te spele de pãcate.

Nu sunt o lacrimã ce se prelinge pe-un obraz

            fierbinte de atâta aşteptare.

Nu sunt o mânã-ncremenitã-ntr-un gest

            frânt de nepãsarea ta.

Nu sunt drumul ce se-aşterne paşilor tãi

            mult prea grãbiţi în depãrtarea lor.

Nu sunt nisipul din clepsidrã ce uitã sã curgã

            atunci când doar vidul mai e între noi.

Nu sunt sãrutul de rãmas bun

            furat unei clipe iluzorii.

Nu sunt trecutul, nu sunt viitorul.

Sunt doar eu… şi toate la un loc.

Irninis Miricioiu

Nu

July 8, 2010 3 comments

Nu-mi plac dimineţile înnorate,

în care ma trezesc mai departe

de mine însãmi, de tine,

de noi.

 

Nu-mi plac dupã-amiezile nãucitoare

în care alerg dupã mirosul unui chibrit aprins,

dupã emoţia unei clipe trecute,

dupã o lacrimã.

 

Nu-mi plac nopţile însingurate,

în care timpul devine nesfârşit,

în care bãtaia mea de inimã

nu e completatã de a ta.

 

Nu-mi plac mãştile

pe care mi le smulgi, una câte una,

fãrã sã mai existe,

vreun drum înapoi.

 

Nu-mi place sã fiu eu însãmi,

atât de goalã, atât de închisã,

atât de lipsitã de tine.

Irninis Miricioiu

Perpetuum mobile

May 21, 2010 2 comments

 

Oamenii pe care i-am iubit, la un moment dat, in trecut, nu dispar niciodata cu totul. Chiar daca viata, imprejurarile, cei din jur sau ei isisi ajung sa provoace o despartire, ea nu se petrece in definitiv decat in plan social sau in plan fizic… da, in fata lumii sau a societatii, e simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: nu mai frecventeaza aceleasi cercuri, semneaza hartii de divort, isi impart ce au de impartit, fie ca sunt case, masini sau proprii copii si fiecare isi vede, aparent, de drumul lui… da, este simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: ea nu mai tipa la el  ca a uitat sa cumpere paine, el nu se mai preface ca ii pasa, nici macar patul nu mai merita impartit.

este simplu sa spui: de azi ne-am despartit. e simplu sa arunci pe fereastra tot trecutul incercand sa pretinzi ca esti fericit. sau cel putin pare simplu. faci bagaje, impachetezi pantaloni, camasi, tricouri, le inghesui pe toate in saci de plastic incercand sa inghesui acolo  si fiecare zi pe care ati petrecut-o impreuna… te gandesti: “ah, ce bine… sunt liber! pot face ce vreau! nu mai dau nimanui explicatii! de maine incep o viata noua”. De parca “viata noua” ar fi o roata de cascaval din care iti poti taia o bucata generoasa!

e simplu sa te prefaci ca ai inceput o noua viata… e simplu sa crezi ca poti dicta sentimentelor tale ca si cum ar fi hainele inghesuite prin saci de plastic. e simplu sa crezi ca tot ce ai iubit ani de zile se poate strivi cu o singura miscare. ca dimineti cu aroma de cafea, soare in papuci si zambete sub gene pot disparea ca ceva fals, gresit, nemeritat.

da. intr-adevar, e simplu. e simplu sa crezi ca ti-ai facut ordine in propria ta viata, ca ai sortat bunele de rele asa cum sortezi rufele colorate puse la spalat. si uite asa, sortezi, clasezi, etichetezi cu minutiozitatea unui arhivar fiecare amintire, fiecare chip, fiecare emotie. le aduni pe toate in tainitele sufletului, ai grija sa nu scape niciuna, le incui bine si esti linistit. rasufli usurat ca ai reusit sa stergi cu buretele inca un capitol din viata ta.

next.

iti pui masca vesnic surazatoare a prezentului si incepi sa rontai cu pofta din bucata de cascaval… oameni noi, distractii, toate vin intr-o sarabanda ametitoare din care gusti cu voluptatea hedonistului care nu vede altceva decat placere.  te crezi vindecat. iti spui: “am inceput cu adevarat o viata noua”. te crezi fericit, chiar daca peste tot fericirea se confunda mereu cu nimicul. esti multumit de job, de noua prietena, sau de noul iubit, de casa pe care o ai, de masina pe care o conduci. de tine.

pana cand… dintr-un colt stingher al sufletului rasare, din neant, o imagine, un parfum, o atingere. parca le-ai trait aievea, parca le cunosti de undeva, parca… ramai impietrit, inima iti bate mai tare, si mai tare, nebuneste aproape… iti vine instantaneu sa plangi.  sa plangi, sa plangi, sa-ti plangi trecutul si tot ce n-a fost sa fie. si totusi lacrimile ti se innoada dureros in gat, ramanand acolo ca un ghem de spini care te sfasie pe dinauntru. “De ce asa? de ce eu? De ce?” si tu … care te credeai fericit. si tu care credeai ca omul langa care esti acum e totul pentru tine… si tu… care credeai ca trecutul e adanc zavorat in trecut… si tu care credeai ca viata de acum e perfecta: cafea, birou, casa, iar birou si iar casa si intre timp multe cafele.

din nefericire, nu am invatat sa iubim o singura data in viata… destinul pare sa se amuze aruncandu-ne dureros din esec in esec. fiecare iubire ratata, fiecare dosar cu amintiri ingreuneaza povara Sisifului din noi. ajungem, sfarsiti, sa adunam morti vii in sufletele noastre.  care rasar atunci cand ne asteptam mai putin. tulburand, distrugand, ucigand.

oamenii pe care i-am iubit la un moment dat,  raman cu noi. la nesfarsit.

 

Irninis Miricioiu

Jeanette Winterson – Scris pe trup

August 26, 2009 16 comments

      

“De ce masura iubirii este pierderea ei?”

  rosu si negru

  

 

      “Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi, fara sa ceri voie nimanui?”

 

      “E usor sa inseli. Infidelitatea nu e un motiv de lauda. La inceput, nu te costa nimic sa iei din increderea pe care cineva si-a pus-o in tine. Scapi neprins, mai iei putin si-nca putin, pana cand nu mai ai din ce lua… Straniu, mainile ar trebui sa-ti fie pline, avand in vedere cat ai luat, insa, atunci cand le deschizi, in ele nu se afla nimic”.

 

     “Daca am sa comit adulter in inima mea, atunci inseamna ca te-am pierdut putin. Imaginea chipului tau stralucitor se va incetosa usor. S-ar putea ca o data sau de doua ori sa nu bag de seama, si sa ma mandresc ca am savurat aceste excursii carnale la modul cel mai cerebral. Si totusi, astfel, voi fi tocit acea cremene ascutita ce aprinde flacara dintre noi, dorinta noastra reciproca pentru fiinta iubita, mai presus de altceva.”

 

     “Riscul pe care ti-l asumi este masura lucrurilor pe care pui pret.”

 

     “Pentru tine i-as da cu mare bucurie foc trecutului meu, as merge mai departe, fara sa ma mai uit nicicand in urma. M-am avantat si altadata cu capul inainte, fara sa estimez pagubele si fara sa ma gandesc la ele. Am facut deja socoteala in minte. Stiu ce ar insemna sa ma descatusez de acumularile unei vieti intregi. Stiu si nu-mi pasa. Mi-ai pus in fata un taram nemarginit de asocieri. Poate fi un spatiu gol sau o eliberare. In mod categoric, vreau sa imi asum acest risc. Vreau sa imi asum acest risc pentru ca viata pe care am pus-o la pastrare a inceput sa mucegaiasca.”

 

     “Tu nu vezi ce vad eu. Esti un ochi de apa limpede in care se joaca lumina.”

 

     “Cine te-a invatat sa-mi scrii pe spate cu sange? Cine te-a invatat sa-ti folosesti mainile ca pe un fier inrosit? Ti-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca apartinandu-ti. Buricele degetelor tale s-au transformat in presa de tipar, imi imprimi un mesaj pe piele, iar fiecare atingere a ta transmite un mesaj corpului meu. Codul tau morse interfereaza cu bataia inimii mele. Inainte de a te intalni inima-mi batea regulat, ma bazam pe ritmul ei, avusese perioade de mare activitate si se intarise. Acum, tu ii modifici ritmul cu propriul tau ritm, canti la mine, bati darabana pe mine, iar eu iti raspund incordandu-ma.

     Scris pe trup e un cod vizibil doar intr-o anumita lumina; acolo sunt acumularile de-o viata. In anumite locuri palimpsestul de atat de adanc gravat ca literele par a fi braille. Imi place sa-mi tin corpul strans in sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodata n-am dezvaluit prea mult, n-am spus toata povestea. Nu stiam ca tu ai maini care pot citi. M-ai tradus recreandu-ma in propria ta carte.”

 

     “De ce trece ardoarea? Timpul ce te va vesteji pe tine ma va vesteji si pe mine. Vom cadea ca niste fructe coapte si ne vom rostogoli in iarba impreuna. Dragul meu prieten, lasa-ma sa ma culc langa tine, cu ochii la nori, pana cand ne va acoperi tarana si nu vom mai fi.”

 

     ” – O sa-l parasesc. Fiindca dragostea mea pentru tine face din orice alta viata o minciuna.”

 

     “Scrisul a ramas la fel, n-a palit. Nimic legat de tine n-a palit. Esti inca culoarea sangelui meu. Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu,  o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?”

 

       “Trupul meu are imprimat peste tot desenul mainii tale. Pielea ta e si a mea. M-ai descifrat si acum sunt usor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine. Vreau sa traiesti. Iarta-mi greselile. Iarta-ma.”

 

     “In cartile despre cum faci fata despartirilor ti se spune sa dormi cu o perna langa tine. Un fel de nevasta olandeza, care in zonele tropicale denumeste un capatai de bambus tinut intre picioare pentru a feri de umezeala cearceaful, un fel de nevasta olandeza. “Perna te va alina in ceasurile lungi de insomnie. Daca adormi, vei beneficia la modul inconstient de prezenta ei. Daca te trezesti, patul ti se va parea mai putin mare si vei simti mai putin singuratatea”. Cine scrie cartile astea? Oare ei, acesti experti ingrijorati si linistiti, chiar cred ca doi coti de umplutura invelita in bumbac vor alina o inima franta? Nu vreau nicio perna, vreau sa-ti simt trupul respirand si miscator. Vreau sa ma tii de mana in intuneric, vreau sa ma rostogolesc spre tine si sa ma imping in tine. Cand ma duc la culcarea noaptea, patul e cat un intreg continent. E un spatiu alb nesfarsit, in care nu te voi gasi. Il strabat centimetru cu centimetru, insa tu nu esti aici. Nu e un joc, n-o sa sari cine stie de unde, ca sa ma iei prin surprindere. Patul de gol. Sunt in pat, insa patul e gol.”

 

     ” “Exploreaza-ma” mi-ai spus, si eu mi-am adunat hartiile, termosurile si hartile, crezand c-am sa ma-ntorc curand. Am plonjat in adancul tau si nu mai gasesc drumul spre iesire. Uneori cred c-am ajuns la lumina, ca ma vei arunca afara ca balena pe Iona, insa apoi dau un colt si ma recunosc iar. Ma vad pe mine in textura pielii tale, traind in osatura ta, plutind prin cavitatile ce decoreaza peretii oricarui chirurg. Asa te cunosc. Esti ceea ce cunosc.”

 

     “Pentru ca le tii inchise ca pe un evantai, nimeni nu banuieste ca de omoplatii tai sunt prinse aripi. In timp ce stateai intins pe burta, ti-am framantat marginile colturoase ale zborului. Esti un inger cazut, dar nemiscat, asa cum sunt ingerii; trupul iti e usor ca de libelula, ai aripi mari aurii, taiate din soare.

     Daca n-am grija, am sa ma tai in tine. Daca-mi strecor mana in treacat si-ti mangai marginea ascutita a scapulei, atunci cand imi voi ridica palma, aceasta va fi plina de sange. Rana ce nu se va vindeca daca nu-ti acord atentia pe care o meriti.

     Tintuieste-ma de tine. Te voi bantui ca un cosmar. Esti Pegas, calul cel inaripat, ce nu voia sa fie inseuat. Incordeaza-te sub mine. Vreau sa-ti vad ghemul de muschi incordandu-se si intinzandu-se. Triunghiuri atat de neprihanite ce ascund o atat de mare putere. Nu te cabra spre mine, gata sa irumpi cu toata forta. Mi-e teama de tine cand, in patul nostru, imi intind mana sa te ating si simt cele doua taisuri intoarse catre mine. Dormi cu spatele la mine, ca sa te am in fata ochilor intreg. Imi ajunge.”

 

      “Dintre toate imaginile care-mi vin in minte cand ma trezesc si cand dorm cea mai insistenta este cea a chipului tau. Chipul tau, neted ca oglinda si limpede ca oglinda. Fata ta in bataia lunii, argintata de lumina rece reflectata, fata ta in intregul ei mister, dezvaluindu-ma.

     Am decupat forma chipului tau in oglinda inghetata, chipul tau mai mare decat corpul meu, gura ta plina cu apa. Te-am tinut la pieptul meu in acea zi cu zapada, conturul tau mi-a taiat haina. Cand mi-am lipit buzele de obrazul tau inghetat, m-ai ars. Pielea din coltul gurii mi s-a despicat, gura mi s-a umplut de sange. Cu cat te-am tinut mai strans, cu atat mai repede te-ai topit. Te-am tinut asa cum te va tine in bratele ei moartea. Moartea ce trage incet cortina grea a pielii pentru a dezvalui carcasa de oase pe care o ascunde.

     Pielea se lasa, se ingalbeneste ca piatra de var, ca piatra de var istovita de vreme, dand la iveala paienjenisul marmorat al venelor. Palida translucenta se intareste si se raceste. Oasele insele se ingalbenesc precum coltii de elefant.

      Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat? Osul frontal, oasele palatine, oasele nazale, oasele lacrimale, pometii, maxilarul, osul craniului, oasele urechii interne, mandibula.

     Acestea sunt scuturile mele, acestea sunt paturile mele, aceste cuvinte nu-mi amitesc de chipul tau.”

 

      “Dragul meu, stelele din ochii tai, propria mea constelatie. Te-am urmarit peste tot, purtandu-ti credinta, dar am privit in jos. M-ai dus dincolo de casa, dincolo de acoperisuri, mult dincolo de orice bun-simt si orice comportament decent. Fara niciun compromis. Trebuia sa fi avut incredere in tine, dar mi-am pierdut curajul.”

 

     “Mi-e dor de tine… Apele, oricat de multe, nu pot stinge dragostea, suvoaiele n-o pot ineca. Atunci ce o ucide? Doar asta: neglijarea ei. Sa nu te vad cand stai in fata mea. Sa nu ma gandesc la tine in toate lucrurile cele mici. Sa nu-ti fac loc sa mergi langa mine pe strada, sa nu intind masa pentru doi. Sa te aleg din obisnuinta, nu din dorinta. Sa las vasele nespalate, patul nefacut, sa nu te bag in seama dimineata, sa te folosesc in timpul noptii. Sa tanjesc la altcineva in timp ce te pup pe obraz. Sa-ti spun numele fara sa-l aud; plecand de la premisa ca e al meu, sa am dreptul sa-l strig.”

 

     “Oamenii stiu de obicei motivul precis pentru care sunt fericiti. Doar rareori stiu insa de ce sunt tristi.

     Tristetea e un gol. Un spatiu fara aer, un loc mort si sufocant, locuinta celui trist. Tristetea e un bloc de inchiriat, cu camere ca niste custi de gaini, iti clocesti propria mizerie, stai in propriul jeg. Tristetea e un drum pe care nu ai unde sa intorci si sa te opresti. Strabate-l impins de cei din spate, cu piedici puse de cei din fata. Strabate-l cu viteza furioasa, chiar daca zilele iti sunt mumificate in plumb. Se intampla atat de repede, din clipa in care ai pornit nu exista nicio ancora din lumea reala care sa te incetineasca, nimic de care sa te agati. Tristetea te trage afara din suporturile vietii tale, lasandu-te sa cazi liber. Oricare ar fi iadul tau personal, in Tristete vei gasi milioane de asemenea iaduri. E un oras in care cosmarurile tuturor se adeveresc.”

 

     “A meritat. Dragostea merita orice pret.”

 

 

 

 

%d bloggers like this: