Intalniri esentiale

O clipă de inefabil. Cu Adrian Păunescu


Speram sã nu ajung sã scriu niciodatã despre poetul Adrian Pãunescu la trecut. În mintea mea, de om care l-a cunoscut ca profesor, dar şi în calitate de invitat al emisiunii Din arhiva TVR, el continuã sã trãiascã şi acum, în clipa aceasta, când scriu aceste rânduri, la aproape 12 ani de la trecerea lui în alte sfere.

Nu am crezut cã voi resimți atât de acut dispariția lui dintre noi, deși de ceva vreme, am ajuns să îmi amintesc de tot mai mulți dintre invitații mei… la trecut. Nu am crezut cã voi simţi cã mi-am pierdut o rudã, un prieten, un profesor care timp de un an de zile ne-a împãrtãşit, mie şi colegilor mei, câte ceva din experienţa lui de viațã, din cultura sa vastã, câte ceva din propriul sãu suflet. Şi cred cã acelaşi sentiment l-au trăit mulţi dintre cei care l-au cunoscut, fie şi prin intermediul scrisului sãu, al poeziilor sale care ţintesc cele mai intime coarde ale sufletului omenesc, fãcându-le sã vibreze într-un ritm de cãdelniţã.

Adrian Paunescu - Din arhiva TVR
Captura din interviul realizat @Din arhiva TVR

Era singurul curs unde amfiteatrul era arhiplin. Ne înghesuiam cu toții cu mult înainte să își facă apariția cu pașii mari, maiestuoși. Umplea încăperea cu propria lui prezență. Preda Cultură și mass-media la Spiru Haret. Mai mult cultură, aș zice eu. Pentru ca niciun curs nu era curs în sensul dogmatic al cuvântului. Era o prelegere presărată cu oameni, locuri, întâmplări, o mulțime de date și de conexiuni. Avea o memorie prodigioasă care ne fascina. Și spre sfârșitul cursului, care se prelungea uneori cu mult peste cele două ore alocate în program (noroc că în general era programat după-amiaza și nu mai aveam alte cursuri după) ne provoca la discuții. Pentru că întotdeauna a încurajat tinerii să se exprime, fie pe vremuri, în cadrul cenaclului Flacăra, fie pe noi, studenții lui de la Jurnalism. Îi plăcea să ne asculte, chiar dacă uneori se amuza de ideile noastre.

Adrian Paunescu tanar si Nichita Stanescu
Adrian Păunescu și Nichita Stănescu –
credit foto: literaturadeazi.ro

L-am perceput cu admiraţie, cu respect, cu teamã aproape; întalnirea prilejuitã de acceptarea invitaţiei în studioul emisiunii fiind una pe cât de aşteptatã, pe atât de provocatoare de nelinişti, tocmai pentru cã nu mi-am putut imagina niciodatã cã voi reuşi sã îl am ca partener de discuţie, de la egal la egal pe unul dintre cei care au reuşit sã schimbe istoria culturii româneşti.

Mi-a fost teamã atunci sã nu greşesc, sã nu depãşesc vreo limitã imaginarã, sã nu mã ridic la nivelul propriilor mele aşteptãri în faţa unui interlocutor pe care îl cunoşteam doar printre rânduri. Rânduri, rânduri de poezie ruptã din sufletul sãu. Şi dupã ce becul roşu al camerei de luat vederi s-a aprins și am intrat în direct, în fața lumii care ne urmărea, dupã ce mi-am luat inima în dinţi şi am început discuţia, am descoperit un alt Adrian Pãunescu, foarte cald, foarte apropiat de noi toţi şi totuşi foarte trist. Trist pentru revelaţia bãtãliei pierdute, deşi pe care n-a abandonat-o niciodatã. Trist pentru valurile de inculturã care ne împresoarã fãrã sã ne dãm seama, trist pentru incapacitatea noastrã de a ieşi din cercul strâmt al neînţelegerii noastre.

Și mă gândesc oare la ce ar fi spus acum… cum i s-ar fi părut lumea în care trăim astăzi. Când toate parcă se degradează iremediabil, de la valorile general umane, până la cele pe care se sprijină societatea românească?

Credit foto: noi.md

În finalul emisiunii, mi-a promis cã va reveni în studioul emisiunii Din arhiva TVR pentru o nouã discuţie. Şi acum constat cã atunci… m-a minţit. Pentru că pe 5 noiembrie 2010, la doar câteva luni de la înregistrarea interviului realizat împreună, avea să părăsească această lume.

Așa că da, m-a mințit. Pe mine, pe noi, pe toţi cei care ne-am aşteptat sã-l vedem luptând în continuare. Cu dogmele, cu kitsch-ul moral al vieţii de zi cu zi, cu noi înşine și cu temerile noastre pe care știa să le alunge prin cuvânt. Prin poezie. Prin sentiment amalgamat în vers. Vers care țâșnea în cascade, reușind să inunde orice ungher al sufletului. Vers care rămâne dincolo de timp și spațiu, întipărit în inimi. Vers care doare și în aceeași măsură, ostoiește. Vers care rămâne. Ultimul vers:

De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate!

ADRIAN PĂUNESCU – Ultima poezie…

Și da, v-aș recomanda din tot sufletul “Cartea cărților de poezie” pentru a-i descoperi în profunzime universul interior. O puteți comanda de la Centrul Cultural “Adrian Păunescu”, de care se ocupă cu atâta abnegație și dăruire Ana Maria Păunescu, sau de la diverse librării online.

Și dacă v-am trezit curiozitatea în privința interviului realizat împreună în 2010, îl puteți urmări pe Youtube sau astăzi, de la ora 19.00, la TVR3. De ce acum? Pentru că pe 20 iulie Adrian Păunescu ar fi împlinit 79 de ani.

Leave a comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.