Am crescut într-o casă plină de icoane. O casă care avea un perete tapetat cu chipuri de sfinți ce zâmbeau tainic de fiecare dată când pe chipul lor aluneca o geană de lumină. Am crescut cu ruga bunicii mele, în fiecare seară, ce se auzea ca un zumzet și îmi acompania pleoapele grele. Am crescut cu imaginea Sfintei Parascheva ce îmi veghea somnul și mă făcea întotdeauna să mă simt în siguranță. Cu ochii îndurerați ai Mântuitorului surprinși în clipa de apoi. Am crescut cu post miercurea și vinerea, cu anafură și agheasmă în fiecare dimineață pe stomacul gol, cu rugăciune înainte de culcare. Cu mers la biserică la slujbă, nu doar de Paște și Crăciun, și cu citit rugăciuni la altar în locul orei de religie. Cu artose oferite în dar de fiecare hram al Sfintei Vineri, cu parastase an de an. Cu un Dumnezeu aproape ce mă ascultă și mă veghează.
Anii au trecut și parcursul vieții mele nu a fost la fel de lin așa cum visam în nopțile cu rugăciunea de dinainte de culcare. Au apărut dezamăgirile, visele destrămate, adevărurile de dincolo de mască. Și întrebările. Îndoielile. Suferința. La început mi-am găsit alinarea în rugă, în drumurile lungi la Sfânta Parascheva atunci când petreceam 4-5 ore conducând până la Iași pentru a merge la biserică jumătate de oră, după care, eliberată sufletește, să mă întorc din nou acasă, petrecând alte 4-5 ore pe drum. Apoi, parcă am primit din ce în ce mai puține răspunsuri. Poate că ele erau tot acolo, doar eu nu am mai știut să le găsesc. Și iarăși, aceeași deznădejde, aceeași rugă ce se lovea de pereții minții, același sentiment de abandon.
Unde ești, Doamne? Unde ești? De ce nu îmi răspunzi?
Și nu o dată am ridicat ochii spre cer întrebându-mă, în timp ce goneam nebunește în mașinile mele cu mulți cai, dacă pe mine Dumnezeu mă mai aude… Dacă mai sunt și eu o oaie rătăcită din turma lui… sau, ca un păcătos ce nu merită iertare, voi continua să alerg la nesfârșit cu sufletul pârjolit de absență. Cu întrebări fără răspuns sfredelindu-mi creierul. Și cu un dor nesfârșit de dumnezeire. Și implorând ca în Psalmul lui Arghezi, să îmi trimită “semnul depărtării/ Din când în când, câte un pui de înger/Să bată alb din aripă la lună/ Să-mi dea din nou povața Ta mai bună”. Un semn.
Un semn că nu m-a abandonat de tot. Că nu s-a ascuns de mine. Că este undeva și că, încă, mă aude. Că rugăciunea mea nu este doar un monolog sterp menit doar să îmi ostoiască sufletul. Că are rădăcini sus, în cer. Sau oriunde s-o afla Dumnezeu, dacă facem abstracție de conveniențe.
Apoi m-am resemnat să cred că eu nu merit să fiu iertată. Că am greșit iremediabil și poate că merit să-mi primesc pedeapsa tăcerii exact atunci când am mai multă nevoie de o alinare. Că merit să trăiesc de una singură bâjbâind prin întunericul din mine, atât de dens și de profund, încât nici măcar Dumnezeu nu îl mai poate străpunge. M-am resemnat să trăiesc în tăcere. În singurătate. Să fac în continuare gesturi care și-au pierdut pe drum încărcătura simbolică. Să mă gândesc că există în continuare un Dumnezeu, dar care mie mi-a devenit inaccesibil. Să mă mulțumesc cu vidul ce a rămas după ce durerea a dispărut. Și să trăiesc ca un mort viu ce umblă printre oameni, fără țintă și fără repere. Să merg în continuare la biserică, ascultând slujba ca pe un cântec de leagăn ce îmi amintea de copilăria mea, dar sensurile rămânând necunoscute, ca niste hieroglife pierdute în nisipul timpului. Să fac toate lucrurile de până atunci, dintr-un respect liturgic, nu dintr-un impuls lăuntric. Pentru că simțeam tot mai mult că Dumnezeu mă abandonase.
Până într-un moment de adevărată cumpănă: nașterea fetiței mele, cel mai frumos și cel mai dureros moment al vieții mele. Atunci când total pierdută de Dumnezeu, L-am simțit alături ca niciodată până atunci. Și mi-am amintit de o pildă pe care mi-o spusese mamina la un moment dat despre un om care mergea alături de Dumnezeu, în urma lor așternându-se două rânduri de pași. Și la un moment dat, omul, privind înapoi, a văzut doar o singură urmă rămasă pe nisipul fierbinte. Deznădăjduit, omul a căzut în genunchi și a început să plângă cu lacrimi fierbinți: “Doamne, de ce m-ai părăsit?” Dar vocea lui Dumnezeu i-a răspuns: “Copile, te-am luat în brațe! Pe nisip a rămas doar urma pașilor mei”.
Și-am înțeles atunci că de fapt Dumnezeu a fost întotdeauna acolo. În mine. Doar eu am fost cea care s-a rătăcit de El, care a refuzat să audă și să vadă. Că iertarea este posibilă și pentru cei mai păcătoși dintre păcătoși. Că te poți ruga oriunde, nu îți trebuie neapărat o biserică pentru asta. Cu atât mai puțin, una ticsită de lume, unde fiecare este preocupat de orice altceva, mai puțin de a stabili o comunicare autentică cu Dumnezeu.
Că Îl poți simți pe Dumnezeu într-o adiere sau într-o lacrimă. În felul în care cade lumina într-un colț de oglindă și îți luminează tenebrele din propriul suflet. Într-un zâmbet de copil sau într-o fotografie veche. Într-o îmbrățișare ce îți șterge dureri ancestrale. În gustul unei clătite ce îți amintește de copilărie. În viteza amețitoare a unei căderi în gol atunci când prăbușirea este iminentă. În picăturile de ploaie ce cad ritmic pe pervaz. În căldura unui trup adormit ce te face să te simți acasă. În ruga fierbinte pe care o îngâni pe un pat de spital.
Am detestat dintotdeauna spovedania “ritualică” de Paște, după ce, într-un an, adolescentă fiind, am fost să mă spovedesc pentru că așa cerea tradiția. Și după ce am stat la o coadă imensă, am nimerit un părinte care mi-a turuit o serie de întrebări de parcă ar fi trebuit să completeze un chestionar cu răspunsurile mele: “Te-ai certat cu părinții? Ai mințit? Ai clevetit? Etc. Etc.” Nici măcar nu am apucat să îi spun ce aveam cu adevărat pe suflet, deși la momentul respectiv tare m-ar fi ajutat dacă aș fi putut să las cuiva din povara ce mă apăsa. Apoi a urmat altcineva la rând. Repede. Mai repede. Coada era în continuare numeroasă. Și-am înțeles atunci că nu asta înseamnă cu adevărat spovedania, doar dacă nu vrei să îți adormi conștiința cum că te-ai spălat de păcate. Că e doar o conveniență, o bifă pe care trebuie să o obții dacă vrei să îți cureți și sufletul de Paște, nu doar ungherele casei în care nu cotrobăi prea des. Câtă superficialitate pe noi oamenii și nici măcar nu suntem conștienți de ea!
Da, știu. Vine din nou Paștele. Un Paște altfel care ar trebui să ne arate care este cu adevărat Lumina. Nu cea primită de la oameni pe stradă atunci când ar trebui să stăm în case, tocmai pentru a nu ajunge pe un pat de spital. Ci Lumina care iradiază dincolo de noi. Cea care ne arată drumul, dincolo de orice conveniențe, dogme sau gesturi arhetipale pe care le repetăm deși am avut grijă să le golim de sensuri.
Hai, fiți sinceri, câți dintre voi ați stat vreodată la întreaga slujbă din noaptea de Înviere pe vremea când puteați să vă duceți nestingheriți oriunde vă poftea inima? Câți ați stat mai mult decât cele 10 minute în care se cântă “Hristos a Înviat” și toată lumea ia lumină? Câți nu v-ați grăbit să ajungeți mai repede acasă pentru a sări pe ouă roșii, pe cozonac sau pe friptură? Unde mai este sensul sărbătorii autentice când totul se rezumă la ghiftuirea burții și la bețiile din zilele libere ce urmează? Unde este adevăratul sens al Învierii lui Hristos ce nu are nevoie de tonele de mâncare, ci de milostenie pentru aproapele ce n-are ce pune pe masă?
Este o perioadă ce scoate tot ce este mai urât în noi. Frica ajunge să ne fie a doua natură. Frica de boală, de sărăcie, de ziua de mâine, de propriul sine și de transformările ce se petrec în interiorul nostru. Frica de ce am putea deveni într-o distopie similară cu cea din “Eseul despre orbire” al lui Jose Saramago. Doar că este normal să ne fie frică acum. Nu este normal să fim răi, egoiști, lipsiți de empatie. Însă ruga alungă frica. O transcende.
Ne-am obișnuit să ne cosmetizăm sufletul așa cum ne cosmetizăm fețele pentru a ieși pe stradă. Doar că de la atâta purtat, masca de zi cu zi ni s-a lipit de suflet. Acum când au dispărut hainele scumpe, vacanțele exotice și toate nimicurile la care ne raportam ca să avem impresia că trăim. Ei, ați văzut de cât de puține lucruri avem cu toții cu adevărat nevoie? Și cât prețuiește cu adevărat interacțiunea umană? Și nici măcar acum, când avem o șansă unică de a ne privi cu sinceritate în oglindă, tot ce reușim să facem este să încercăm, din nou, să spargem oglinda.
Poate înainte de a ne revolta că trebuie să stăm în case (apropo, doar pentru binele nostru și al apropiaților noștri), ar trebui să privim cu alți ochi această izolare. Acest Paște ce ne obligă la reflecție. Ne obligă să nu ne mai pierdem în mărunțisuri (alimentare sau nu), ci să revenim la esența sărbătorii. La rugă și milostenie. La fapte bune. La grijă pentru aproapele nostru. La grijă pentru propriu nostru suflet ce tânjește după adevărata Lumină. Și de ne nu? La noi înșine, chiar dacă doare și nu suntem pregătiți pentru asta.
Și poate dacă nu ne-am pierde în acest vacarm neîntrerupt din capul nostru, poate că am avea răgazul să-L auzim și pe Dumnezeu.
Irninis Miricioiu 