Perpetuum mobile

 

Oamenii pe care i-am iubit, la un moment dat, in trecut, nu dispar niciodata cu totul. Chiar daca viata, imprejurarile, cei din jur sau ei isisi ajung sa provoace o despartire, ea nu se petrece in definitiv decat in plan social sau in plan fizic… da, in fata lumii sau a societatii, e simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: nu mai frecventeaza aceleasi cercuri, semneaza hartii de divort, isi impart ce au de impartit, fie ca sunt case, masini sau proprii copii si fiecare isi vede, aparent, de drumul lui… da, este simplu cand doi oameni nu mai sunt impreuna: ea nu mai tipa la el  ca a uitat sa cumpere paine, el nu se mai preface ca ii pasa, nici macar patul nu mai merita impartit.

este simplu sa spui: de azi ne-am despartit. e simplu sa arunci pe fereastra tot trecutul incercand sa pretinzi ca esti fericit. sau cel putin pare simplu. faci bagaje, impachetezi pantaloni, camasi, tricouri, le inghesui pe toate in saci de plastic incercand sa inghesui acolo  si fiecare zi pe care ati petrecut-o impreuna… te gandesti: “ah, ce bine… sunt liber! pot face ce vreau! nu mai dau nimanui explicatii! de maine incep o viata noua”. De parca “viata noua” ar fi o roata de cascaval din care iti poti taia o bucata generoasa!

e simplu sa te prefaci ca ai inceput o noua viata… e simplu sa crezi ca poti dicta sentimentelor tale ca si cum ar fi hainele inghesuite prin saci de plastic. e simplu sa crezi ca tot ce ai iubit ani de zile se poate strivi cu o singura miscare. ca dimineti cu aroma de cafea, soare in papuci si zambete sub gene pot disparea ca ceva fals, gresit, nemeritat.

da. intr-adevar, e simplu. e simplu sa crezi ca ti-ai facut ordine in propria ta viata, ca ai sortat bunele de rele asa cum sortezi rufele colorate puse la spalat. si uite asa, sortezi, clasezi, etichetezi cu minutiozitatea unui arhivar fiecare amintire, fiecare chip, fiecare emotie. le aduni pe toate in tainitele sufletului, ai grija sa nu scape niciuna, le incui bine si esti linistit. rasufli usurat ca ai reusit sa stergi cu buretele inca un capitol din viata ta.

next.

iti pui masca vesnic surazatoare a prezentului si incepi sa rontai cu pofta din bucata de cascaval… oameni noi, distractii, toate vin intr-o sarabanda ametitoare din care gusti cu voluptatea hedonistului care nu vede altceva decat placere.  te crezi vindecat. iti spui: “am inceput cu adevarat o viata noua”. te crezi fericit, chiar daca peste tot fericirea se confunda mereu cu nimicul. esti multumit de job, de noua prietena, sau de noul iubit, de casa pe care o ai, de masina pe care o conduci. de tine.

pana cand… dintr-un colt stingher al sufletului rasare, din neant, o imagine, un parfum, o atingere. parca le-ai trait aievea, parca le cunosti de undeva, parca… ramai impietrit, inima iti bate mai tare, si mai tare, nebuneste aproape… iti vine instantaneu sa plangi.  sa plangi, sa plangi, sa-ti plangi trecutul si tot ce n-a fost sa fie. si totusi lacrimile ti se innoada dureros in gat, ramanand acolo ca un ghem de spini care te sfasie pe dinauntru. “De ce asa? de ce eu? De ce?” si tu … care te credeai fericit. si tu care credeai ca omul langa care esti acum e totul pentru tine… si tu… care credeai ca trecutul e adanc zavorat in trecut… si tu care credeai ca viata de acum e perfecta: cafea, birou, casa, iar birou si iar casa si intre timp multe cafele.

din nefericire, nu am invatat sa iubim o singura data in viata… destinul pare sa se amuze aruncandu-ne dureros din esec in esec. fiecare iubire ratata, fiecare dosar cu amintiri ingreuneaza povara Sisifului din noi. ajungem, sfarsiti, sa adunam morti vii in sufletele noastre.  care rasar atunci cand ne asteptam mai putin. tulburand, distrugand, ucigand.

oamenii pe care i-am iubit la un moment dat,  raman cu noi. la nesfarsit.

 

Irninis Miricioiu