“Ar trebui sã te bucuri!”
zice imaginea dezlânatã din oglindã.
“De ce sã mã bucur?”
întreb eu.
“Când tot ce-am trãit
au fost doar lacrimi și sânge?”
“De lacrimi și sânge.
Sã te bucuri!
În fiecare zi!”
îmi rãspunde ecoul.
“Ar trebui sã te bucuri!”
șopteste conștiința.
“De ce sã mã bucur?”
întreb
cu sufletul franjuri.
“Când zilele le-am transformat în melci
ce se târãsc timid spre moarte?”
“De toți melcii pãmântului
ce încã îți compun zilele
ar trebui sã te bucuri!”
“Și da,
ar trebui sã te bucuri,”
îmi zbiarã obsedant în urechi
puștoaica de 18 ani
ce credea
cã poate cuceri lumea.
“Ar trebui sã te bucuri!
Cã încã ești vie
Și poți sã le simți pe toate!”
