De mult voiam să scriu despre depresie, despre cât de invalidantă este o astfel de (hai să-i spunem) experiență, dar parcă până acum cuvintele nu se legau într-o structură coerentă. Poate pentru că nu eram suficient de “vindecată” ca să pot vorbi despre ea.
Triggerul meu este “cazul” care a oripilat o țară întreagă și recunosc să și mie mi-a stârnit emoții puternice. Este vorba de mama din Timișoara care a ales să se sinucidă aruncându-se în gol de la etajul 10, nu singură, ci împreună cu copiii săi de 3 și 6 ani. Povestea ei si implicațiile mult mai adânci decât par la prima la vedere recunosc că m-au tulburat profund. Mai mult decât înălțimea amețitoare pe care o contemplu în timp ce scriu aceste rânduri. Întâmplător, stau tot la etajul 10. Doar că am rău de înălțime și însăși privirea în jos îmi stârnește fiori reci.
Oare viața merită să fie trăită?
Nu am să comentez povestea ei așa cum am văzut mulți oameni zilele acestea, fie arătându-o cu degetul (post-mortem), fie justificându-i gestul. Nu sunt eu în măsură să judec. Nici pe ea, nici pe alții care ajung să considere moartea drept unica opțiune a vieții.
Pentru un om sănătos, cu aspirații, cu idealuri, cu planuri pe termen scurt sau mai lung, o astfel de concepție poate părea o aberație. Poate părea o lașitate. Cum să ajungi să-ți pui capăt zilelor, când totul pe lumea asta are o rezolvare? Ba chiar dacă iei exemplul din matematică, orice problemă are chiar mai multe soluții, nu doar una singură. Însă pentru omul pentru care fiecare zi este o luptă cu sine, o luptă interioară pentru a face până și cele mai banale lucruri, să se spele pe dinți, de exemplu, viața însăși ajunge o povară. Și da, pentru un astfel de om, întrebarea de mai sus, nu este doar un truism cu un singur răspuns posibil, ci o profundă temă de reflecție. Rectific, obsedantă temă de reflecție, ce ajunge să fie unica preocupare a subconștientului care gasește și alte răspunsuri decât cel unanim acceptat.
Și de aici, tragediile despre care auzim cu toții. Prea multe, în ultima vreme.
Depresia este boala secolului XXI
Pentru ca da, este o boală. Iar simptomele depresiei sunt multiple și variate
Din punct de vedere statistic, conform Organizației Mondiale a Sănătății, peste 280 de milioane de oameni suferă de depresie în întreaga lume. Ca să vă puteți imagina ce înseamnă asta… o treime din populația Europei! Sau mai precis de-atât, 3.8% din întreaga populație la lumii.
În plus, aproximativ 2 milioane de romani sufera de depresie, fara a include cazurile care nu au fost inca diagnosticate. 2 milioane din 18 sau câte mai suntem!
Fără a uita faptul, subliniat tot de Organizația Mondială a Sănătății, că depresia este principala cauză de handicap în lume. Poate părea bizar atunci când auzi afirmația asta pentru prima dată. Cum să fie depresia mai invalidantă decât accidentul vascular cerebral, de exemplu? Simplu.
Tocmai prin faptul că reduce individul la stadiul de “legumă”. Și dincolo de duritatea afirmației, exact acesta este adevărul. Cel care suferă de depresie ajunge să plutească cumva deasupra lucrurilor, închis în opacitatea propriei lui dureri. Este multă durere la mijloc, mult mai multă decât poate fi procesată.
Este un rău misterios ce macină pe dinăuntru orice resort emoțional. Este ca o gaură neagră ce ajunge să înghită individul pe măsură ce el se zbate tot mai tare să-și continue viața. Nisipurile mișcătoare ale propriei minți. Pentru că el încearcă. El chiar se străduiește să fie “normal”, să își ducă viața ca până atunci, să tragă de el. Să meargă la lucru, să facă ce poate, să aibă grijă de familie sau de copii. Ba chiar se minte că îi este bine. E doar puțin “obosit”. A avut o zi proastă. O săptămână proastă. O perioadă proastă. Și uite-așa, acea stare proastă ajunge să fie noua normalitate. Să uite să zâmbească. Să se bucure. Să fie recunoscător. Să fie conștient de cei din jurul lui.
Pe lângă tulburările de tipul apatiei, dezinteresului pentru orice, abordarea negativistă a existenței, apar și tulburări de somn, de concentrare sau a comportamentului alimentar. Bulimia și anorexia nu sunt boli contagioase, nu apar pur si simplu unui om normal, ci reprezintă “scăparea” de moment pe care depresivul o are la îndemână pentru a-și reprima stările proaste. La fel și alcoolul, drogurile și orice alt comportament deviant ce reprezintă o fugă de realitate. Însă adicția reprezintă o nouă capcană ce ajunge să adâncească trauma, nu să fie un colac de salvare.
Astfel, depresia ajunge să distrugă atât individul în sine, cât și relațiile lui cu lumea înconjurătoare. Cu familia sau cu prietenii. Pentru că treptat, el se închide în propria bulă pe care cei din jur nu știu cum să o perceapă. Nu știu că nu este vorba de ei. Adevărul este că nici nu au cum să știe. Pentru că aparent, totul este la fel.
Nu știm niciodată pe deplin cauzele depresiei.
Pentru că niciodată nu este vorba doar de una singură. Da, poate fi una majoră: poate traume din copilărie, abuz emoțional sau sexual, abandon, divorț, o permanentă insatisfacție generată de imposibilitatea atingerii scopurilor propuse, imaginea distorsionată despre sine, doliul, poate un accident care i-a schimbat definitiv viața individului.
Tot felul de lucruri, multe și mărunte, care se adună peste un background traumatic. Poate fi o rană de abandon pe care adultul nici măcar nu o conștientizează atunci când înșiră nenumărate relații ratate și se întreabă dacă soarta lui nu este invariabil, singurătatea. Poate fi doliul nevindecat după o persoană dragă și trauma de a se afla în imposibilitatea de a-și continua viața. Poate fi picătura chinezească a certurilor cu părinții care nu sunt în stare să înțeleagă felul de a fi al adolescentului pe care îl cresc. Și care ajunge să se arunce de pe bloc pentru că a luat o notă proastă pe care nu le-o poate justifica. Și asta pentru că nu nota este problema. Ci durerea imensă, negestionată, care îl determină pe copil să aleagă cea mai proastă soluție dintre toate soluțiile.
Nu identificăm niciodată pe deplin toate cauzele depresiei. Pot fi straturi suprapuse de insuccese. Traume acoperite de alte traume pe care subconștientul le-a camuflat cum a putut el mai bine pentru ca omul să își poată continua viața. Până când a apărut un nou factor declanșator ce a scos la iveală doar durerea acumulată în ani. Poate fi orice. Tocmai pentru că profunzimea și complexitatea sufletului uman nu pot fi cuprinse în cuvinte.
Sau poate fi doar o lipsă de pregătire pentru viață. Pentru că a trăi înseamnă a accepta să pierzi și totuși să reziști. Pierderea face parte din viață. Pentru că într-un final, ar trebui să acceptăm totuși, că însăși viața va fi ultimul lucru pe care îl vom pierde.
Depresia este o dramă
În primul rând pentru cel care o trăiește. Pentru că, de cele mai multe ori, nu este conștient de propria stare. Apatia, lipsa de chef sau de interes pentru lucruri interesante odinioară sunt motivate prin oboseală sau epuizare fizică și psihică. Ori tocmai permanentizarea lor ajunge să pună, cu adevărat, probleme. Este o stare de tristețe care nu are aparent nicio cauză reală, justificată în prezentul imediat, o melancolie fără obiect, care vine să pună probleme mult mai profunde decât existența de zi cu zi.
Pentru că, undeva, în subconștientului lui, există niște rotițe care țăcăne neobosite în încercarea de a găsi o soluție care să-l scoată pe om din impas. Cu alte cuvinte, depresivul nu are liniște. Este într-o continuă luptă cu sine însuși pentru a-și îndeplini obligațiile de zi cu zi. Și dacă starea i se agravează, nu și le mai îndeplinește. Zace. Se izolează de toți ceilalți, se închide în el în timp ce scrâșnetul rotițelor din capul lui se aude tot mai tare.
Se simte vinovat pentru starea lui? Bineînțeles. Se victimizează? Păi n-are prea multe soluții. Se ceartă cu toți cei din jur să-l lase în pace? Este singurul lucru pe care îl vrea.
Sau poate că mai vrea ceva, dar nu știe cum să o ceară. Încetarea durerii pe care o resimte. Însă cum să ajungă la asta, dacă nici măcar nu știe ce îl doare?
Ce înseamnă depresia?
Definiții ale depresiei s-au tot dat, însă ce vreau să punctez aici nu este vreo definiție din manualul de psihologie. În depresie este întotdeauna vorba despre iubire. Sau despre absența ei.
Oamenii zic că alții se sinucid “din dragoste”, însă ironia sorții este că vorbim despre absența ei. Așa cum și adolescenții cred că părinții nu-i iubesc suficient și tocmai de-asta nu îi înțeleg. Și de-aici multitudinea de traume de care suntem mai mult sau mai puțin conștienți.
Românii sunt printre cei mai puțin nefericiți oameni… din Europa
Recunosc însă că m-au șocat reacțiile oamenilor care au comentat la știrea apărută pe toate rețelele de socializare despre care am vorbit la început. Pentru că inițial nu am înțeles. Las câteva aici ca să vă faceți o idee.
Însă tot acum ar trebui să vă spun că o statistică Eurostat ce evalua numărul de depresii cronice din lume raportate în 2019 arăta cam așa: pe primul loc se afla Slovenia (15,1% din populație), apoi pe locul secund Portugalia (12,2%) și pe locul al treilea Suedia (11,7%). Oameni nefericiți, europenii aștia. Că doar la ei viața e “greu”. Aș râde, dacă nu ar fi de plâns.
La polul opus al listei respective se regăseau (oare cine?): Malta (3,5%), Bulgaria (2,7%) și România (1%). Cu alte cuvinte, statistica respectivă sublinia negru pe alb că suntem țara unde doar 1% populație suferea în 2019 de depresie cronică (depresia cronică are simptome mai puțin intense decât depresia majoră, însă durează minim doi ani). Cu alte cuvinte suntem cu toții veseli și fericiți. Doar că în același an, 2019, s-au sinucis nu mai puțin de 1744 români, la fel de veseli și de fericiți.
Și doar Dumnezeu știe câți oameni au încercat să se sinucidă și au eșuat. Pe ei nu i-a cuprins nimeni în nicio statistică. Și invariabil apare întrebarea:
Cum poate fi poate fi posibil așa ceva?
Ne-am obișnuit să băgăm sub preș tot ce nu ne convine. Noi, ca nație. Să ignorăm suferința mentală tocmai de teama de a nu fi judecați de societate. De ceilalți de lângă noi. De vecinul care consumă cu aviditate bârfa colectivă. Un depresiv care merge la psiholog sau psihiatru este un om nebun.
Nu, dragii mei, este un om care SUFERĂ și ARE NEVOIE DE AJUTOR!
Însă preconcepțiile legate de sănătatea psihică vin dintr-o crasă lipsă de educație. De aici și statisticile flamboaiante care ascund minciuna universală. Pentru că încă nu am ieșit din cuaternar când vine vorba de educație și de tot ce presupune ea. Nu am depășit nici genunchiul broaștei când vine vorba să discutăm deschis despre ce ne doare și cu ce demoni ne confruntăm. E mai simplu să arătăm cu degetul (vezi mesajele de mai sus).
Și dacă știți deja ce este depresia, am să încerc să rezum în câteva cuvinte ce NU este depresia. Că există atâtea preconcepții, încât pare că nu se mai termină. Nu am ambiția să le demontez pe toate, tot ce sper este să mai clarific din ele.
* Depresia nu este un moft
Depresia nu este doar un cuvânt pe care îl folosesc oamenii pentru a-și justifica starea în fața altora. De cele mai multe ori, nici nu sunt conștienți că o au. Nici măcar nu știu să o definească. Dacă nu știu ce au, nici nu pot căuta ajutor specializat. Și-atunci caută singuri soluții. Da, printre ele, este si sinuciderea (nu abordez niciun aspect legat de moralitate, etică, justețe, ci doar subliniez faptul că unii depresivi aleg această soluție pentru a scăpa de durere). Așadar, poate că ar trebui să fim mai rezervați când vorbim despre depresie, mai atenți la cei din jurul nostru și mai empatici cu cei care trec prin ea. Și să judecăm mai puțin. N-ar strica. Măcar ca exercițiu.
* Depresia nu apare peste noapte
Nu, nu te-ai culcat aseară om normal și astăzi ai devenit depresiv. Depresia este picătura chinezească ce modifică piatra în timp. Tot astfel, toate experiențele nefericite pe care nu le-ai depășit în timp, încă de când erai copil, se adună. Undeva, subconștientul tău are grijă să le depoziteze bine, chiar dacă, aparent, le-ai uitat. Nu, nu scapi de ele dacă mergi cu 300 km/h, nici dacă sari cu parașuta, te droghezi sau bei până cazi sub masă. Scapi de ele dacă le privești în față oricât de tare ar durea și ți le asumi.
* Depresia nu este doar tristețe
Depresia nu este o indispoziție temporară care trece. Aceea este o emoție. Da, spectrul emoțiilor este extrem de larg și este normal să trăim emoții. Însă emoțiile vin și trec. Pentru un om sănătos, nu lasă urme. Pentru depresiv, emoția negativă devine cronică. Prinde crustă pe suflet. Se face înveliș de beton. Iar eul închis acolo, simplist vorbind, se chircește de neiubire și moare. De aici și rata sinuciderilor.
* Depresia nu este un status pe rețelele de socializare
Depresivul nu își pune status pe facebook sau pe instagram cu “sunt depresiv”. Ba chiar se străduiește din răsputeri să creeze acolo iluzia perfectă pentru neaveniții care chiar cred în masca minuțios alcătuită. Ce viață minunată trăiește X! Ai văzut pe unde se plimbă? Însă nimeni nu știe că dincolo de filtrele din instagram ajung să filtreze și realitatea.
Și-atunci de ce se preface atât de bine depresivul că e fericit? În primul rând pentru că are nevoie de permanenta validare a celor din jur. Că e bun, că arată bine, că alții consideră că are viața pe care și-o dorește. Și în al doilea rând, pentru că el, la rândul lui, încearcă să se mintă singur.
Doar că acea oglindă a social media nu este decât portretul lui Dorian Gray, într-o paradigmă inversată. Viața lui reală adună, ca fel ca pictura menită să îmbătrânească în locul eroului, toate dezamăgirile, în timp ce iluzia avatarului de pe rețelele de socializare rămâne neștirbită, pentru a fi adulată de public.
* Depresia NU SE VEDE
Depresia nu este un coș dureros pe nas sau o mână ruptă, astfel încât să fie vizibilă de la început pentru cei din jur. Se camuflează bine sub extenuare, muncă multă, lipsă de chef. Chestii normale, pe care le are toată lumea. Ori fix aici se ascunde capcana. Pentru că unora le trec aceste “chestii normale”, altora, nu.
De cele mai multe ori atitudinea celor din jur este de “lasă-l în pace că nu iese din ale lui!” Și oamenii încet, încet se îndepărtează. Partenerul de viață alege să se uite la un film în loc să încerce să afle ce îi generează depresivului acea stare. Familia nici nu-l mai întreabă pe adolescent de ce se închide direct în camera lui. “Ei, așa sunt acum adolescenții!” e scuza perfectă pentru neimplicare.
Problema este când observă partenerul de viață, familia, prietenii, că cel de lângă ei nu mai iese din acea stare. De cele mai multe ori, când este mult prea târziu.
* Depresia nu este o lipsă de voință sau lașitate
Am auzit de atâtea ori aceasta afirmație, încât deja a devenit un truism. Nu, nu ești depresiv doar pentru că ești mult prea laș ca să trăiești și eventual, vrei să te sinucizi. Și depresia nu are nicio legătură cu voința. Ci cu sensul. Sau mai bine zis, cu lipsa sensului.
Ce sens are să fac asta (să muncesc, să mă spăl, să mă trezesc dimineața)? Ce sens are viața mea? Când nu ai niciun răspuns la întrebarea asta, când viața devine mult prea greu de trăit, când ești legumă, așa cum scriam mai sus, când până și spălatul pe dinți sau banalul duș devin o corvoadă, atunci subconștientul caută soluții la anihilarea durerii.
Oamenii nu se sinucid pentru că li s-a urât cu binele, așa cum judecă toți cei care se consideră îndreptățiți să arunce cu piatra, ci pentru că vor să pună capăt durerii. Pentru că nu o mai pot îndura. Și aleg soluția cea mai la îndemână. Deși nici cei care se sinucid nu vor cu adevărat să moară. Știu, pare greu de crezut.
Deși, cu sprijin din partea celor dragi, cu sprijin specializat, cu terapie și multă iubire, vindecarea este posibilă.
* Depresia nu este o rușine
Nu este o rușine să mergi la psiholog. Nu ești nebun dacă faci asta. Ba chiar le-aș recomanda tuturor adulților (în special, cei din generația mea) să încerce cursurile de dezvoltare personală, dacă nu terapia psihologică. Mai ales dacă au copii.
Nu de alta, dar poate mai scapă de credințele nesănătoase cu care au fost crescuți, care sunt profund înrădăcinate în ei și pe care le pot transmite mai departe.
Și oare ce este mai dureros? Să te intereseze gura lumii care da, judecă în continuare (comentariile de mai sus sunt un exemplu, dar și statistica Eurostat despre care vorbeam) sau faptul că fiind bine cu tine, înțelegându-te mai bine pe tine, vei crește un copil întreg din punct de vedere mental și sufletesc?
Ca să nu mai pun la socoteală faptul (de la sine înțeles, aproape) că îți îmbunătățești tu considerabil viața?
Vindecarea depresiei este posibilă
Nu aș fi scris atât de mult despre depresie, dacă nu aș fi știut că vindecarea este posibilă. Însă pentru ca vindecarea să fie posibilă, depresivul are nevoie de ajutor. Iar ajutorul poate îmbrăca foarte multe forme. De la terapie psihologică, până la sprijinul necondiționat din partea familiei și a prietenilor.
Terapia este cea care te pune față în față cu tine, îți deschide noi perspective asupra lucrurilor pe care le considerai deja știute. Îți atinge butoane dureroase fără ca terapeutul să facă nimic în sensul acesta. Doar să te ghideze și să te lase să descoperi singur răspunsurile. Care dor, fără doar și poate. Pe care nu vrei să le accepți. Însă odată descoperite, mintea pune singură piesele de puzzle la locul lor, oferind o altă perspectivă asupra lucrurilor dureroase.
Nu există pilule minune care să te facă să te simți bine instantaneu (alea sunt drogurile), ci doar un proces lung și dureros de a-ți cunoaște propriul sine. De a înțelege ce te doare și de ce te doare. Și de a accepta. Căci odată cu acceptarea, vine și liniștea. Vine și pacea. Vine și binele.
Nu “binele” în accepțiunea maselor, nici “binele” de pe facebook. Ci binele tău cu tine, când îți ești tu ție de ajuns.
O scurtă concluzie
Pentru că am avut câteva discuții pe marginea textului și pentru că din nefericire, între timp a apărut un al doilea caz, la fel de dramatic ca cel petrecut la Timișoara, simt nevoia să fac o precizare, poate scopul articolului nu a fost foarte bine înțeles.
Nicio boală din lume, cu atât mai mult depresia, nu justifică o crimă. Sau mai multe, în ambele cazuri. Însă atâta timp cât nu vorbim deschis despre bolile psihice, nu ni le asumăm, societatea încă îi stigmatizează pe cei (foarte mulți) care au probleme, nu putem preveni astfel de cazuri. Putem doar să ne lamentăm pe rețelele sociale, să dăm cu pietre, să judecăm. Nu să prevenim.
————————————————————-
Dacă te regăsești în ceea ce am scris mai sus și ai nevoie de AJUTOR…
… apelează cu încredere la un PSIHOLOG.
Poți suna la helpline-ul celor de la Deprehub, un proiect național unde te poți testa gratuit pentru a depista dacă depresia sau anxietatea îți dau târcoale. Este un început bun, dacă nu știi de unde să apuci problema. Cel mai important este primul pas!
O mulțime de resurse utile vei găsi și vizitând Cortul terapeutic – momentan site-ul, la vara poți vizita și cortul în Vama Veche – acolo unde o mână de psihologi și psihoterapeuți tenace oferă suport celor care au curajul să recunoască în fața propriului sine că nu sunt bine și au nevoie de ajutor. Că ceva scârțâie în viața lor. Sau doare de-a dreptul. Mulți dintre ei sunt tineri și poate că tocmai ei sunt cei mai vulnerabili, cei care au cea mai mare nevoie.
Important este să NU ÎȚI FIE TEAMĂ. Undeva, dincolo de întuneric, întotdeauna există LUMINĂ!
Irninis Miricioiu 
Felicitari Irninis pentru analiza complexa si cat de bine ai pus punctul pe I in privinta Depresiei. Din pacate nici cand vor sa ajute cei apropiati say prieteni nu stiu cum sa faca asta
Multumesc mult pentru apreciere. Analiza complexa vine din… experienta. Si da, stiu exact ce zici in privinta celor apropiati. Pentru ca este foarte dificil sa traiesti langa un depresiv. Nu sunt doua zile la fel, nu poti face un plan, orice este spus poate fi interpretat aiurea sau poate fi un trigger pentru o alta criza.
Felicitări pentru articol!
Depresia este o boală chinuitoare.
Și eu mă lupt cu depresia de ani de zile. Dorm cu antidepresive.
Am un loc de muncă greu unde de multe ori cu greu fac față.
Am avut zile când mă simțeam foarte amețit și umblam pe două cărări deși nu beau deloc alcool de mulți ani.
Deși mă simțeam rău, a trebuit să fac lucru ce presupune grad de dificultate foarte ridicat. Uneori am deschis gura și am spus că nu sunt bine. Și ce credeți? Mi-am atras și mai mult dușmânia celor care au autoritate asupra mea la locul de muncă. Am încercat să îmi caut alt loc de muncă. Dar pe actul de la vizita medicală mi s-a bifat: Apt condiționat.
Așa că trebuie să muncesc mai departe într-un loc chinuitor. Sunt și trecut de 45 de ani..
Totuși nu sunt disperat. E greu, dar am speranță în Dumnezeu. Știu că în curând va veni Regatul Său și suferința va lua sfârșit.
Așa scrie în Biblie, la Apocalipsa 21:3-5.
Multumesc pentru apreciere.
Si va mai multumesc pentru incredere. Pentru ca este o dovada de incredere si de asumare comentariul dumneavoastra. Da, oamenii nu inteleg si nici nu vor sa inteleaga ca depresia nu este doar o “stare”. Nu ai chef azi (ca sa-i parafrazez cantecul lui Tudor Chirila). Ci pur si simplu, nu poti. Ceea ce te framanta este dincolo de cotidian. Insa faptul ca ati constientizat propria stare reprezinta un punct de plecare foarte important. Ati incercat sa faceti terapie? Sa gasiti ajutor specializat pentru a intelege cauza raului? Pentru ca (ma gandesc) astfel si jobul devine mai usor de dus (daca nu gasiti alte variante). Daca va pot ajuta cu ceva, m-as bucura sa va fiu de folos.
Eu am descoperit o legătură între anumite alimente și stări tranzitorii de vid interior (îndoieli, lipsă de sens, senzația de obstacol insurmontabil, de scădere a voinței și a energiei interioare). Evitarea acelor alimente la care bănuiesc că am o alergie ascunsă mă readuce la starea inițială; sunt optimist și vesel, mă bucur de lucruri simple (nori, stele, ierburi) deși am fost lipsit de dragoste (semne ale unei tentative de avort, copil nedorit, îndemnat să plece din familie, etc).
Poate ca exista si o legatura intre alimentatie si stari psihice si cred ca este un mare castig daca ai reusit sa o identifici pentru a putea evita acele alimente care iti provoaca stari proaste. Insa eu as incerca sa fiu atenta si la alti factori care pot accentua starea. Diverse “butoane” apasate apropo de copilaria lipsita de afectiune familiala. Pe mine m-a ajutat terapia si m-au ajutat foarte mult si cartile citite. Pentru ca starea de normalitate (sau de bine) vine de la intelegerea lucrurilor si acceptarea lor. Pana atunci, toate raman la stadiul de paleative.
Nu aș fi reușit niciodată să fac legătura dacă nu citeam o carte despre alergiile ascunse. Titlul original este ,,Hidden Food Allergies” de Patrick Holford și dr. James Braly. Medicii se pare că epuizaseră variantele de tratamente și îmi sugerau că ar fi ceva cu păsărele la mansardă. După ce am clarificat relația cauză – efect, au dispărut păsărele. Alergiile ascunse sunt de fapt alergii cu efect întârziat