Archive

Posts Tagged ‘mama’

L-aţi vãzut cumva pe Moşu’…?

November 26, 2012 3 comments

    

           La început a fost un scâncet. Un scâncet timid transformat în plâns. Şi-apoi prima gurã de aer, trasã într-o lume necunoscutã.  O lume plinã de culori, forme, zgomote, arome… o lume nouã şi misterioasã, atrãgãtoare şi periculoasã. O lume privitã cu ochii tulburi ai celui care se trezeşte smuls dintr-un culcuş în care se simţea apãrat. Protejat în corpul care l-a zãmislit.

         Apoi cãldura unei respiraţii care îi şopteşte vorbe de alint. „Ce mult mi-am dorit sã vii pe lume!”, „Eşti lumina ochilor mei!”, „Te voi proteja toatã viaţa!”, în timp ce simte o mânã delicatã mângâindu-l.  Şi gura lacomã şi-nfometatã care cautã cu înfrigurare sânul, izvorul dragostei transformat în lapte. Şi pieptul fierbinte sub care palpitã o inimã incandescentã. A mamei lui.

        Aşa începe viaţa. Sau cel puţin aşa ar trebui sã înceapã. Din dragoste şi cu multã dragoste, o  garanţie a unei vieţi fericite pentru boţul acela de carne, cu ochii vii şi sclipitori, fragil şi lipsit de apãrare, ce va deveni în timp un… OM.

         Foarte puţini pãstreazã astfel de amintiri, din primele clipe ale vieţii lor. Însã cu toţii, avem încrustat undeva, în fibra fiinţei noastre, amitiri legate de pãrinţii noştri. Pe care i-am avut mereu aproape când am fãcut primul pas şi ei s-au bucurat ca de o mare sãrbãtoare. Când ne-a ieşit primul dinte şi ei au plâns cu noi de durerea noastrã. Când am pus degetul pe flacãrã deşi ne avertizaserã de o mie de ori cã o sã ne ardem. Când am cãzut în nas, în cap, din pat sau din pom, când am furat merele sau pisica vecinului, sau alţii vreo pupãzã, când ne-a durut şi-am suferit, când am ţipat şi ne-am veselit, când am cântat şi am jucat, şi iaraşi ne-am pus pe ţipat, şi ne-am julit şi ne-am luptat şi indiferent de câte am fãcut, ei ne-au primit mereu cu braţele deschise. Şi cu varga dupã uşã, dar asta…  e o altã poveste.

           Undeva, într-un colţ uitat de lume, existã copii care nu au simţit niciodatã mângâierea unei mame. Copii care au venit pe lume fãrã sã şi-i doreascã cineva. Nici mãcar proprii lor pãrinţi. Copii care nu ştiu sã zâmbeascã. Nu ştiu sã trãiascã bucuria. Copii care nu au învãţat ce înseamnã cuvântul „acasã”. Copii pentru care nu existã vorbe de alint atunci când se lovesc. Nu existã îmbrãţişãri când din ochii trişti se prelinge o lacrimã. Nu existã nimeni care sã-i aştepte atunci când, stinşi de dor, se întreabã: „de ce”?

          Într-o astfel de lume, dragostea e doar un cuvânt din cãrţi. O noţiune abstractã pe care n-o înţeleg pentru cã le-a lipsit dintotdeauna. Deşi primul cuvânt pe care ar trebui sã-l înveţe este „mama”, lor le lipseşte fiinţa în carne şi oase. O vãd prin cãrţile cu poze, dacã le au, o vãd alãturi de alţi copii, pe stradã, şi îi doare locul din sufletul lor, în care ar fi trebuit sã înfloreascã dragostea de mamã. Pentru cã ea, dragostea în sine, existã, însã doare îngrozitor când n-ai cui s-o poţi dãrui. Înainte sã înveţe sã vorbeascã, învaţã sã simtã absenţa. Şi singurãtatea.  Sunt fiinţe mutilate sufleteşte din vina celor care i-au abandonat,  într-o lume care îi respinge şi-i reneagã. Şi singura lor vinã, pe care o ispãşesc încã de la prima gurã de aer, este cã s-au nãscut.

          Condamnaţi la tristeţe, orfani de pãrinţi şi de dragoste, cu ochii permanent umbriţi de temeri, copiii abandonaţi nu ştiu ce înseamnã cuvântul „familie”. Sau sã ai ceva al tãu. Un chip drag sau o poveste. Pentru ei, nu existã Moş Crãciun.

          Scriu aceste rânduri încercând sã-mi imaginez cum ar fi sã n-ai pãrinţi. Sã fi deschis ochii într-o lume rece şi crudã, sã te lupţi în fiecare zi pentru fiecare bucatã de pâine care îţi asigurã umila supravieţuire. Sã fii permanent hãituit şi bântuit de temeri şi sã n-ai unde sã-ţi pleci capul în aşteptarea unei mângâieri. Sã nu ştii ce îţi rezervã ziua de mâine. Sau sã nu îţi cunoşti propriul trecut. Sã te uiţi cu jind la familiile care se plimbã prin parc, la alţi copii mult mai fericiţi decât tine. Nu pentru cã ar avea jucãrii sau haine frumoase, ci pentru cã nici mãcar nu realizeazã ce avere incomensurabilã au ei: nişte pãrinţi.

         Scriu aceste rânduri cu gândul la cei 26 de copii de la Aşezãmântul Social „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Slobozia de Giurgiu, pe care nu-i cunosc, dar sper cã îi voi cunoaşte în viitorul apropiat. Scriu aceste rânduri încercând sã înţeleg, eu, din postura mea de copil unic la pãrinţi, iubit şi alintat o viaţã întreagã, şi de-o bunicã pe deasupra, ce înseamnã sã suferi pentru cã din start, viaţa te-a nedreptãţit. Însã clar, n-am nicio şansã. Nu voi trãi niciodatã experienţele lor însã cu siguranţã, aş putea mãcar sã le îndulcesc amarul. La fel cu voi toţi, cei care citiţi rândurile acestea.

          Vã mai aduceţi aminte câte scrisori i-aţi scris lui Moş Crãciun? Eheeeei, teancuri, teancuri… ei bine, şi ei, copii din aşezãmânt,  i-au scris lui Moş Crãciun. Şi sunt convinşi cã el, deşi are mulţi copii de mulţumit, nu îi va ocoli şi de data aceasta. Nu-şi doresc mare lucru. Poate câte o jucãrie, o hãinuţã care sã-i apere de frig, o mamã care sã le dãruiascã zâmbete. Şi dacã pe ultima noi nu le-o putem da, cu siguranţã cã toate celelalte stau în puterea noastrã.

        Deci, vã invit, dragii mei, sã fiţi Moşi într-un an, pentru nişte suflete care cred din toatã inima cã El existã.  Mã alãtur cu dragã inimã iniţiativei Alexandrei şi sper cã şi voi veţi face la fel cu tot ce vã prisoseşte sau ceea ce doriţi sã dãruiţi: hãinuţe, alimente, lemne de foc, jucãrii. Şi lista rãmâne deschisã. Pentru cã împreunã, dincolo de dogme şi convenţii sociale, dincolo de prejudecãţi şi de tabu-uri, putem aduce o umbrã de speranţã în lume. Trebuie doar sã vrem. Rãsplata: un copil care învaţã sã zâmbeascã.  Şi un Moş Crãciun care ne face cu ochiul din sania lui fermecatã.

Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende

August 5, 2012 8 comments

       

       De douã zile citesc “Paula” de Isabel Allende şi parcã sunt în transã. N-am terminat-o încã, nu ştiu ce final i-a hãrãzit scriitoarea şi parcã acum, nici nu conteazã… însã de foarte multã vreme nu am resimţit acest imbold puternic de a scrie când încã mai sunt file de întors şi rânduri de parcurs cu sufletul… aceeaşi stare mi-a provocat-o „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran (carte despre care însã nu am apucat sã scriu la momentul potrivit), un amalgam de nerãbdare, impuls imperios de a scrie şi de a-mi exorciza propriile impresii şi experienţe, necuprinsã admiraţie pentru forţa cu care autorul a reuşit sã aştearnã cuvintele în propoziţii şi fraze care sã rãscoleascã într-o clipã ani întregi de ape liniştite…

        Este surprinzãtor însã cum te poţi regãsi tu ca individ, cititor, anonim, dintr-o ţarã aflatã la celãlalt capãt al lumii, în rândurile unui om care îşi sondeazã cu luciditate propriul suflet pentru a scoate la luminã esenţa însãşi a umanitãţii… Nu este doar vorba de durerea unei mame care asistã neputincioasã la stingerea propriului ei copil, ci este o intensã declaraţie de dragoste plinã de forţã, de tragism, de  simplitate… Personajele nu mai conteazã.

         Nu mã intereseazã cât de autobiograficã este cartea lui Allende, însã cu siguranţã se simte durerea incomensurabilã împletitã în fiecare rând. O durere realã, visceralã, care te inundã ca un şuvoi, te copleşeşte fãrã sã-ţi dai seama. Durerea unei mame care îşi pierde fiica. Cu toţii am pierdut pe cineva drag. Cu toţii îi simţim lipsa atunci când ne aşteptãm mai puţin.  Uneori îl simţim prin preajmã în adierea unei ramuri sau într-o unduire a perdelei. Alteori, ne este, pur şi simplu, dor. „Paula” este o carte despre amintire. Despre refuzul de a ceda în faţa timpului şi a morţii. Despre rezistenţa prin cuvântul scris, care astfel, capãtã realitate şi profunzime şi în acelaşi timp, capãtã sens. Şi nu în ultimul rând, este o carte despre despãrţire.

        „Paula” este un jurnal. Un jurnal scris în momente de agonie, un strigãt în pustie pentru ca, de undeva, din imensitatea Universului, sentimentele profund umane, simple, fãrã mãşti şi artificii superficiale, sã se reveleze în arhetipuri. Un jurnal al mamei care îşi scrie cu sânge clipele petrecute în agonia aşteptãrii unui semn oarecare, al morţii sau al învierii, trecut şi prezent, amalgamate pânã la identificare. Un catharsis. Un jurnal în care încearcã cu disperare sã alunge teama, gândurile rele, suferinţa… sã se adune pentru a face faţã. Pentru a fi ea însãşi. Şi dincolo de toate, are nevoie de trecut pentru a se plasa în centrul propriului univers. Pentru a nu se pierde pe sine în vârtejul disperãrii.  Istoria suferinţelor familiei devine pretext identitar, conferã apartenenţã şi rãdãcini. „Paula” este un jurnal al exilului. Un antidot la uitare. Şi la indiferenţã.

         „Paula” este o rugãciune şi o scrisoare de rãmas bun. O rugãciune cãtre o Divinitate pe care o descoperã prin suferinţã. Suferinţã care purificã şi limpezeşte, care coboarã spiritul cãtre esenţe, cãtre lucrurile simple ascunse în fiecare dintre noi. O rugãciune dincolo de religie şi dogmã, tâşnitã din acel mysterium tremendum resimţit de om în faţa lucrurilor care îi demonstreazã propria nimicnicie. Şi care îl face sã creadã cã mai existã minuni. O scrisoare de rãmas bun scrisã într-un moment în care drumul devine fãrã întoarcere. Drumul cãtre moarte şi dincolo de ea.

        „Paula” este o oglindã. În care se oglindeşte propria ei mamã încercând cu disperare sã reziste în vârtejul sentimentelor, dar în care ne oglindim şi noi, cei care o citim. Un alter-ego care se întrupeazã vãlurit din rândurile aşternute pe hârtie.

        „Paula” este o lecţie de umanitate. O arsurã cu fierul roşu pentru a cicatriza rana supurândã. Suferinţa privitã de aproape ne timoreazã. Vedem, uneori, înghesuit prin colţuri, cu ochii trişti şi parcã cuprinzând în ei întrega nefericire a universului, câte un copil mutilat, fãrã mâini, sau cu picioarele înfãşurate în cârpe jegoase. Întinde spre noi cioturile rãmase, într-o încercare mutã de a cere ajutor. De cele mai multe ori, ne mutãm, oripilaţi,  privirea. Îl ignorãm, deci, nu existã. Alteori, impulsul este mai puternic şi ne scotocim grãbiţi prin buzunare în cãutarea unui mãrunţis. Îi strecurãm o bancnotã  în mâna micuţã şi tremurãtoare şi grãbim pasul pentru a ne îndepãrta cât mai repede de ciotul acela uman care face, totuşi, parte din realitatea noastrã. Ştim cã banii nu îi folosesc lui la nimic, cã îi sunt luaţi de alţii care îl pun sã cerşeascã, şi totuşi de ce îi dãm?  Din purã şi înduioşãtoare milã? Da, ne e milã, însã egoismul nostru profund şi intrinsec ne obligã sã ne ţinem la distanţã de mizeria şi durerea altora. Ne temem cã suferinţa e contagioasã. Şi-atunci, mãrunţişul din buzunare este suficient pentru a ne cumpãra conştiinţa.

         Tocmai acest lucru ne împiedicã Allende sã-l facem. Sã fugim. Ne pune sub ochi ochi o lupã imensã sub care a adunat toatã suferinţa omenirii. Suferinţa timpului care se scurge târând cu el vieţile noastre, picãtura chinezeascã administratã mamei care trebuie sã accepte pierderea propriei fiice, vânarea de vânt a dragostei spulberate, viaţa şi moartea împletite pânã la identificare, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, toate zugrãvite pe fundalul societãţii decrepite în care individul nu se mai poate regãsi. Nu, nu putem fugi… fiecare cuvânt arde cu fierul roşu. Sfredeleşte sufletul şi stârneşte reverberaţii. Şi dacã nu aruncãm cartea cât mai departe, trebuie sã îndurãm supliciul la care ne supune Allende. Sau exerciţiul de conştiinţã, cum vreţi sã-i spuneţi.

          Nu ştiu acum cum se terminã „Paula”. Cel puţin nu acum. Însã cu siguranţã simt cã finalul nu este aici. Cã povestea nu se terminã odatã cu ultima filã întoarsã. Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.

       Ps. Mulţumesc, Marilena, pentru sugestie şi pentru impuls. Cu siguranţã, trebuia sã vinã şi clipa potrivitã pentru cãrţile lui Allende. De data asta, ţi se datoreazã.

 

Zece operaţii în zece ani – Claire Castillon

February 9, 2012 Leave a comment

    

       Încã un exemplu de scriiturã aparţinând lui Claire Castillon. Poate cea mai umanã nuvelã din tot volumul „Insecta”…

       Merg şi, în timp ce îmi vãd de drum, ea rãmâne. Mi-a spus cã o sã mã aştepte ca sã moarã, a spus-o aşa, cuvintele exact în ordinea asta, cu calm, cu siguranţã, şi ea-şi ţine mereu promisiunile. Vine din ea, pentru mine. Dacã aş fi luat maşina, dacã la ora asta aş fi sosit, ea ar fi plecat deja. Am înţeles bine. O sun de mai multe ori pe zi. Ridicã receptorul, nu e niciodatã prea obositã ca sã refuze sã vorbeascã cu mine, nu spune nimic despre ea, mã întreabã unde am ajuns. Spune doar Grãbeşte-te. Îi rãspund cã picioarele mele nu au terminat încã sã striveascã soarele.

         Uneori se trezeşte, mã sunã. Într-o noapte, telefonul a sunat, era ea la capãtul firului, ca sã mã anunţe cã o sã moarã. În curând, a spus ea, când anume, nu se poate spune cu precizie, dar în curând, e o promisiune. I-am spus cã o sã vin, a spus da de mai multe ori, ca şi cum ar fi fost un ecou. Dar pe jos, am adãugat eu, vreau sã vin pe jos. Ecou contra ecou, am tãcut amândouã. Locuiesc în sudul unor dealuri virgine şi golaşe, într-un deşert, ea locuieşte la Paris, face parte dintr-o familie parizianã de trei generaţii. În curând. Ţinea sã mã vadã, dar nu a spus nimic, nimic forţat, a repetat doar Faci cum vrei, cum preferi, cum crezi. Era o undã de regret în vocea ei, o neînţelegere, o îndoialã. Am sunat-o din nou ca sã-i spun cã mã va revedea. Oricum, o sã te aştept, mi-a mai spus ea. Read more…

Münchhausen prin procurã – Claire Castillon

February 7, 2012 5 comments

        

          Pentru a vã face o idee despre cum scrie Claire Castillon, m-am gândit sã vã ofer o mostrã… poate cea mai cinicã, şocantã şi provocatoare  nuvelã dintre toate cele care alcãtuiesc volumul „Insecta”.

 

         De îndatã ce ajungem la spital, ea curãţã conştiincios mobilierul cu alcool şi plãteşte accesul la televizorul a cãrui telecomandã o ambaleazã într-o cascã de duş. O sãrutã pe doamna Domini, infirmiera şefã care se ocupã de etaj şi care ne cunoaşte bine, pe mama şi pe mine, de un an de când tot venim. Sosesc slãbitã, cu picioarele înmuiate, cu gura uscatã, şi deseori mama mã duce în braţe pânã la etaj, apoi mã culcã pe o targã şi, în sfârşit, rãsuflã uşuratã, voi fi îngrijitã şi ea o sã se linişteascã. Boala mea îi înnebuneşte pe medici, nu reuşesc sã înţeleagã cum de fac eu septicemii din moment ce nu sufãr de imunodeficienţã şi mâncarea mea este întotdeauna aleasã corect de mama care are mereu grijã de asta. Ea îi uimeşte pe medici cu cunoştinţele ei, i se spune chiar doamnã doctor, ea-şi cere scuze roşind, a fost preparatoare la farmacie, dar, de când mã tot îmbolnãvesc, a încetat sã mai meargã la serviciu pentru a avea grijã de mine, în ciuda protestelor prietenelor ei care erau mai degrabã împotrivã. Read more…

Jurnal de lectura – Insecta – Claire Castillon

February 6, 2012 Leave a comment

        

         Nu mi-au plãcut niciodatã nuvelele. Mi s-au pãrut întotdeauna nişte romane neterminate… ştiu cã este absurd, cã poţi spune mult în puţine cuvinte, însã nu am reuşit niciodatã sã scap de sentimentul de neterminare pe care genul respectiv mi-l inspirã.  

        Cel puţin pânã acum. Pânã azi când am recitit integral volumul de nuvele, pe care Claire Castillon l-a reunit sub numele „Insecta”. Nu este prima oarã când îl citesc şi totuşi, impresia este la fel de puternicã. Impresia cã ai tras cu ochiul, prin perdea, la un universul intim al relaţiilor dintre mame şi fiice. Un univers în care vina, dragostea, ambiţia, boala, moartea reprezintã coordonatele pe care se înscriu personajele, orbite pe care graviteazã unele în raport cu altele, personaje mutilate de propria lor existenţã, de propriile lor angoase. Şi toate astea, zugrãvite în numai câteva pagini. În doar câteva cuvinte.

        Cuvinte care taie în carne vie cu precizia unui brici bine ascuţit. Cuvinte care decoperteazã pojghiţa sufletului pentru a scoate la luminã emoţii bine ascunse. Cuvinte care pun sare pe ranã. Cuvinte care te şocheazã prin brutalitatea lor. Şi prin realitate. Cuvinte care te dor şi te alinã. Cuvinte care îţi aduc aminte de propria mamã. Sau de propriul tãu copil. Read more…

%d bloggers like this: