Home > A helping hand > L-aţi vãzut cumva pe Moşu’…?

L-aţi vãzut cumva pe Moşu’…?


    

           La început a fost un scâncet. Un scâncet timid transformat în plâns. Şi-apoi prima gurã de aer, trasã într-o lume necunoscutã.  O lume plinã de culori, forme, zgomote, arome… o lume nouã şi misterioasã, atrãgãtoare şi periculoasã. O lume privitã cu ochii tulburi ai celui care se trezeşte smuls dintr-un culcuş în care se simţea apãrat. Protejat în corpul care l-a zãmislit.

         Apoi cãldura unei respiraţii care îi şopteşte vorbe de alint. „Ce mult mi-am dorit sã vii pe lume!”, „Eşti lumina ochilor mei!”, „Te voi proteja toatã viaţa!”, în timp ce simte o mânã delicatã mângâindu-l.  Şi gura lacomã şi-nfometatã care cautã cu înfrigurare sânul, izvorul dragostei transformat în lapte. Şi pieptul fierbinte sub care palpitã o inimã incandescentã. A mamei lui.

        Aşa începe viaţa. Sau cel puţin aşa ar trebui sã înceapã. Din dragoste şi cu multã dragoste, o  garanţie a unei vieţi fericite pentru boţul acela de carne, cu ochii vii şi sclipitori, fragil şi lipsit de apãrare, ce va deveni în timp un… OM.

         Foarte puţini pãstreazã astfel de amintiri, din primele clipe ale vieţii lor. Însã cu toţii, avem încrustat undeva, în fibra fiinţei noastre, amitiri legate de pãrinţii noştri. Pe care i-am avut mereu aproape când am fãcut primul pas şi ei s-au bucurat ca de o mare sãrbãtoare. Când ne-a ieşit primul dinte şi ei au plâns cu noi de durerea noastrã. Când am pus degetul pe flacãrã deşi ne avertizaserã de o mie de ori cã o sã ne ardem. Când am cãzut în nas, în cap, din pat sau din pom, când am furat merele sau pisica vecinului, sau alţii vreo pupãzã, când ne-a durut şi-am suferit, când am ţipat şi ne-am veselit, când am cântat şi am jucat, şi iaraşi ne-am pus pe ţipat, şi ne-am julit şi ne-am luptat şi indiferent de câte am fãcut, ei ne-au primit mereu cu braţele deschise. Şi cu varga dupã uşã, dar asta…  e o altã poveste.

           Undeva, într-un colţ uitat de lume, existã copii care nu au simţit niciodatã mângâierea unei mame. Copii care au venit pe lume fãrã sã şi-i doreascã cineva. Nici mãcar proprii lor pãrinţi. Copii care nu ştiu sã zâmbeascã. Nu ştiu sã trãiascã bucuria. Copii care nu au învãţat ce înseamnã cuvântul „acasã”. Copii pentru care nu existã vorbe de alint atunci când se lovesc. Nu existã îmbrãţişãri când din ochii trişti se prelinge o lacrimã. Nu existã nimeni care sã-i aştepte atunci când, stinşi de dor, se întreabã: „de ce”?

          Într-o astfel de lume, dragostea e doar un cuvânt din cãrţi. O noţiune abstractã pe care n-o înţeleg pentru cã le-a lipsit dintotdeauna. Deşi primul cuvânt pe care ar trebui sã-l înveţe este „mama”, lor le lipseşte fiinţa în carne şi oase. O vãd prin cãrţile cu poze, dacã le au, o vãd alãturi de alţi copii, pe stradã, şi îi doare locul din sufletul lor, în care ar fi trebuit sã înfloreascã dragostea de mamã. Pentru cã ea, dragostea în sine, existã, însã doare îngrozitor când n-ai cui s-o poţi dãrui. Înainte sã înveţe sã vorbeascã, învaţã sã simtã absenţa. Şi singurãtatea.  Sunt fiinţe mutilate sufleteşte din vina celor care i-au abandonat,  într-o lume care îi respinge şi-i reneagã. Şi singura lor vinã, pe care o ispãşesc încã de la prima gurã de aer, este cã s-au nãscut.

          Condamnaţi la tristeţe, orfani de pãrinţi şi de dragoste, cu ochii permanent umbriţi de temeri, copiii abandonaţi nu ştiu ce înseamnã cuvântul „familie”. Sau sã ai ceva al tãu. Un chip drag sau o poveste. Pentru ei, nu existã Moş Crãciun.

          Scriu aceste rânduri încercând sã-mi imaginez cum ar fi sã n-ai pãrinţi. Sã fi deschis ochii într-o lume rece şi crudã, sã te lupţi în fiecare zi pentru fiecare bucatã de pâine care îţi asigurã umila supravieţuire. Sã fii permanent hãituit şi bântuit de temeri şi sã n-ai unde sã-ţi pleci capul în aşteptarea unei mângâieri. Sã nu ştii ce îţi rezervã ziua de mâine. Sau sã nu îţi cunoşti propriul trecut. Sã te uiţi cu jind la familiile care se plimbã prin parc, la alţi copii mult mai fericiţi decât tine. Nu pentru cã ar avea jucãrii sau haine frumoase, ci pentru cã nici mãcar nu realizeazã ce avere incomensurabilã au ei: nişte pãrinţi.

         Scriu aceste rânduri cu gândul la cei 26 de copii de la Aşezãmântul Social „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Slobozia de Giurgiu, pe care nu-i cunosc, dar sper cã îi voi cunoaşte în viitorul apropiat. Scriu aceste rânduri încercând sã înţeleg, eu, din postura mea de copil unic la pãrinţi, iubit şi alintat o viaţã întreagã, şi de-o bunicã pe deasupra, ce înseamnã sã suferi pentru cã din start, viaţa te-a nedreptãţit. Însã clar, n-am nicio şansã. Nu voi trãi niciodatã experienţele lor însã cu siguranţã, aş putea mãcar sã le îndulcesc amarul. La fel cu voi toţi, cei care citiţi rândurile acestea.

          Vã mai aduceţi aminte câte scrisori i-aţi scris lui Moş Crãciun? Eheeeei, teancuri, teancuri… ei bine, şi ei, copii din aşezãmânt,  i-au scris lui Moş Crãciun. Şi sunt convinşi cã el, deşi are mulţi copii de mulţumit, nu îi va ocoli şi de data aceasta. Nu-şi doresc mare lucru. Poate câte o jucãrie, o hãinuţã care sã-i apere de frig, o mamã care sã le dãruiascã zâmbete. Şi dacã pe ultima noi nu le-o putem da, cu siguranţã cã toate celelalte stau în puterea noastrã.

        Deci, vã invit, dragii mei, sã fiţi Moşi într-un an, pentru nişte suflete care cred din toatã inima cã El existã.  Mã alãtur cu dragã inimã iniţiativei Alexandrei şi sper cã şi voi veţi face la fel cu tot ce vã prisoseşte sau ceea ce doriţi sã dãruiţi: hãinuţe, alimente, lemne de foc, jucãrii. Şi lista rãmâne deschisã. Pentru cã împreunã, dincolo de dogme şi convenţii sociale, dincolo de prejudecãţi şi de tabu-uri, putem aduce o umbrã de speranţã în lume. Trebuie doar sã vrem. Rãsplata: un copil care învaţã sã zâmbeascã.  Şi un Moş Crãciun care ne face cu ochiul din sania lui fermecatã.

  1. No comments yet.
  1. December 5, 2012 at 8:30 pm
  2. December 5, 2012 at 9:34 pm
  3. December 20, 2012 at 8:49 am

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: