Despre recunoaştere

       

        Cât am fost la şcoalã, mi-a plãcut dintotdeauna sã fiu premiantã. Nu ştiu prin ce resort s-a dezvoltat acel mecanism interior care m-a învãţat cã pot obţine tot ce vreau dacã mã strãduiesc îndeajuns. Când ma gândesc acum, retrospectiv, nici nu-mi aduc aminte dacã îmi plãcea sã învãţ. Însã cu siguranţã îmi plãcea sã câştig.

        Devenise aproape ritual, ceremonia de decernare a premiilor anuale, la care participau pãrinţii mei, bunica, naşa sau alte rude apropiate şi bineînţeles, câte o camerã video indiscretã, menitã sã salveze momentul pentru totdeauna. Însã cu siguranţã, nu pot uita ciorapii albi, bine întinşi, uniforma cãlcatã cu grijã, guleraşul de dantelã,  apretat de putea rivaliza oricând cu un con de hârtie, şi codiţele împletite strâns strâns, atât de strâns încât ajungeau sã-mi tragã tâmplele spre spate şi sã-mi dea o înfãţisare de chinezoaicã. Şi bineînţeles, fundele albe, imese la fel de bine cãlcate şi apretate, care pãreau doi fluturi gigant, tremurãtori la fiecare mişcare a capului. Şi turtite apoi de coroniţa aşezatã strâmb de câte un director, grãbit sã premieze toţi elevii cu rezultate deosebite la învãţãturã.

         De fiecare datã, în fiecare an, aşteptam cu sufletul la gurã, momentul acela unic, când o sã-mi aud numele strigat în curtea şcolii şi când mã voi duce sã fiu încoronatã. Momentul pentru care munceam un an întreg. Recunoaşterea. Ştiam cã voi primi şi câte un pacheţel cu cãrţi care îmi vor face deliciul peste varã, cã va urma prãjitura servitã în oraş cu pãrinţii, şi mai ales… mersul la fotograf. Era atâta poezie în acest gest, simbolic aproape, care avea scopul de consfinţi ritualul, de a-i întregi dimensiunea emoţionalã, de a mã plasa pe mine, personajul principal, în centrul universului familial, loc câştigat prin fiecare 10 obţinut la materii care deşi nu-mi plãceau, îmi polarizau întreaga energie.

         Anii au trecut şi am transformat euforia triumfului într-un drog care mã fãcea sã cred cã orice este posibil. Cel puţin în materie de rezultate şcolare. Diplomele adunate în acea perioadã stau şi acum închise într-o mapã albastrã peste care am dat întâmplãtor. Şi m-am emoţionat. Pentru cã mi-a revenit în minte un principiu pe care îl aveam la vremea respectivã: „nu mã duc la niciun concurs, la nicio olimpiadã, dacã n-o sã fiu printre premianţi!” Şi exact aşa şi era. Învãţam mult, învãţam noaptea, o puneam pe bunicã-mea sã mã ajute la recapitulat, discutam cu ea temele pentru olimpiadã. Dumnezeu ştie cam câte cãrţi a fost nevoitã sã citeascã prin ochii mei… de literaturã, istorie, psihologie, materiile care îmi plãceau cel mai mult. Franceza însã nu era domeniul ei de expertizã, aveam o profesoarã cu care mã pregãteam în particular, o „domnişoarã” în adevãratul sens parizian al cuvântului, în ciuda celor 70 de ani bãtuţi pe muchie.

         Şi toate astea pentru cã nu îmi plãcea sã pierd. Nu învãţasem atunci gustul  otrãvit al  înfrângerii. Însã cea mai mare naivitate dintre toate a fost sã cred cã lucrurile funcţioneazã tot la fel şi în viaţã. Cã este suficient sã fii cel mai bun într-un domeniu ca sã câştigi. Cã e suficient sã te implici pânã la ultima resursã sufleteascã pentru a fi apreciat. Cã e de ajuns sã îţi toceşti coatele şi sufletul încercând sã obţii acea mulţumire pe care satisfacţia muncii ţi-o poate da.

         Partea proastã este cã m-am înşelat. Dureros. Groaznic. Şi cãderea n-a fost tocmai una plãcutã. M-am încãpãţânat atunci sã cred cã astfel de lucruri sunt accidente pe orbita vieţii fiecãruia. Cã, deh, se mai întâmplã şi orice excepţie de la regulã nu face altceva decât sã întãreascã regula. Optimismul meu adolescentin refuza din rãrunchi sã se lase mutilat de monstruozitãţile lumii reale. Şi-atunci, cãderea a fost cu atât mai dureroasã.

          Omul este un animal social. N-am spus-o eu, au spus-o alţii înaintea mea, cu mult mai multã experienţã decât mine. Trãieşte într-o societate şi fie cã vrea, fie cã îi place sau nu, trebuie sã se integreze în ea. Omul are nevoie de câteva lucruri esenţiale pentru a se putea simţi împlinit. În primul rând, de casã, masã, job – lucruri esenţiale care îi pot asigura necesitãţile de subzistenţã. Apoi, are nevoie de securitate. Trebuie sã se simtã protejat de orice agresiune care îi poate înfrânge echilibrul. Are nevoie de dragoste. De dragostea familialã, de dragostea prietenilor care îi aratã cã aparţine unui grup, de dragostea imensã şi de netãgãduit a partenerului de viaţã. Şi nu în ultimul rând, are nevoie de recunoaştere. De aprecierea celor din jurul lui, de aprecierea muncii pe care o depune, a eforturilor de orice naturã îndreptate cãtre un scop. Toate lucrurile acestea îl fac pe om o fiinţã completã. Când unul dintre aceste lucruri dispare, individul devine vulnerabil, uşor de atacat şi de rãnit.

          Am învãţat pe propria-mi piele cã ideea conform cãreia recunoaşterea este acordatã pe merit, nu reprezintã decât o utopie. Frumos coloratã, ce-i drept, însã tot o utopie rãmâne. Astãzi, în lumea aceasta plinã de nimicnicii, recunoaşterea nu este obţinutã de cei care muncesc cinstit, demn, cu propriul suflet pus pe masã. Recunoaşterea nu este obţinutã de cei care nu acceptã compromisul sau nu acceptã sã se vândã pe câţiva arginţi. Mecanismul social care te înalţã şi te coboarã funcţioneazã dupã alte reguli. Dupã regula favorurilor de orice naturã: sexuale sau materiale, dupã filiaţii mai mult sau mai puţin dublate de experienţã, dupã interes. Dupã propriul chef al celor care deţin controlul.

           Şi-atunci te întrebi: ce-ţi rãmâne ţie de fãcut? Sã treci de partea lor, a celor mulţi care deşi nu au valoare intrinsecã obţin ceea ce-şi doresc prin intermediul resorturilor sociale atât de bine puse la punct? Sau sã alegi calegi calea durã a luptei cu morile de vânt  însã o cale onestã şi lipsitã de compromisuri care sã-ţi încarce conştiinţa? Unde îţi gãseşti recunoaşterea care te face sã simţi om complet? Între cei care pun pe piedestal orice tinichea sau între cei, nevãzuţi aproape, care cred în aceleaşi lucruri ca tine?

          Însã rãspunsul  este o ecuaţie la care fiecare se strãduieşte sã-i descopere necunoscuta.