Archive

Posts Tagged ‘moarte’

Şi soarele, şi norii, şi cerul….

September 27, 2012 Leave a comment

      

        Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse… Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin norocoase, atinse de toţi şi toate, cu palme lipicioase, ude de transpiraţie sau boalã.

       Bãnuiesc cã nu v-aţi pus niciodatã în pielea mea. De fapt, ştiu cã mã ignorã toatã lumea. Sunt bunã doar în clipa aia când trebuie deschisã uşa, apoi nici la curãţenie nu îşi mai aduce nimeni aminte de mine. În fine, n-aş vrea sã vã supãr. Ci sã vã spun cã şi noi clanţele, deşi nu credeţi, avem suflet.

       De când am ieşit din fabricã, adicã de la mama, am fost clanţa uşii unui apartament al unui senator gras şi chel care, dupã douã luni, m-a aruncat cu uşã cu tot. El deschidea arareori uşa, erau alţii care o deschideau pentru el. Însã soţia lui avea o mânã de neuitat. Micã, delicatã, finã, cu douã inele de aur odihnindu-se pe degete. Doar cã n-am apucat sã mã bucur de atingerea ei prea mult. Apoi am ajuns la un negustor de vechituri morocãnos şi zgârcit care m-a vândut mai departe… nici nu vã povestesc cum am ajuns la noul proprietar, un lãcãtuş, zgâriatã toatã şi înghesuitã într-o cutie, alãturi de o mulţime de lucruri la fel de nefericite ca mine. Lãcãtuşul era un om bun numai cã tot timpul avea mainile unsuroase. Noroc cu nevastã-sa cã mã mai lustruia din când în când… cred cã o deranja şi pe ea sã-i rãmânã unsoarea pe mânã…

       Într-o zi a trebuit sã plec şi de la el… trebuia sã monteze o clanţã la uşa unui azil de bãtrâni şi taman cã atunci când a primit comanda, nu mai avea alte clanţe pe stoc. Şi cum lucrarea trebuia executatã urgent, m-a desfãcut pe mine de la uşa lui şi m-a montat acolo, deşi sunt încã tânãrã, frumoasã şi strãlucitoare. Mai am eu câteva zgârieturi de la transportul neglijent, însã cine stã sã le numere?

        Aşa cã n-am avut încotro, a trebuit sã mã adaptez… mai greu la început, pentru cã îmi era dor de încãperea luxoasã a senatorului, de mâinile fine ale nevesti-sii şi chiar de atenţia cu care mã lustruia doamna lãcãtuş… deh, e bine sã aibã cineva grijã de tine, chiar dacã în timp te mulţumeşti cu tot mai puţin. Însã m-am adaptat repede la noile condiţii de trai. De fapt, n-am avut încotro.

        Camera în care am ajuns este destul de mare, mobilatã auster, doar douã paturi şi o noptierã, un scaun într-un colţ şi un cuier într-altul. Pereţii sunt albi, albi, albul acela lãptos, impersonal, de spital. În ea stau doi bãtrâni. Amândoi tãcuţi şi amândoi singuri. M-am obişnuit cu mişcãrile frânte de paralizie, cu atingerea umedã şi caldã a mâinilor lor. Am învãţat sã îi deosebesc şi cu ochii închişi. Cel din patul de la fereastrã are mâna mai grea şi deschide uşa cu o smuciturã bruscã, iar celãlalt, de lângã mine, mã atinge numai cu degetele apãsând uşor, chiar dacã amândurora le e greu sã urneascã uşa din greoiul scaun cu rotile. Amandoi însã au apãsarea tristã. Atât de tristã încât şi mie îmi vine sã plâng.

        Ambii sunt bolnavi şi pãrãsiţi de familie. Nu se au decât unul pe celãlalt. În atâţia ani petrecuţi împreunã au învãţat cã noţiunea de familie se poate reduce la unul singur. Şi uneori, la tine însuţi, în funcţie de cât de norocos eşti. Au învãţat în aceşti ani, cã singurãtatea este şi ea o boalã, la fel de dureroasã ca oricare alta. Doar cã pentru ea, nu s-au inventat, încã, medicamente. Şi au mai învãţat cã timpul e relativ. Cã ziua poate trece repede atunci când retrãiesc mental iubirile de tinereţe, evocã un chip sau o atingere, o zbatere de gene sau mirosul de acasã. Dar la fel au simţit pe pielea lor curgerea dureroasã a timpului, când trupul a devenit doar o cârpã în ghearele bolii. Şi paralizia asta care de-abia le permite sã vorbeascã… d-apãi sã se mişte, sã se plimbe în aer liber, sã respire aer proaspãt, sã respire…

         Nu se au decât unul pe celãlalt. Însã cel din patul de la geam are mai mult: are posibilitatea de a privi afarã, de a vedea soarele strãlucind a primãvarã, pãsãrile zburând ca o sãgeatã, norii adunându-se a furtunã. În fiecare zi, prietenul sãu îl întreabã cum e vremea: e soare? Plouã? Ninge? Cum e cerul? Înnorat? Senin? Vede vreo pasãre? Vreun colţ de cer? Şi e nemulţumit când celãlalt oboseşte sã dea amãnunte… pur şi simplu, oboseşte… închide ochii şi se preface cã doarme. Prietenul lui se supãrã, ofteazã şi înghite în sec. Ce n-ar da sã fie el cel care sã poatã vedea toate astea… şi cerul şi soarele şi ploaia… doar cã nu se poate. Cât timp trãieşte companionul sãu trebuie sã se mulţumeascã cu stropul de luminã care intrã pe gaura cheii.  Şi cu becul din tavan. Uneori aude paşi şi i se pare cã vede un colţ verde de fustã prin gãurica minusculã şi luminoasã. L-a vãzut în realitate sau e doar o proiecţie din trecut apãrutã acum, în pragul visului? Oricum nu mai conteazã… şi alunecã în somn.

         Zilele noastre sunt toate la fel: dupã trezire, urmeazã consultul de dimineaţã, apoi gustarea, apoi medicamentele. Asistenta are mâna micã şi durdulie şi niciodatã nu reuşeşte sã închidã uşa cu cotul atunci când ia tava de pe cãrucior şi vine sã o lase pe noptierã. Şi cât timp îi dã fiecãruia sã mãnânce. Înghiţiturã cu înghiţiturã. Pânã la ultima fãrâmã de pâine şi ultima picãturã de lapte. Prin fâşia lungã de luminã se întrezãresc dalele podelei. Alb, negru. Alb, negru. Ca o tablã de şah. Eu stau şi numãr lingurile de mâncare pe care le soarbe fiecare. Cel de la fereastrã mãnâncã mai încet. Nu ştiu dacã savureazã mâncarea sau pur şi simplu, nu poate sã înghitã. Celãlalt, mestecã mai repede şi e nerãbdãtor. Doar ochii, ochii i se rotesc în cap cãutând parcã un sprijin. Ceva de care sã se agaţe.

         Ziceam cã zilele noastre sunt toate la fel. Da, mai ales pentru ei. Însã pentru mine, nu existã zi sau noapte. Eu veghez fãrã odihnã. Îmi place sã îl aud pe cel de la geam povestind în fiecare zi ce vede afarã. Când acesta îşi pleacã pleoapele a somn, simt cum prietenul lui se întoarce cu faţa spre mine şi şopteşte încet. Nu ştie, nici mãcar nu îşi imagineazã cã eu îl aud. Vorbeşte singur, plânge, este ros de dorinţa de a vedea cu ochii lui natura, viaţa de dincolo de geam. De fapt, atât i-a mai rãmas. Ideea cã mai existã viaţã dincolo de sticla rece.

         Ieri însã a fost o zi deosebitã de toate celelalte. Cel din patul de la geam a murit. A murit în somn fãrã ca cineva sã-şi dea seama. Nici mãcar eu. L-am auzit oftând la un moment dat, dar am crezut cã viseazã ceva din trecut. El însã, trecea în altã lume. Dimineaţa, asistenţii l-au scos în linişte din camerã şi l-au depus la morga spitalului, aşa cum fac de obicei. Prietenul lui a rãmas o clipã nemişcat, cu ochii pierduţi şi faţa lividã. Împietrit de groazã şi de teamã. Brusc, o luminã i-a strãfulgerat ochii şi parcã şi un zâmbet da sã-i înfloreascã-n colţul gurii. A chemat asistenţii şi i-a rugat sã îl mute în patul de la geam.

        Visul lui lãuntric i se împlinise: prietenul lui murise, îi pãrea rãu, bineînţeles, împãrţiserã o mulţime de ani împreunã, dar… patul… patul de la geam era gol. Era al lui! Se va muta acolo şi va vedea cu ochii lui –  chiar dacã uneori i se înceţoşazã privirea –  soarele, şi norii şi cerul…

         Asistenţii au plecat promiţându-i cã îl vor muta în cursul zilei, dupã prânz. Bãtrânul a fost cuprins de agitaţie; se tot rãsucea în pat, contorsionându-şi trupul chinuit de paralizie. Încerca  sã gesticuleze în mişcãri frânte, bolborosea cuvinte neînţelese. La început, m-am speriat. Credeam cã i se fãcuse rãu şi nu ştiam cum sã cer ajutor. Sã ţip? Pe mine nu m-ar fi auzit nimeni! Sã mã smulg din cuie? Înafarã de o nouã zgârieturã, nu aş fi obţinut nimic… e cumplit sã fii martorul unei asemenea scene, sã vrei sã faci ceva, orice, şi sã nu poţi. Tot încercând eu sã gãsesc soluţii cum sã mã fac auzitã, prietenul meu muritor s-a calmat. Cu singura mânã validã şi-a încheiat pijamaua pânã la gât. Apoi, cu aceeaşi mânã, tremurãtoare şi nesigurã, a deschis încet noptiera, scoţând de-acolo un pieptene negru. Cu o meticulozitate desãvârşitã, încetinitã de slãbiciunea propriei mâini, şi-a aranjat pãrul rar. Apoi şi-a netezit barba ţepoasã şi a încercat sã se îndrepte în pat. Dacã nu aş fi ştiut, poate cã aş fi crezut cã se pregãteşte pentru un eveniment important. O vizitã de-a copiilor sau poate… plecarea acasã. Însã pentru el, mutarea în patul de la geam, era într-adevãr un eveniment important.

         Dupã prânz, am simţit cãldura unei mâini tinere şi hotãrâte:  era asistentul şi am ştiut cã venise clipa. La vederea lui, un surâs i-a luminat faţa bãtrânului.  A aşteptat rãbdãtor ca asistenta cea durdulie sã dezinfecteze patul şi sã schimbe aşternuturile. Pãrea netulburat. S-a lãsat ridicat şi purtat pe braţe pânã în patul vecin. Şi-a ferit privirea de geam pânã ce toatã lumea a pãrãsit camera. Vroia sã simtã întreagã bucuria unui lucru atât de mãrunt, şi totuşi atât de greu de obţinut. A închis ochii şi a respirat profund. Încet şi-a întors capul cãtre geam, încet, încet, ca într-un vis.

         Asistam uimitã la scenã şi nu îmi venea nici sã respir. Nu mai trãisem un astfel de moment în toatã viaţa mea. Am dat numai peste oameni grãbiţi care uitau sã-nchidã pânã şi propria uşã. D-apãi sã mai aibã timp şi de ei înşişi… mã temeam sã nu se-audã paşi pe coridor şi astfel momentul tainic sã fie tulburat. Priveam bãtrânul din faţa mea cum stãtea întins în pat, cu capul spriinit pe pernã, cu ochii închişi şi totuşi îndreptaţi spre geam, ca într-o transã. Aşteptam cu sufletul la gurã clipa magicã. Şi-a ridicat pleoapele încet, încet ca şi cum ar fi vrut sã lase treptat imaginea norilor sã-l inunde. Sã-l spele. Sã-l vindece.  Şi când a avut imaginea completã, mâna i s-a crispat pe cearşaf, pumnul s-a închis trãgând cu putere. Tot trupul zgâlţâit de spasme pãrea o marionetã ruptã din sfori. Un singur lucru se citea pe chipul chinuit de spaime: o durere lãuntricã tâşnitã afarã, cu tot cu lacrimi şi amintiri. Treptat, plânsul i-a devenit un hohot prelung şi straniu… ca un bocet.

         La început nu am înţeles ce se întâmplase. M-am tot smucit din cuie sã vãd şi eu ce era dincolo de geam. Înafarã cã mi-am slãbit încheieturile nu am reuşit sã vãd mare lucru. Resemnatã, am aşteptat deznodãmântul. Şi când mã aşteptatm mai puţin, o razã de luminã a cãzut pieziş pe marginea patului  transformând metalul lucios într-o oglindã. Şi-n clipa aceea m-a strãfulgerat o imagine dureroasã. De fapt, imaginea dureroasã a adevãrului: în faţa geamului se ridica un zid cenuşiu şi înalt. Suficient de înalt ca nici mãcar o razã firavã de soare sã nu îi poate strãbate adâncimea…

       Peste noapte, bãtrânul a murit. Pe faţã i-a rãmas îngheţat acel rictus de disperare mutã dobândit la vederea zidului. Eu am rãmas într-o camerã goalã. Mi s-a spulberat iluzia de a-i mai vedea vreodatã pe-amândoi vorbind despre strãlucirea soarelui şi formele pe care le îmbrãcau norii. Şi mi-am amintit fãrã sã vreau de un citat pe care cineva,  nu mai ştiu unde, nici când, îl pomenise într-o discuţie. Un citat pe care oamenii îl ignorã cam des: „Lucrurile au valoarea pe care le-o dãm şi tot ce nu ne ucide ne face mai puternici”. Sau poate cã l-am inventat eu. Nu-mi mai aduc aminte.

 

 

Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende

August 5, 2012 8 comments

       

       De douã zile citesc “Paula” de Isabel Allende şi parcã sunt în transã. N-am terminat-o încã, nu ştiu ce final i-a hãrãzit scriitoarea şi parcã acum, nici nu conteazã… însã de foarte multã vreme nu am resimţit acest imbold puternic de a scrie când încã mai sunt file de întors şi rânduri de parcurs cu sufletul… aceeaşi stare mi-a provocat-o „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran (carte despre care însã nu am apucat sã scriu la momentul potrivit), un amalgam de nerãbdare, impuls imperios de a scrie şi de a-mi exorciza propriile impresii şi experienţe, necuprinsã admiraţie pentru forţa cu care autorul a reuşit sã aştearnã cuvintele în propoziţii şi fraze care sã rãscoleascã într-o clipã ani întregi de ape liniştite…

        Este surprinzãtor însã cum te poţi regãsi tu ca individ, cititor, anonim, dintr-o ţarã aflatã la celãlalt capãt al lumii, în rândurile unui om care îşi sondeazã cu luciditate propriul suflet pentru a scoate la luminã esenţa însãşi a umanitãţii… Nu este doar vorba de durerea unei mame care asistã neputincioasã la stingerea propriului ei copil, ci este o intensã declaraţie de dragoste plinã de forţã, de tragism, de  simplitate… Personajele nu mai conteazã.

         Nu mã intereseazã cât de autobiograficã este cartea lui Allende, însã cu siguranţã se simte durerea incomensurabilã împletitã în fiecare rând. O durere realã, visceralã, care te inundã ca un şuvoi, te copleşeşte fãrã sã-ţi dai seama. Durerea unei mame care îşi pierde fiica. Cu toţii am pierdut pe cineva drag. Cu toţii îi simţim lipsa atunci când ne aşteptãm mai puţin.  Uneori îl simţim prin preajmã în adierea unei ramuri sau într-o unduire a perdelei. Alteori, ne este, pur şi simplu, dor. „Paula” este o carte despre amintire. Despre refuzul de a ceda în faţa timpului şi a morţii. Despre rezistenţa prin cuvântul scris, care astfel, capãtã realitate şi profunzime şi în acelaşi timp, capãtã sens. Şi nu în ultimul rând, este o carte despre despãrţire.

        „Paula” este un jurnal. Un jurnal scris în momente de agonie, un strigãt în pustie pentru ca, de undeva, din imensitatea Universului, sentimentele profund umane, simple, fãrã mãşti şi artificii superficiale, sã se reveleze în arhetipuri. Un jurnal al mamei care îşi scrie cu sânge clipele petrecute în agonia aşteptãrii unui semn oarecare, al morţii sau al învierii, trecut şi prezent, amalgamate pânã la identificare. Un catharsis. Un jurnal în care încearcã cu disperare sã alunge teama, gândurile rele, suferinţa… sã se adune pentru a face faţã. Pentru a fi ea însãşi. Şi dincolo de toate, are nevoie de trecut pentru a se plasa în centrul propriului univers. Pentru a nu se pierde pe sine în vârtejul disperãrii.  Istoria suferinţelor familiei devine pretext identitar, conferã apartenenţã şi rãdãcini. „Paula” este un jurnal al exilului. Un antidot la uitare. Şi la indiferenţã.

         „Paula” este o rugãciune şi o scrisoare de rãmas bun. O rugãciune cãtre o Divinitate pe care o descoperã prin suferinţã. Suferinţã care purificã şi limpezeşte, care coboarã spiritul cãtre esenţe, cãtre lucrurile simple ascunse în fiecare dintre noi. O rugãciune dincolo de religie şi dogmã, tâşnitã din acel mysterium tremendum resimţit de om în faţa lucrurilor care îi demonstreazã propria nimicnicie. Şi care îl face sã creadã cã mai existã minuni. O scrisoare de rãmas bun scrisã într-un moment în care drumul devine fãrã întoarcere. Drumul cãtre moarte şi dincolo de ea.

        „Paula” este o oglindã. În care se oglindeşte propria ei mamã încercând cu disperare sã reziste în vârtejul sentimentelor, dar în care ne oglindim şi noi, cei care o citim. Un alter-ego care se întrupeazã vãlurit din rândurile aşternute pe hârtie.

        „Paula” este o lecţie de umanitate. O arsurã cu fierul roşu pentru a cicatriza rana supurândã. Suferinţa privitã de aproape ne timoreazã. Vedem, uneori, înghesuit prin colţuri, cu ochii trişti şi parcã cuprinzând în ei întrega nefericire a universului, câte un copil mutilat, fãrã mâini, sau cu picioarele înfãşurate în cârpe jegoase. Întinde spre noi cioturile rãmase, într-o încercare mutã de a cere ajutor. De cele mai multe ori, ne mutãm, oripilaţi,  privirea. Îl ignorãm, deci, nu existã. Alteori, impulsul este mai puternic şi ne scotocim grãbiţi prin buzunare în cãutarea unui mãrunţis. Îi strecurãm o bancnotã  în mâna micuţã şi tremurãtoare şi grãbim pasul pentru a ne îndepãrta cât mai repede de ciotul acela uman care face, totuşi, parte din realitatea noastrã. Ştim cã banii nu îi folosesc lui la nimic, cã îi sunt luaţi de alţii care îl pun sã cerşeascã, şi totuşi de ce îi dãm?  Din purã şi înduioşãtoare milã? Da, ne e milã, însã egoismul nostru profund şi intrinsec ne obligã sã ne ţinem la distanţã de mizeria şi durerea altora. Ne temem cã suferinţa e contagioasã. Şi-atunci, mãrunţişul din buzunare este suficient pentru a ne cumpãra conştiinţa.

         Tocmai acest lucru ne împiedicã Allende sã-l facem. Sã fugim. Ne pune sub ochi ochi o lupã imensã sub care a adunat toatã suferinţa omenirii. Suferinţa timpului care se scurge târând cu el vieţile noastre, picãtura chinezeascã administratã mamei care trebuie sã accepte pierderea propriei fiice, vânarea de vânt a dragostei spulberate, viaţa şi moartea împletite pânã la identificare, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, toate zugrãvite pe fundalul societãţii decrepite în care individul nu se mai poate regãsi. Nu, nu putem fugi… fiecare cuvânt arde cu fierul roşu. Sfredeleşte sufletul şi stârneşte reverberaţii. Şi dacã nu aruncãm cartea cât mai departe, trebuie sã îndurãm supliciul la care ne supune Allende. Sau exerciţiul de conştiinţã, cum vreţi sã-i spuneţi.

          Nu ştiu acum cum se terminã „Paula”. Cel puţin nu acum. Însã cu siguranţã simt cã finalul nu este aici. Cã povestea nu se terminã odatã cu ultima filã întoarsã. Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.

       Ps. Mulţumesc, Marilena, pentru sugestie şi pentru impuls. Cu siguranţã, trebuia sã vinã şi clipa potrivitã pentru cãrţile lui Allende. De data asta, ţi se datoreazã.

 

Jocurile foamei şi suferinţa privitã prin lentilã

May 26, 2012 1 comment

        De ceva vreme încoace mã obsedeazã o fotografie… O fotografie despre care auzisem multe, însã ştiam prea puţine. Şi pe care n-o vãzusem. Am gãsit-o recent, întâmplãtor, şi de-atunci mi-a rãmas adânc  întipãritã în minte. O fotografie care descrie moartea, o sublimeazã, o ascunde printre culori şi totuşi, tu, cel care o priveşti, parcã o simţi târându-se pe propria-ţi piele. Îţi pãtrunde în oase şi rãmâne acolo, ca un cancer, te roade pe dinãuntru, te face sã îţi pui întrebãri despre lumea în care trãim.

         Este vorba de fotografia lui Kevin Carter, pentru care autorului i s-a decernat un Premiu Pulitzer, în 1994. S-a fãcut vâlvã la momentul respectiv despre condiţiile în care a fost realizatã fotografia în care un copil sudanez, suferind de malnutriţie şi deshidratare, încearcã cu ultimele puteri sã ajungã la un centru american de distribuire a alimentelor, unde ar fi putut sã primeascã ajutor. La câţiva paşi, cu ochi hulpavi şi lacomi, un vultur aşteaptã sfârşitul fetiţei. Un copil, hãituit de foame, devenit el însuşi hranã pentru vulturi. Un copil, care în loc sã zâmbeascã fericit din braţele mamei, îşi strânge pumnii mici într-o ultimã încercare de a se rãzboi cu soarta. Şi de a o învinge. O fotografie care surprinde exact aceastã luptã surdã cu soarta, o soartã nemiloasã şi nedreaptã, în care oameni şi vieţuitoare se confruntã pentru acelaşi scop comun: supravieţuirea. Lanţul trofic este inversat aici. Oamenii nu se mai hrãnesc cu pãsãri pentru a putea trãi, pãsãrile se hrãnesc cu oameni, aştepându-le propriul sfârşit şi neîndrãznind sã atace primele.

        Privind aceastã fotografie ai sentimentul cã toate valorile îţi sunt bulversate. Este normal ca un copil de caţiva anişori sã ajungã în situaţia asta? Este normal ca astãzi, în secolul XXI cu care ne mândrim, în care tehnologia ajunge sã depãşeascã puterea gândului, undeva, într-un colţ uitat de lume, oamenii sã moarã încã de foame? Cu siguranţã, vorbind strict teoretic, prima reacţie este sã spunem: „Nu!” Şi totuşi, apetenţa noastrã pentru senzaţional, pentru „sânge şi sex” – cum spunea sociologul Pierre Bourdieu – este mai mare decât dorinţa de a-i ajuta pe semenii noştri. Privim pe gaura cheii cum mor oameni şi nu ridicãm un deget sã-i ajutãm. Citim cu interes „Jocurile foamei”, transformãm scrierea într-un bestseller, dormind liniştiţi cã grozãviile descrise în carte sunt doar… o purã ficţiune. Uitând însã cã realitatea, din pãcate, depãşeşte ficţiunea.

         Ceea ce este cel mai tragic este finalul deschis al poveştii… Kevin Carter a aşteptat 20 de minute sã prindã „cadrul perfect”, dupã care a alungat vulturul lãsând fetiţa acolo. Nu se ştie dacã acel copil a supravieţuit sau nu, dacã vulturul nu a avut parte de o masã copioasã câteva ore mai târziu, dupã ce copilului i-a îngheţat pe buze şi ultima suflare. Exact aceeaşi atitudine lipsitã de interes pentru o viaţã pe care, poate, ar fi putut s-o salveze. St. Petersburg Times din Florida a scris imediat dupã publicarea fotografiei: „Omul care și-a potrivit lentila pentru a lua în cadru doar suferința ei, ar putea fi, la fel de bine, un animal de pradă, un alt vultur din decor.

         Bântuit de remuşcãri şi de imaginile atrocitãţilor pe care le-a surprins pe film de-a lungul anilor, Kevin Carter s-a sinucis trei luni mai târziu dupã ce a premit prestigiosul Premiu. „Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor, și furiei și durerii…copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea polițiști, ale călăilor…” a scris el în biletul de adio, unde mărturisește și remușcarea că nu a ajutat copilul a cărui suferință i-a adus gloria, dar și moartea. „Îmi pare rău, îmi pare tare rău…Durerea depășește bucuria de a trăi, până într-acolo, încât bucuria nu mai există…”

         Moartea lui Carter continuã povestea, reprezintã contrapunctul, însã în noianul de indiferenţã generalã, cu siguranţã nu dovedeşte nimic. N-am învãţat nimic din experienţa lui şi încã mai tragem cu ochiul, curioşi, pe gaura cheii sau pur şi simplu, instalaţi confortabil în fotoliul preferat cu telecomanda în mânã, la suferinţele altora, fericindu-ne în barbã, cã nu suntem noi în locul lor. Un alt fel de „Jocurile foamei”, petrecute zilnic în faţa noastrã. Ceea ce este cel mai trist, este cã, urmãrind Ştirile de la ora 5, aceea ni se pare cã este normalitatea. Pentru cã da, din pãcate, în fiecare dintre noi, supravieţuieşte un vultur.

Un alt articol care oferã mai multe detalii despre personalitatea lui Kevin Carter, gãsiţi aici.

„Jocurile Foamei” , interpretare şi semnificaţii de Valentin Nicolau, aici.

Despre accidente şi îngeri pãzitori

November 3, 2011 5 comments

Don’t drive faster than your guardian angel can fly!

         

         E la modã sã scrii despre accidente… Mai ales despre accidentele altora… Într-o lume avidã de senzaţional în care suferinţa umanã a ajuns prilej de delectare pentru mase, accidentele nici mãcar nu ne mai înduioşeazã. Zilnic, mor oameni în accidente de maşinã, iar noi îi înregistrãm statistic: ataţia morţi, atâţia rãniţi. Zilnic, vedem la televizor mormane de fiare contorsionate ce au fost, cândva, nişte maşini. Iubite, detestate, cumpãrate cu greu, ajunse acum nişte unelte ale morţii. Iar moartea, în toatã splendoarea ei macabrã, se încadreazã cu simplitate în viaţa noastrã de zi cu zi. Nici mãcar nu ne mai sperie. Dar nici nu ne mai înduioşeazã. Cinismul, ajuns la rang de virtute. Read more…

%d bloggers like this: