Ieri am primit o bicicletă. Pentru cineva care s-a bucurat în copilărie de plimbările pe două roți, nimic mai banal, ați zice. Pentru că aproape orice copil, încă de când învață să meargă mai bine pe propriile picioare, își dorește să poată stăpâni arta echilibrului pe bicicletă. Și asta chiar dacă începe mai întâi să pedaleze energic o tricicletă încă din primii ani de viață, apoi tricicleta își pierde cu grație o roată pentru a primi alte două ajutătoare, mai mici. Să aibă llibertatea de mișcare pe care doar o bicicletă i-o poate oferi atunci când este prea mic pentru orice alt mijloc de locomoție. Să se ia la întrecere cu prietenii de-o șchioapă, să pedaleze în neștire cu vântul în plete și corpul înfierbântat. Să claxoneze încântat că țârâitul bicicletei se aude din capătul străzii!
V-am trezit amintiri, nu? Câți dintre voi nu zâmbiți acum gândindu-vă cu drag la prima “biclă”? Sau de prima căzătură ceva mai serioasă? De prima plimbare când v-a prins ploaia? De primul “Pegas”?
Ei bine… eu am primit ieri prima mea bicicletă. Și asta pentru faptul că până ieri, nu am reușit niciodată să învăț să merg. Nu am avut ocazia. Chiar dacă, în anumite momente ale vieții mele, am încercat să învăț arta pedalatului pe două roți. Acum vreo zece ani mi-am și cumpărat singură o bicicletă pe care am dat-o după câteva încercări ratate de a învăța să merg pe ea. Singură nu reușeam și nu era nimeni suficient de răbdător să alerge după mine și să-mi dea încredere că pot. Așa că am dat-o primului întâlnit care a vrut-o. Gratis. Pentru mine nu reprezenta decât un motiv de frustrare. De lucru nefăcut la vremea lui care se răzbună. Cu atât mai mult cu cât la vremea aceea îmi doream foarte mult să îmi iau permis de motor. Fără mers pe bicicletă, motorul a rămas doar o utopie frumoasă. La fel și bicicleta. O plăcere care mie mi-a fost refuzată fără să înțeleg măcar de ce.
Nu am avut niciodată bicicletă pentru că ai mei părinți au considerat că este prea periculos să am una, la vremea când poate ar fi fost natural să învăț să merg. Că o să cad și o să-mi rup gâtul sau că vor trebui să mă adune din vreun șanț. Și nu oricum, ci cu un picior rupt. Așa că nu am avut niciodată ocazia nici măcar să experimentez senzația, pentru a vedea dacă îmi place. Pur și simplu a fost mai safe. Doar că acum, gândindu-mă mai bine, nu știu pentru cine. Pentru mine sau pentru ei.
Poate că în copilărie, atunci când un astfel de gest ar fi fost o banalitate, aș fi reușit să merg pe bicicletă exact așa cum a reușit Anais, tot aseară: dintr-o mișcare. Dintr-un elan al vârstei care te face să nu conștientizezi pericolul, să îți lipsească total simțul ridicolului, să nu te mai rușinezi de lucruri nefăcute la vremea lor. Să te desprinzi cumva de propriul trup, să te faci una cu bicicleta și să găsești acel punct de echilibru care să te facă să zbori pe două roți.
Vorbeam despre pedalat cu pletele în vânt. Vorbeam despre libertate pe două roți. Mie îmi lipsesc toate aceste amintiri pe care doar mi le imaginez ca și cum ar fi ale mele. Doar că până ieri nu am trăit senzația. Chiar dacă plete nu mai am și nici mersul nu era chiar drept.
Și după ce a trecut euforia momentului meu, că la 36 de ani am reușit să învăț să merg pe bicicletă atunci când al meu soț a avut răbdarea și tenacitatea să nu renunțe atunci când eram în pragul unui atac de panică simțind că s-ar putea să-mi pierd echilibrul, am avut în față oglinda perfectă: dezinvoltura cu care Anais a reușit să meargă fără roțile ajutătoare la cei 5 ani și jumătate ai ei. Și am râs. Am râs în hohote bucurându-mă pentru ea. Și pentru mine. Căci, într-un fel, timpul s-a comprimat. Și mamă și fiică s-au bucurat amandouă ca la 5 ani, anulând astfel zeci de ani de frustrări și de încercări ratate. M-am simțit ca Anais atunci când am primit prima bicicletă. Căci într-un fel eram la fel. Doi copii care se bucurau de aceeași libertate, abolind cumva timpul. Și îi sunt recunoscătoare pentru asta lui Cătălin, care nu a încetat să creadă că voi reuși. Și care a alergat kilometri buni după mine.
Și gândindu-mă la această întâmplare mică și aparent fără însemnătate, am înțeles că niciodată nu e prea târziu. Că puterea este undeva acolo și se activează dacă crezi cu adevărat în ea. Eu nu am crezut, însă altcineva a crezut în mine. Iată că s-ar putea să meargă și așa. Că ideal este să faci lucrurile la vremea lor. Dacă se poate. Sau poți măcar să le faci pentru copiii tăi. Să schimbi drumul pe care ai fost tu obligat să mergi. Să le dai șansa să aleagă. Nu contează dacă le place sau nu, important este să cunoască. Vor avea timp mai târziu să facă propriile lor alegeri. Chiar dacă asta înseamnă să-ți asumi că s-ar putea să-și spargă capul sau să ajungă-n șanț cu piciorul rupt. Dar fericiți că știu să meargă pe bicicletă.
Irninis Miricioiu 