Despre..., Spring Super blog

Despre vacanţă, bogăţie şi amintiri


 

Image-1Cred că aveam vârsta ei atunci când am fost prima dată la mare. O priveam cum aleargă către apă cu mânuţele larg deschise şi cu zulufii castanii dezmierdaţi de vânt. O priveam cum aleargă cu picioruşele ei grăsuţe stârnind mici furtuni de nisip. Îi priveam faţa scăldată de soare şi îi sorbeam din plin bucuria, o bucurie simplă, primitivă aproape,  de copil care vede pentru prima dată marea şi primul impuls este să o îmbrăţişeze. Acea întindere nesfârşită de apă, acel dans unduitor şi mistic al valurilor înspumate, acea nemărginire care te face să te simţi mic, atât de mic în faţa imensităţii.

Dar ea nu simţea asta. Asta simţeam eu. Ea se bucura din plin de fiecare val care i se spărgea pe gleznă. Şi arunca cu apă în dreapta şi în stânga, stârnind  torente ce se desfăceau în picături stârnite din căuşul mic al palmelor ei de copil. Îi auzeam râsul. Era molipsitor. Nu puteai să nu uiţi de tine auzind-o pe ea cum râde. O priveam. Şi undeva, în adâncul sufletului meu, am înţeles că mă priveam pe mine, oglindindu-mă în ea. Imagini de demult mi-au răsărit fără să vreau în faţa ochilor.

Şi  eu fusesem cândva ca ea. Aveam vreo 2 – 3 ani când am ajuns pentru prima dată la mare. Cred că era chiar prima mea vacanţă. Nu îmi aduc aminte prea multe lucruri, însă uitându-mă la ea cum se juca în nisip, imagini ascunse în cotloanele memoriei au revenit tiptil la suprafaţă. Aveam un slip în dungi bleumarin şi o sepcuţă trasă strengăreşte pe-o ureche. Şi nenumărate forme de plastic, găletuşă şi lopăţică cu care încercam să îmblânzesc nisipul atât de lesne de risipit printre degete. Mă jucam. Aşa cum se juca şi ea sub ochii mei, încercând din când în când să îmi surprindă privirea. Până şi costumul ei de baie semăna cu al meu, aceleaşi dungi – de data aceasta mov – odihnindu-se graţios printre penele lui Daisy. Până şi sepcuţa era acolo. Normal, doar nu se putea juca în soare cu capul neacoperit. Pe lângă faptul că tot mai mulţi dintre prietenii noştri ne spuneau că seamănă izbitor cu mine. Eu nu o vedeam neapărat o “mini me”, ci pur şi simplu, mă bucuram că există.

La un moment dat,  s-a oprit pentru o clipă din “construială” (aşa cum îi plăcea ei să spună după ce a învăţat să vorbească) şi am surprins lumina care i-a străfulgerat privirea. A aruncat jucăriile din mână şi a luat-o la fugă pe mal. Am urmărit-o cum aleargă poticnindu-se uşor în nisip, cu pielea netedă, arsă de soare şi cu câţiva zulufi ieşind rebeli de sub sepcuţă. O clipă nu am mai văzut-o, o clipă lungă ca o eternitate.  Ca apoi să o văd cum zboară prin aer, cu faţa scăldată în lumină şi pletele în vânt. Şi cum dispare, făcută dintr-o dată ghem, în braţele puternice ale lui taică-su. Şi iarăşi râsul ei, molipsitor, ca un balsam pentru suflet. Râs de copil sănătos care are tot ce ar putea avea nevoie. Iubire. Linişte. Siguranţă. Părinţi.

Şi mi-am amintit că tot aşa fugeam şi eu în calea lui. Să mă ascund în îmbrăţişarea lui puternică. Să mă simt protejată de o lume întreagă chiar dacă la 3 ani nu prea realizam acest lucru. Să mă înţepe cu barba şi eu să râd, să râd, să râd. Şi tot aşa să mă ridice în braţe, sus, sus, sus de tot, aproape de soare şi de lună, acolo unde doar eu puteam ajunge. Şi să mă ţină aproape. Să nu îmi dea drumul niciodată. Nu îmi aduc aminte prea multe lucruri din prima mea vacanţă. Nici dacă am fost la Eforie Nord, Mangalia sau Costineşti (deşi pe poza scrie Olimp 1985). Însă îmi aduc aminte sentimentul pe care l-am avut atunci şi pe care l-am îngropat odată cu tata. Sentimentul de siguranţă. Acea siguranţă pe care numai un tată ţi-o poate da.

Am mai plecat de-atunci în nenumărate vacanţe. Niciodată cu el. Anii au trecut şi parcă nici nu a mai contat. Am plecat de una singură, fără să îmi pese prea mult dacă era vacanţă la mare, la munte sau vreo vacanţă exotică. Într-un an am plecat într-o vacanţă cu Christian Tour cu gândul de a vedea toată Europa.  Am vizitat o mulţime de locuri, am trăit o mulţime de experienţe. Dar niciodată nu am mai avut acel sentiment simţit atunci, în prima mea vacanţă, când tata mă strângea în braţe şi mă dădea în carusel. Amintirile s-au estompat şterse uşor uşor de pila timpului. A trebuit să apară fetiţa mea ca să înţeleg că fiecare copil are dreptul la vacanţă, dar la acea vacanţă în care să simtă că are totul. Are dreptul să se simtă liber în faţa imensităţii naturii, să îşi caute propriile experienţe, să înveţe să se descurce de unul singur. Pentru că indiferent ce ar face, există cineva în spatele lui dornic să îl prindă în braţe, să îl protejeze şi să îi ofere siguranţă.

Şi aşa cum cum Christian Tour susține Dreptul la vacanță  fiecare părinte ar trebui să susţină dreptul copiilor la vacanţe fericite. Contează mai puţin destinaţia, numărul stelelor pe care îl are hotelul sau dacă este sau nu all-inclusive. Uneori doar drumul este important. Şi oamenii care îţi sunt alături. Pentru că dincolo de toate, adevărata bogăţie sunt propriile amintiri. Şi oamenii care le creează.

CT-DreptulLaVacanta2-1.png

Articol publicat în cadrul competiţiei Spring Super Blog 2019.

3 thoughts on “Despre vacanţă, bogăţie şi amintiri”

    1. Adevarul este ca pur si simplu a tasnit, asa cum se intampla de ceva vreme incoace. Dincolo de sponsor si tema, ceea ce scriu este o bucata din mine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.