Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.
Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.
Aştept crâmpeie mici de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.
Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare –
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la luna,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.
Irninis Miricioiu 
Frumoasă poezie. Și o poză care se potrivește perfect. Am învățat-o în timpul liceului, dar mă bucur că mi-ați reamintit-o.
Primul vers este edificator. Nu as fi putut sintetiza atat de bine viata mea. “Piezis” 🙂 – “Uau!”
P.S. – un om caruia mintea ii permite sa construiasca o fraza folosind cuvantul “piezis” , este in lumea celor care ‘cuvanta.’
Este atat de frumoasa poezia asta, incat uneori doare.