Archive

Posts Tagged ‘batranete’

Şi soarele, şi norii, şi cerul….

September 27, 2012 Leave a comment

      

        Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse… Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin norocoase, atinse de toţi şi toate, cu palme lipicioase, ude de transpiraţie sau boalã.

       Bãnuiesc cã nu v-aţi pus niciodatã în pielea mea. De fapt, ştiu cã mã ignorã toatã lumea. Sunt bunã doar în clipa aia când trebuie deschisã uşa, apoi nici la curãţenie nu îşi mai aduce nimeni aminte de mine. În fine, n-aş vrea sã vã supãr. Ci sã vã spun cã şi noi clanţele, deşi nu credeţi, avem suflet.

       De când am ieşit din fabricã, adicã de la mama, am fost clanţa uşii unui apartament al unui senator gras şi chel care, dupã douã luni, m-a aruncat cu uşã cu tot. El deschidea arareori uşa, erau alţii care o deschideau pentru el. Însã soţia lui avea o mânã de neuitat. Micã, delicatã, finã, cu douã inele de aur odihnindu-se pe degete. Doar cã n-am apucat sã mã bucur de atingerea ei prea mult. Apoi am ajuns la un negustor de vechituri morocãnos şi zgârcit care m-a vândut mai departe… nici nu vã povestesc cum am ajuns la noul proprietar, un lãcãtuş, zgâriatã toatã şi înghesuitã într-o cutie, alãturi de o mulţime de lucruri la fel de nefericite ca mine. Lãcãtuşul era un om bun numai cã tot timpul avea mainile unsuroase. Noroc cu nevastã-sa cã mã mai lustruia din când în când… cred cã o deranja şi pe ea sã-i rãmânã unsoarea pe mânã…

       Într-o zi a trebuit sã plec şi de la el… trebuia sã monteze o clanţã la uşa unui azil de bãtrâni şi taman cã atunci când a primit comanda, nu mai avea alte clanţe pe stoc. Şi cum lucrarea trebuia executatã urgent, m-a desfãcut pe mine de la uşa lui şi m-a montat acolo, deşi sunt încã tânãrã, frumoasã şi strãlucitoare. Mai am eu câteva zgârieturi de la transportul neglijent, însã cine stã sã le numere?

        Aşa cã n-am avut încotro, a trebuit sã mã adaptez… mai greu la început, pentru cã îmi era dor de încãperea luxoasã a senatorului, de mâinile fine ale nevesti-sii şi chiar de atenţia cu care mã lustruia doamna lãcãtuş… deh, e bine sã aibã cineva grijã de tine, chiar dacã în timp te mulţumeşti cu tot mai puţin. Însã m-am adaptat repede la noile condiţii de trai. De fapt, n-am avut încotro.

        Camera în care am ajuns este destul de mare, mobilatã auster, doar douã paturi şi o noptierã, un scaun într-un colţ şi un cuier într-altul. Pereţii sunt albi, albi, albul acela lãptos, impersonal, de spital. În ea stau doi bãtrâni. Amândoi tãcuţi şi amândoi singuri. M-am obişnuit cu mişcãrile frânte de paralizie, cu atingerea umedã şi caldã a mâinilor lor. Am învãţat sã îi deosebesc şi cu ochii închişi. Cel din patul de la fereastrã are mâna mai grea şi deschide uşa cu o smuciturã bruscã, iar celãlalt, de lângã mine, mã atinge numai cu degetele apãsând uşor, chiar dacã amândurora le e greu sã urneascã uşa din greoiul scaun cu rotile. Amandoi însã au apãsarea tristã. Atât de tristã încât şi mie îmi vine sã plâng.

        Ambii sunt bolnavi şi pãrãsiţi de familie. Nu se au decât unul pe celãlalt. În atâţia ani petrecuţi împreunã au învãţat cã noţiunea de familie se poate reduce la unul singur. Şi uneori, la tine însuţi, în funcţie de cât de norocos eşti. Au învãţat în aceşti ani, cã singurãtatea este şi ea o boalã, la fel de dureroasã ca oricare alta. Doar cã pentru ea, nu s-au inventat, încã, medicamente. Şi au mai învãţat cã timpul e relativ. Cã ziua poate trece repede atunci când retrãiesc mental iubirile de tinereţe, evocã un chip sau o atingere, o zbatere de gene sau mirosul de acasã. Dar la fel au simţit pe pielea lor curgerea dureroasã a timpului, când trupul a devenit doar o cârpã în ghearele bolii. Şi paralizia asta care de-abia le permite sã vorbeascã… d-apãi sã se mişte, sã se plimbe în aer liber, sã respire aer proaspãt, sã respire…

         Nu se au decât unul pe celãlalt. Însã cel din patul de la geam are mai mult: are posibilitatea de a privi afarã, de a vedea soarele strãlucind a primãvarã, pãsãrile zburând ca o sãgeatã, norii adunându-se a furtunã. În fiecare zi, prietenul sãu îl întreabã cum e vremea: e soare? Plouã? Ninge? Cum e cerul? Înnorat? Senin? Vede vreo pasãre? Vreun colţ de cer? Şi e nemulţumit când celãlalt oboseşte sã dea amãnunte… pur şi simplu, oboseşte… închide ochii şi se preface cã doarme. Prietenul lui se supãrã, ofteazã şi înghite în sec. Ce n-ar da sã fie el cel care sã poatã vedea toate astea… şi cerul şi soarele şi ploaia… doar cã nu se poate. Cât timp trãieşte companionul sãu trebuie sã se mulţumeascã cu stropul de luminã care intrã pe gaura cheii.  Şi cu becul din tavan. Uneori aude paşi şi i se pare cã vede un colţ verde de fustã prin gãurica minusculã şi luminoasã. L-a vãzut în realitate sau e doar o proiecţie din trecut apãrutã acum, în pragul visului? Oricum nu mai conteazã… şi alunecã în somn.

         Zilele noastre sunt toate la fel: dupã trezire, urmeazã consultul de dimineaţã, apoi gustarea, apoi medicamentele. Asistenta are mâna micã şi durdulie şi niciodatã nu reuşeşte sã închidã uşa cu cotul atunci când ia tava de pe cãrucior şi vine sã o lase pe noptierã. Şi cât timp îi dã fiecãruia sã mãnânce. Înghiţiturã cu înghiţiturã. Pânã la ultima fãrâmã de pâine şi ultima picãturã de lapte. Prin fâşia lungã de luminã se întrezãresc dalele podelei. Alb, negru. Alb, negru. Ca o tablã de şah. Eu stau şi numãr lingurile de mâncare pe care le soarbe fiecare. Cel de la fereastrã mãnâncã mai încet. Nu ştiu dacã savureazã mâncarea sau pur şi simplu, nu poate sã înghitã. Celãlalt, mestecã mai repede şi e nerãbdãtor. Doar ochii, ochii i se rotesc în cap cãutând parcã un sprijin. Ceva de care sã se agaţe.

         Ziceam cã zilele noastre sunt toate la fel. Da, mai ales pentru ei. Însã pentru mine, nu existã zi sau noapte. Eu veghez fãrã odihnã. Îmi place sã îl aud pe cel de la geam povestind în fiecare zi ce vede afarã. Când acesta îşi pleacã pleoapele a somn, simt cum prietenul lui se întoarce cu faţa spre mine şi şopteşte încet. Nu ştie, nici mãcar nu îşi imagineazã cã eu îl aud. Vorbeşte singur, plânge, este ros de dorinţa de a vedea cu ochii lui natura, viaţa de dincolo de geam. De fapt, atât i-a mai rãmas. Ideea cã mai existã viaţã dincolo de sticla rece.

         Ieri însã a fost o zi deosebitã de toate celelalte. Cel din patul de la geam a murit. A murit în somn fãrã ca cineva sã-şi dea seama. Nici mãcar eu. L-am auzit oftând la un moment dat, dar am crezut cã viseazã ceva din trecut. El însã, trecea în altã lume. Dimineaţa, asistenţii l-au scos în linişte din camerã şi l-au depus la morga spitalului, aşa cum fac de obicei. Prietenul lui a rãmas o clipã nemişcat, cu ochii pierduţi şi faţa lividã. Împietrit de groazã şi de teamã. Brusc, o luminã i-a strãfulgerat ochii şi parcã şi un zâmbet da sã-i înfloreascã-n colţul gurii. A chemat asistenţii şi i-a rugat sã îl mute în patul de la geam.

        Visul lui lãuntric i se împlinise: prietenul lui murise, îi pãrea rãu, bineînţeles, împãrţiserã o mulţime de ani împreunã, dar… patul… patul de la geam era gol. Era al lui! Se va muta acolo şi va vedea cu ochii lui –  chiar dacã uneori i se înceţoşazã privirea –  soarele, şi norii şi cerul…

         Asistenţii au plecat promiţându-i cã îl vor muta în cursul zilei, dupã prânz. Bãtrânul a fost cuprins de agitaţie; se tot rãsucea în pat, contorsionându-şi trupul chinuit de paralizie. Încerca  sã gesticuleze în mişcãri frânte, bolborosea cuvinte neînţelese. La început, m-am speriat. Credeam cã i se fãcuse rãu şi nu ştiam cum sã cer ajutor. Sã ţip? Pe mine nu m-ar fi auzit nimeni! Sã mã smulg din cuie? Înafarã de o nouã zgârieturã, nu aş fi obţinut nimic… e cumplit sã fii martorul unei asemenea scene, sã vrei sã faci ceva, orice, şi sã nu poţi. Tot încercând eu sã gãsesc soluţii cum sã mã fac auzitã, prietenul meu muritor s-a calmat. Cu singura mânã validã şi-a încheiat pijamaua pânã la gât. Apoi, cu aceeaşi mânã, tremurãtoare şi nesigurã, a deschis încet noptiera, scoţând de-acolo un pieptene negru. Cu o meticulozitate desãvârşitã, încetinitã de slãbiciunea propriei mâini, şi-a aranjat pãrul rar. Apoi şi-a netezit barba ţepoasã şi a încercat sã se îndrepte în pat. Dacã nu aş fi ştiut, poate cã aş fi crezut cã se pregãteşte pentru un eveniment important. O vizitã de-a copiilor sau poate… plecarea acasã. Însã pentru el, mutarea în patul de la geam, era într-adevãr un eveniment important.

         Dupã prânz, am simţit cãldura unei mâini tinere şi hotãrâte:  era asistentul şi am ştiut cã venise clipa. La vederea lui, un surâs i-a luminat faţa bãtrânului.  A aşteptat rãbdãtor ca asistenta cea durdulie sã dezinfecteze patul şi sã schimbe aşternuturile. Pãrea netulburat. S-a lãsat ridicat şi purtat pe braţe pânã în patul vecin. Şi-a ferit privirea de geam pânã ce toatã lumea a pãrãsit camera. Vroia sã simtã întreagã bucuria unui lucru atât de mãrunt, şi totuşi atât de greu de obţinut. A închis ochii şi a respirat profund. Încet şi-a întors capul cãtre geam, încet, încet, ca într-un vis.

         Asistam uimitã la scenã şi nu îmi venea nici sã respir. Nu mai trãisem un astfel de moment în toatã viaţa mea. Am dat numai peste oameni grãbiţi care uitau sã-nchidã pânã şi propria uşã. D-apãi sã mai aibã timp şi de ei înşişi… mã temeam sã nu se-audã paşi pe coridor şi astfel momentul tainic sã fie tulburat. Priveam bãtrânul din faţa mea cum stãtea întins în pat, cu capul spriinit pe pernã, cu ochii închişi şi totuşi îndreptaţi spre geam, ca într-o transã. Aşteptam cu sufletul la gurã clipa magicã. Şi-a ridicat pleoapele încet, încet ca şi cum ar fi vrut sã lase treptat imaginea norilor sã-l inunde. Sã-l spele. Sã-l vindece.  Şi când a avut imaginea completã, mâna i s-a crispat pe cearşaf, pumnul s-a închis trãgând cu putere. Tot trupul zgâlţâit de spasme pãrea o marionetã ruptã din sfori. Un singur lucru se citea pe chipul chinuit de spaime: o durere lãuntricã tâşnitã afarã, cu tot cu lacrimi şi amintiri. Treptat, plânsul i-a devenit un hohot prelung şi straniu… ca un bocet.

         La început nu am înţeles ce se întâmplase. M-am tot smucit din cuie sã vãd şi eu ce era dincolo de geam. Înafarã cã mi-am slãbit încheieturile nu am reuşit sã vãd mare lucru. Resemnatã, am aşteptat deznodãmântul. Şi când mã aşteptatm mai puţin, o razã de luminã a cãzut pieziş pe marginea patului  transformând metalul lucios într-o oglindã. Şi-n clipa aceea m-a strãfulgerat o imagine dureroasã. De fapt, imaginea dureroasã a adevãrului: în faţa geamului se ridica un zid cenuşiu şi înalt. Suficient de înalt ca nici mãcar o razã firavã de soare sã nu îi poate strãbate adâncimea…

       Peste noapte, bãtrânul a murit. Pe faţã i-a rãmas îngheţat acel rictus de disperare mutã dobândit la vederea zidului. Eu am rãmas într-o camerã goalã. Mi s-a spulberat iluzia de a-i mai vedea vreodatã pe-amândoi vorbind despre strãlucirea soarelui şi formele pe care le îmbrãcau norii. Şi mi-am amintit fãrã sã vreau de un citat pe care cineva,  nu mai ştiu unde, nici când, îl pomenise într-o discuţie. Un citat pe care oamenii îl ignorã cam des: „Lucrurile au valoarea pe care le-o dãm şi tot ce nu ne ucide ne face mai puternici”. Sau poate cã l-am inventat eu. Nu-mi mai aduc aminte.

 

 

Despre bãtrâneţe…

April 28, 2011 1 comment

      Scriam undeva, mai demult, cã timpul trece implacabil pentru fiecare dintre noi… cu toţii ne naştem, trãim şi murim… mai întâi deschidem ochii pe chipul mamei care ne ţine în braţe. Învãţãm sã mergem de-a buşilea, sã articulãm primele cuvinte şi sã descoperim, pe pipãite, lumea care ne înconjoarã. Apoi ne bucurãm de jucãriile copilãriei, jucãm leapşa şi ne dãm cu cai de lemn. Poate doar generaţiile actuale sã fi uitat jocurile simple ale vremurilor ancestrale şi sã le fi înlocuit cu acţiunea din vreun joc virtual.   

      Vine apoi adolecenţa cu fiorul ei de transformare, cu întrebãri fãrã rãspuns şi angoase, cu temeri şi aşteptãri şi mai ales cu dorinţa ca timpul sã treacã mai repede… Trece oricum, fãrã sã ne batem noi capul… şi-apoi unde se terminã adolescenţa şi începe tinereţea? Conteazã? Oricum se pãstreazã acelaşi zbucium şi aceeaşi dorinţã intrinsecã de a comprima timpul. De a-l lua în stãpânire în pastile mici, de a-l devora fãrã sã observãm cã, de fapt, el ne devoreazã pe noi… distracţie, prieteni, bãuturã şi iar distracţie şi iar prieteni şi iaraşi încã o zi, încã o noapte… fãrã griji, fãrã responsabilitãţi. Fãrã preocupãri majore, doar propria persoanã, aflatã în centrul universului. Pentru cã, pânã la urmã, asta e starea de fapt: percepţia fiecãruia despre sine însuşi este ca el e centrul universului. Sau buricul pãmântului, cum vreţi sã-i spuneţi. Asta îi dã dreptul sã facã orice, sã greşeascã, sã îşi cearã iertare şi sã greşeascã din nou. Sã fie superficial şi indiferent, sã fugã de responsabilitãţi şi sã aibã impresia cã totul i se cuvine. Şi nu e aşa? Nu toatã lumea ar trebui sã-i stea la picioare?

      Doar cã vorba româneascã spune cã mai întâi trebuie sã te dai cu capul de pragul de sus, ca sã-l vezi pe cel de jos. Şi uite-aşa, viaţa boemã lipsitã de griji a primilor ani de libertate nu dureazã mai mult ca bãtaia de aripi a fluturelui. Şi parcã de la un moment dat încolo, timpul parcã trece mai repede. Mai ales când deja ţi-ai fãcut o familie, a apãrut şi un copil şi nu prea mai ştii cum sã te împarţi între job, casã, grãdiniţã, vacanţe la socri şi din an în Paşte mai apuci sã-ţi tragi sufletul înecându-te într-un pahar cu vin. Şi în negrul lui lucios şi aromat parcã se naşte o întrebare care iese din pahar şi ţi se înşurubeazã în creier: oare când au trecut anii?

       Şi deşi n-ai ajuns la ea încã, te obsedeazã bãtrâneţea. Ţi-e teamã de pielea zbârcitã, de mişcãrile greoaie, de junghiurile de tot feluri, de manii şi mai ales, de moarte. Pai ce este oare bãtrâneţea decât antecamera morţii? (Nu mai ştiu unde am citit asta). Ţi-e teamã cã nimeni n-o sã-ţi mai deschidã uşa, ca n-o sã aibã cine sã-ţi dea un pahar cu apã. Ţi-e teamã de singurãtate şi neputinţã, de boalã şi frustrarea cã timpul ţi-a devenit, aproape peste noapte, cel mai mare duşman. Însã nu te poţi gândi la bãtrâneţe fãrã sã-i asociezi noţiunea de „experienţã”. Normal, din moment ce au trecut atâţia ani, s-au adunat ceva amintiri numai bune de povestit nepoţilor. Sau de ascuns, cât mai adânc în cotloanele memoriei, pentru ca nimeni, nici mãcar tu sã nu-ţi mai aduci aminte de ele. Şi asta pentru cã viaţa nu este întodeauna o poveste cu happy-end, nu este ruptã din basme şi de cele mai multe ori, vedem pe pielea noastrã, cã da, zmei existã şi te mai pot şi rãni pe deasupra. Doar cã iarãşi, lucrurile nu funcţionezã dupã un tipar. Nu poţi generaliza şi spune cã „toţi oamenii sunt nefericiţi”, „toatã lumea are parte de aceleaşi experienţe”. Ori tocmai aici, din punctul meu de vedere, constã diferenţa. Experienţa de viaţã privitã ca element determinant de diferenţiere inter-umanã.

       Mã simt bãtrânã, bãtrânã, bãtrânã… simt cum pielea mi-e zbârcitã şi uscatã, cum ochii mi se împãienjenesc, cum tremur din toate încheieturile şi cum lãuntrurile-mi sunt mãcinate de boalã. O boalã fãrã nume care macinã, macinã, macinã ca un vierme de care oricât te-ai strãdui, nu poţi scãpa.

       Citeam asearã o carte de Aurora Liiceanu şi tocmai imaginea viermelui, mai bine spus, a omidei, o evoca şi ea: „Discutam cu cineva, fiind amândoi plasaţi de o parte şi de alta a unui gard. Şi, în timp ce eu spuneam ceva, neimportant, acea persoanã îmi spune: „Ia uitã-te la bluza ta!” Mi-am aplecat capul şi m-am uitat. Sub umãr, pe piept, se aşezase comod o omidã uriaşã, verde-gãlbui, acea nuanţã fosforescentã pe care o vedem la uniformele celor ce lucreazã la drumuri pentru a fi vãzuţi sau la unii biciclisti prudenţi. M-am speriat şi nu mi-a trecut prin cap sã o arunc de pe mine, nu era greu. Printr-un gest scurt, ea ar fi dispãrut de pe bluza mea, deci de pe mine. Dar eu nu am mai gândit logic, spaima mi-a anulat mintea şi am început sã fug. Evident, cu omida pe mine, sub privirile uimite ale persoanei cu care discutam. Deci omida era cu mine. Dacã mut aceastã imagine în ideea cã avem un bagaj de care nu scãpãm, pot spune cã mergem în viaţã cu omida pe noi, fiecare cu omida lui”. Şi iatã cum bãtrâneţea nu stã în numãrul anilor pe care i-ai adunat ci în povara experienţelor pe care le porţi în spate…

%d bloggers like this: