Metamorfoză


Drumul se desfăcea de-a lungul roților mele, lung, șerpuitor și incredibil de frumos. Nu mai fusesem niciodată prin locurile astea. Și poate dacă aș fi avut și eu, ca frații mei mai tineri, navigație, poate că nu aș fi fost nevoită să caut din ochi un indicator. Dar chiar și așa? Ce conta pe unde îmi umblau roțile?

Mă simțeam bine. Mă trezisem destul de devreme, alături de nedespărțiții mei prieteni. El se trezise odată cu mine, se spălase rapid pe față și se așezase în grabă la volan. Nici nu am reușit să-mi pornesc ștergătoarele ca să alung praful nopții de pe parbriz, că ne-am și pornit la drum. Recunosc că nu prea mi-a plăcut asta, dar răcoarea dimineții pe care o simțeam direct în radiator, îmi dădea o stare de euforie…

Ea mai dormea încă și deși gropile drumului o făceau să tresalte ușor pe patul din spate, îi simțeam respirația regulată. Încercam din toate tăblițele și piulițele mele să merg pe partea cea mai moale a cauciucurilor, să îmi relaxez suspensia, doar, doar să n-o trezesc. Nu încă!

 Îmi era tare drag de oamenii aștia! Dintre toți frații mei, ei m-au ales pe mine! Și oare câți ani au trecut de-atunci? Șase? Șapte? Nici nu mai știu… știu doar că de când am ieșit din showroom, am parcurs mii de kilometri împreună. Pe ploaie, pe frig, prin căldura înnăbușitoare și praful deșertului, pe drumuri tăinute de pădure. Ani întregi. Kilometru după kilometru. Răsuflare după răsuflare. Ani întregi, am fost nedespărțiți.

Și totuși… pe mine nu mă vrea nimeni?

Încă de când am ieșit pe poarta fabricii, am știut că sunt altfel decât frații și surorile mele. Deși cu toții aveam vopseaua strălucitoare, roțile nichelate și o nețărmurită poftă de drum. Doar că deși îmi plăcea mie să cred că suntem toți la fel, că fiecare dintre noi își va găsi până la urmă un stăpân care să-l iubească, nu mă puteam obișnui deloc cu faptul că tot mai mulți oameni care veneau să ne vadă în showroom, își îndreptau atenția… doar către ei.

Frații mei, cu alură de pur sânge, aveau pe lângă vopseaua strălucitoare despre care vorbeam, ceva ce mie îmi lipsea. Doar că nu prea înțelegeam ce. Împărțisem cu toții aceeași mamă, fabrica noastră dragă, acolo unde am pornit pentru prima dată din ștergătoare, unde am dat veselă din semnal și am scos și primul norișor de fum! O fabrică imensă ce asambla modele multimarcă, tocmai ca să se mândrească cu fiii ei plecați la plimbare prin lume!

Sursă foto: Unsplash

Și recunosc că mi-a luat ceva vreme să înțeleg ce aveau frații mei în plus față de mine… sau în minus, dacă luăm în considerare și faptul că aproape toți se limitau la doar două portiere! … O inimă puternică! Atât de puternică încât să le permită să alerge la viteze amețitoare! Și nici măcar nu aveau roțile cu mult mai mari decât ale mele! Poate doar mai frumoase… hmmmm, cred că doar elernonul acela mare din spate și grila mărită din față le dădeau lor un aer atât de sportiv! Mie cred că mi-ar fi ieșit pistoanele prin capotă dacă ar fi trebuit să alerg atât de tare! Dar cred că aș fi făcut-o și pe-asta, dacă cineva ar fi vrut să mă ia și pe mine cu el!

Și totuși nu înțelegeam deloc de ce oamenii preferau să îi scoată la plimbare doar pe ei și atunci când reveneau în showroom, să se dea jos cu un zâmbet atât de larg pe față și mai târziu, să îi ia acasă… nici n-apucam să îmi iau rămas-bun! Da, mă bucuram pentru ei, bineînțeles că mă bucuram… că doar își găsiseră stăpânii care să-i spele, să le dea benzină premium, să-i scoată la plimbare prin locuri minunate și mai ales, să îi iubească!

Și mai erau și surorile mele… poate nu atât de norocoase ca frații mei, dar oricum, mult mai norocoase decât mine… Din punctul meu de vedere, ele erau toate la fel. Cu caroserii mici, sau cel puțin, mult mai mici decât a mea, cu 5 uși, eventual cu gardă înaltă și cu un super scut motor, cu portbagaj încăpător în care să intre jumătate de garsonieră, și cu o mulțime de accesorii opționale de care oamenii se bucurau: de la cârlige de remorcare Fiat, Hyundai sau Volkswagen, că doar împărțeam showroomul cu toții fără supărare, până la absolut necesarele cutii de portbagaj, în care să încapă și restul de garsonieră pe care oamenii ar fi trebuit, în mod obișnuit, să-l lase acasă. Le comandau pe toate la Auto Gedal, un partener de încredere ce avea grijă să o pregătească pe fiecare înainte de plecare, astfel încât să fie fix pe gustul viitorului ei stăpân. Ce să mai zic, surorile mele erau potrivite în special pentru familiile cu copii mici care își doreau atât de mult o mașină cu care să poată merge în natură. Sau cu asta se lăudau ele!

Sursă foto: Buy a Car

Hey, dar asta eram eu! Ba mai mult, în mine se putea și dormi! Și nu oricum, rabatând bancheta din spate și dormind strâmb, într-o rână, ci într-un pat adevărat ce cobora din tavan atunci când aveai nevoie de el! Se putea și găti ca să nu mori de foame pe drum sau când tocmai te-ai trezit și ai nevoie de ceva bun de-ale gurii. Ba chiar aveam și baie, că deh, fiziologia oamenilor funcționează altfel decât cea a mașinilor! Și chiar era montat, bine prins de cârligul auto, și un suport de biciclete pentru Volkswagen, căci se pare că asta era sigla pe care o purtam cu mândrie pe grilă! Și el aștepta, ca mine, să vină un om ca să-și agațe acolo bicicleta, nu una, nici două, ba chiar trei, și poate așa m-ar fi luat acasă și pe mine… Doar ca să-i car bicicletele! Și da, aș fi fost fericită!

Ani buni, de fiecare dată când umbra unui om se profila la intrare, parcă inima începea să îmi bată mai tare! Dacă mă ia acasă? Dacă mă vrea pe mine? Dacă? Dacă? Dar aproape de fiecare dată, umbra se oprea în altă parte, mângâia mânerul unei alte portiere, ochii se aprindeau de dorință la vederea altui bord strălucitor, și invariabil, alte roți învățau drumul spre casă. Din când în când, câte un copil zglobiu, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu frații săi, mai urca cele câteva trepte să-și caute ascunzătoare! Eu mă bucuram și de vizitele acestea inopinate. Doar erau singurele. Mă gândeam că în timp ce îl căutau părinții lui ca să poată pleca acasă, vor fi vrăjiți descoperindu-mă pe mine. Dar ei urcau transpirați și nervoși, înhățau copilul de-o aripă și plecau cu toții val-vârtej, fără ca măcar să-și ofere răgazul de a mai privi o clipă în jur la aragazul meu nichelat.

Dar timpul a trecut și toți frații mei au plecat din showroom. Mi-am zis că nu-i nimic, e normal ca oamenii să îi prefere pe ei. Apoi, una câte una, și surorile mele. Și da, nu mă puteam abține să nu lăcrimez lichid de parbriz, de fiecare dată când mai ieșea una pe poartă! De dorul lor, credeți? Mai tare… de norocul lor!

Sursă foto: Pexels

Dar oare în ce se măsoară norocul? Doar în perioada în care aștepți să te ia cineva acasă?

Apoi am început să mă resemnez. Mă tot uitam la surorile astea din noua generație ce le-au luat locul celor din generație cu mine… și din ce mă uitam mai mult la ele, înțelegeam că între noi e o diferență de din ce în ce mai mare.  De la gabarit, la toate dotările menite să ofere confort și să-i și distreze pe oameni: climă bizonică (parcă așa se cheamă, deși mie îmi sună mai mult a “bizon”! Dacă nu, mă scuzați, înseamnă că am rămas în urmă! Noroc că am și eu aer condiționat!), navigație (dar de când cu Waze-ul, cred că și aia a devenit desuetă!) sau cine știe ce sistem de sunet care să le facă bumți-bumți toată caroseria! Eu ? Eu eram grasă și urâtă! Era normal să nu mă vrea nimeni!

Sursă foto: Auto Gedal facebook page

Până într-o zi…

… când ei au intrat pe ușă! Erau atât de timizi și de transparenți, încât nici nu i-am băgat în seamă. Mă gândeam că iarăși vor pleca cu vreo tinerică dintr-astea, vreun Yaris poate, sau mai bine cu un C3. Deși poate că nici vreun Mini n-ar fi fost tocmai de lepădat! Parcă li se potrivea mai bine!

Dar nu! Ea a venit glonț la mine! Și fără să stea prea mult pe gânduri, a deschis portiera și a intrat înăuntru! Nici măcar nu am îndrăznit să respir… atât eram de emoționată! Chiar și așa, în lumina strălucitoare a dimineții, mișcarea ei bruscă a stârnit vălătuci de praf ce se ridicau plutind ușor de pe canapelele mele. Nici nu i-a băgat de seamă! Cu o mișcare bruscă a tras patul ce a coborât smucit din tavan! Cu aceeași mișcare, l-a expediat la locul lui atât de repede, încât nici nu am apucat să respir. A mai deschis vreo două dulapuri, a aruncat o privire rapidă și în colțul în care există lavoarul și toaleta, apoi a dat să coboare. A zăbovit o clipă, desenând cu degetul un opt întors pe praful de pe spătarul scaunului. O clipă scurtă, ca o bătaie de inimă.

Apoi a coborât cu tocurile joase țăcănind pe scăriță. În timp ce încercam să-mi ostoiesc din răsputeri palpitul inimii, i-am văzut umbra proiectată pe caroserie. Oare să sper? Să îndrăznesc? Dar ea s-a grăbit să se întoarcă la el, care vorbea cu unul dintre angajații showroomului. Au schimbat câteva cuvinte toți trei și-apoi s-au îndreptat agale spre ieșire…

Sursă foto: Uniquely Local

Și nodul din gât privindu-le siluetele devenind tot mai mici, s-a transformat într-un șuvoi de lacrimi, pe care nici toate ștergătoarele din lume nu le-ar fi putut opri. Nu știu de ce, o clipă numai, sperasem că mă vor lua acasă.

Și totuși…

Au venit după mine. Nu atunci. Nici în ziua următoare. Nici măcar în anotimpul ăla. Și tot mai multe zile au trecut. Și nopți. Și răsărituri. Și tot mai multe surori și-au găsit case noi și stăpâni care să le iubească.

Au venit când deja încetasem să mai sper că va mai veni cineva vreodată. Au venit când deja mă resemnasem să cred că voi ajunge de nouă la fier vechi. La “Rabla”. Căci acolo am înțeles că este cimitirul mașinilor neiubite. Au venit când deja credeam din tot sufletul că nimeni nu se va bucura de priveliștea văzută de pe geamul meu, că nimeni nu va scoate scaunele de camping din portbagaj pentru a admira răsăritul de soare, că nicio mână nu va mângâia pentru o clipă volanul atunci când ajunge la destinație. Că voi muri singură și neiubită, cu fiarele contorsionate înainte să ajungă la topit.

Și m-au iubit.

Atât de mult încât am crezut că o să-mi crape motorul de atâta fericire! Că o să-mi sară farurile de la locul lor uitându-mă la ei și la grija pe care mi-au arătat-o! La felul cum mă hrăneau cu benzina cea mai bună, cum aveau grijă să îmi desfunde filtrul care îmi mai înfunda nasul, cum mă ștergeau aproape zilnic de praful ce se insinua imperceptibil pe fereastră. Și asta tocmai pentru că mă transformaseră în casa lor. Eram tot ce aveau. Viața lor se limita la cei 15 metri pătrați ai mei, la aragazul și soba cu GPL ce îi încălzea iarna, atunci când gerul îmi îngheța geamurile și ei se strângeau și mai tare în brațe.

Sursă foto: Unsplash

La kilometri. La mii și mii de kilometri parcurși cu mine. Și la oameni cu poveștile lor. Căci asta făceau ei, scriau povești despre oameni. Iar eu mă simțeam mândră că sunt mijlocul prin care ei le pot afla și le pot da mai departe. Că îi port printre oameni și ei, la rândul lor oferă ceea ce primesc.

Dar azi…

Dar astăzi, pe el l-am simțit nervos. Am simțit cum calcă pedala de accelerație mai tare. Uf, și parcă mă doare și pe mine o articulație… se vede treaba că am cam îmbătrânit. Poate că ar trebui să mă ducă și pe mine la un mecanic. Măcar așa, de control.

S-a trezit și ea și s-a așezat pe scaunul de lângă el. O simțeam tristă. O tristețe inexplicabilă ce plutea densă între ei. Atât de densă de parcă o puteai tăia cu cuțitul… S-or fi certat? Oare ce s-o fi întâmplat? Aseară erau bine… e drept, că înainte să plece de la locul de campare, i-am auzit vorbind ceva mai tensionat decât de obicei… ea parcă a și plâns puțin, dar am crezut că iarăși vorbesc despre părinții lor care nu sunt de acord în ruptul capului cu stilul lor de viață. Un subiect tabu, ce întotdeauna stârnea controverse.  

Și totuși, ceva era în neregulă. El apăsa accelerația tot mai adânc, iar eu începeam să gâfâi. Simțeam cum îmi bate motorașul tot mai tare, și până și uleiul prin artere parcă ar fi de foc. Ce naiba s-a întâmplat de mă aleargă așa? Chiar nu îi e milă de mine? Nu mai sunt o tinerică… Și nici frânele nu mă mai țin! Mi-au obosit și mie etrierii și cred că am și plăcuțele tocite! Chiar nu aude cum zăngăne toate prin interior? Cum trepidează toate ușile?

Dar nu am apucat să îmi duc lamentările până la capăt pentru că rapid ne-am apropiat de oraș. Îndrumat de Waze-ul de pe telefon, el a apucat-o pe niște străduțe necunoscute. Dar, totuși, oare unde mergem?

Și mai ales, de ce?

Când ne-am oprit, ea avea din nou ochii în lacrimi. S-a ridicat obosită și a început să înghesuie hainele din dulapuri în câteva genți scoase de niciunde. Dar oare ce se întâmplă? De ce își strânge lucrurile? S-au despărțit?

Sursă foto: Unsplash

Înghesuia de-a valma, tot ce îi pica în mână, oale, crătiți, papuci, vreo două cărți, până și micul cactus prins într-un suport de peretele metalic. Ia tot? Chiar TOT? Deja nu îmi mai puteam stăpâni lacrimile… dar cum să plâng când nu mai aveam nici măcar lichid de parbriz?

Acum punea cu grijă laptopurile la loc în husele lor. Și încărcătoarele. Și hardurile. Și aparatul foto. Dezlipea cu grijă pozele lipite cu scotch în care ei zâmbeau fericiți, iar eu mă odihneam în spatele lor.

El se dăduse jos și intrase în clădirea de vizazi. Nici măcar nu apucasem să văd că intrasem într-o curte mare, plină cu mașini roșii. Ce cautam aici? Unde se dusese el? Și mai ales, de ce strângea ea TOATE lucrurile? Or să mă părăsească? Or să mă părăsească? Și-atunci am înțeles… OR SĂ MĂ PĂRĂSEASCĂĂĂĂĂĂĂĂ…

Apoi ea a coborât cu toate bagajele. Plângea de-a binelea. Plângea și el când s-a întos, alături de un domn în uniformă. S-au luat de mână, mi-au aruncat o ultimă privire, și au ieșit târând bagajele după ei. Am rămas cu farurile tulburi în urma lor și am crezut că mi s-a calat motorul de pe urma șocului.

Într-un colț, pe perete, a rămas scrijelit până la tablă, un opt întors.

A mai trecut o lună…  

Deși credem că o să mor, răpusă de durere, nu am murit. Ba chiar am renăscut la o nouă viață. Ei m-au ajutat să înțeleg care îmi este de fapt misiunea. De ce mă simțeam specială, încă de dinainte de a părăsi porțile fabricii… și le sunt recunoscătoare pentru asta. Așa mi-au demonstrat cât de mult m-au iubit. Și m-au făcut să descopăr că dincolo de egoismul meu, de permanenta mea nevoie de iubire, sunt alte lucruri care contează cu adevărat în viață.

La început nu am înțeles de ce câțiva oameni au început să demonteze tot din mine. Bucată cu bucată. Am început să claxonez de nebună, crezând că de fapt, am ajuns la fier vechi. “Opriți-vă! Nu vreau să mor! Vreau să trăiesc! Sunt încă tânără! Vă rog!” plângeam eu cu sughițuri. Și toată tabla se zdruncina pe mine, de ți-era mai mare mila!

Dar ei continuau impasibili să deșurubeze fiecare piuliță, să scoată fiecare șurubel, fără să le pese de zbuciumul meu. După ce am rămas complet cheală pe interior, m-au băgat într-o cameră etașă unde au început să mă stropească cu o chestie roșie. Mirosea groaznic. Nici măcar nu mai puteam respira! Ce e asta? De ce mă torturează așa? Ce le-am făcut? Când se vor termina toate astea?

Sursă foto: De Paula

Și după ce am înțeles că între timp am devenit roșie, alți oameni au montat diverse lucruri în locul minunatului meu interior. Cutii mai mici și mai mari, diverse furtunașe fără niciun rost, ba chiar au legat și un pat cu roți mici fix în interior! Nu era mai simplu dacă îl păstrau pe-al meu? Avea și salteaua mai bună!

După care nu mai știu ce s-a întâmplat. Cred că m-au operat pe inimă… cert este că m-am trezit niște zile bune mai târziu, și după prima cheie, mi-am simțit tacheții bătând altfel…

Revelația

Dar n-am apucat prea mult să plâng după piesele pierdute, nici să mă întreb ce mi s-a întâmplat, căci la un moment dat, trei oameni s-au năpustit înăuntru și șoferul mi-a dat cheie apăsănd cu forță pedala de accelerație. Plecam la plimbare? Yey! Cum așa? Trebuie să recunosc că mă bucuram deși nu îmi plăcea mâna grea care ținea volanul, nici smuciturile aplicate manetei atunci când schimba viteze. Cert este că ceva, ceva se întâmplase.

Alergam mult mai repede. Ba chiar, mult mai repede! Ca vântul și ca gândul aproape. Yuuuuhuuuuu! Ce bine este să îți simți din nou curentul șuierând pe plafon! Ce sentiment incredibil ai când ți se încălzesc din nou oglinzile la soare!

Dar ce-i asta? Mi-am schimbat și glasul? Atât de tare pot să claxonez acum? Și chiar se dă toată lumea din fața mea! Se opresc mașini mult mai puternice? Incredibil!

Dar n-am apucat să mă mir prea tare de noile mele schimbări, că ne-am oprit, la fel de brusc cum și pornisem. Toți cei trei au sărit jos dintr-o mișcare, au deschis larg ușile din spate și au scos patul ăla cu picioare, fugind cu el pe stradă și dispărând într-o scară de bloc. Unde se duc? De ce cară și patul? Oare oamenii din bloc nu au și ei patul lor? De ce atâta grabă? Chiar atât de somn să le fie?

Nu știu cât timp a trecut până când s-au înapoiat la mine, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Nu reușeam să înțeleg nici ce se întâmplă, nici cine sunt oamenii pe care i-am adus acolo, nici măcar ce trebuie să fac eu. Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri. Și același sentiment de gol. Mi se făcuse brusc dor de ei, de el și ea. Oare unde or fi acum? Ce-or face? Or mai trăi tot așa, doar pe drumuri, ca pe vremea când mă aveau pe mine? Da, mi se făcuse prea dor de ei. Un dor cumplit. Chiar dacă mă abandonaseră.

Apoi am văzut-o. Mică, mică, în cutia aceea de plastic roșu. Părea o păpușă de jucărie, în niciun caz un copil. Părea că doarme, deși la cum se agitau oamenii din jurul ei, cred că exact asta nu făcea. Era bolnavă. Avea capul întors într-o parte și pletele castanii îi curgeau în valuri pe umeri. Din ce se apropiau, i-am recunoscut pe cei care veniseră cu mine. Se mișcau cu agilitate pe lângă ea, târand patul cu picioare. Cum? O aduceau aici pe păpușă? AICI? Și eu ce fac? Și eu ce TREBUIE să fac? Și gândurile mi se zbăteau de tabla creierului, făcându-l să zvâcnească, fără să găsească răspunsuri.

Și-atunci am înțeles.

În mintea mea, brusc, s-a făcut lumină. Să fug! Să fug cât pot de tare! Să îmi sară pistoanele! Să îmi sară roțile! Să îmi dau motorul, numai să ajung mai repede acolo unde îmi arăta șoferul. Să urlu din tot bojocii, astfel încât nicio mașină să nu mai treacă prin fața mea. Să am calea liberă! Să ajung mai repede! Să mă lupt cu timpul pentru ca micuța pe care o car în spate să poată să trăiască!

Sursă foto: Bistrițeanul

Am dat să plec cu scrâșnet de roți și-n ultima clipă, l-am văzut pe un băiețel, probabil frățiorul ei, alergând după noi cu un urs de pluș în mână. Am demarat în trombă și l-am văzut cum se face mic, tot mai mic, până când și punctul rămas a dispărut în urmă.

Am alergat ca niciodată. Un sânge nou parcă îmi curgea prin instalații, dându-i un alt sens vieții mele. Pentru că acolo, undeva, în spate, o viață mică se zbătea să trăiască, iar eu eram cea care trebuia să o salveze.

Nu știu dacă am reușit asta, știu doar că am ajuns înapoi cât am putut eu de repede. Și în timp ce o dădeau jos pe păpușă, ascunsă în recipientul ei de plastic roșu și pe alocuri transparent, nu mi-am putut stăpâni lacrimile care îmi inundau din nou parbrizul.

Patul cu picioare a dispărut într-un coridor, iar șoferul dădea să închidă ușile din spate. De-abia atunci am putut să răsuflu ușurată. Se terminase. Mă rugam din tot sufletul la Dumnezeu, dacă o fi existând un Dumnezeu al mașinilor,  sau măcar al oamenilor care să mă audă, ca păpușa să se facă bine. Eu făcusem tot ce mi-a stat în putință. Mai departe, tot ce puteam să fac era s-o las în paza Lui.

Dar oare de ce plânge acum șoferul, privind perplex la cârligul meu de remorcare, rămas de pe vremea când eram albă și frumoasă? Mi-am îndoit și eu oglinda astfel încât să înțeleg. Înfipt în măciulia rotundă, ursul de pluș privea în gol, așteptându-și răbdător mica stăpână.

O nouă viață

Nu mai sunt albă acum, nici strălucitoare. Și nici măcar nu îmi mai pasă. Nu mai am nici canapele de piele și nici aragaz nichelat. Am în schimb o sirenă pentru a-mi anunța confrații că vin. Să-mi facă loc să trec mai repede. Și asta pentru că undeva, cineva, are nevoie de ajutor. Nu mai am nici pat care să coboare dintr-o mișcare, nici draperii pe care să le tragi când somnul ți-alunecă pe gene. Am în schimb o targă și echipament de resuscitare, defibrilator și recipiente cu oxigen. Și chiar dacă nu mai am doar un singur stăpân, am foarte mulți prieteni care mă iubesc, pur și simplu.

Și chiar dacă mi-am pierdut strălucirea culorii și roțile nichelate, știu exact cine sunt acum și care este rostul meu în această viață. Să ajut oamenii. Să alerg la ei când au mai mare nevoie de mine. Și asta până în ultima clipă a vieții mele. Până când ultimul tachet va mai bătea, farul va mai lumina și roțile mele se vor învârti. Până la ultima bătaie de inimă.

Sursă foto: Ziare.com

În loc de epilog

Gest incredibil de solidaritate: doi tineri au donat o rulotă SMURD-ului

În plină epidemie de coronavirus, doi tineri au decis să doneze SMURD rulota în care locuiau de mai bine de 7 ani pentru a putea fi transformată în ambulanță.

Chiar dacă pentru cei doi rulota reprezenta noțiunea de “acasă”, ei și-au motivat gestul spunând că și-au dorit să le ofere medicilor încă un mijloc de transport care să îi ajute să salveze mai multe vieți prinse de necruțătorul virus. Astfel, ca ambulanță va avea o utilitate mult mai mare decât dacă ar fi continuat să o păstreze ei în traiul lor de zi cu zi.

Totodată tinerii, care au dorit să rămână anonimi, au suportat și cheltuielile transformării rulotei într-un vechicul complet echipat destinat intervenției de urgență, ce a fost deja trimis în primele misiuni SMURD.

Până la această oră, în România numărul persoanelor diagnosticate cu coronavirus se ridică la 300, iar statisticile se arată tot mai îngrijorătoare.

În acest context, orice ajutor acordat medicilor aflați în prima linie în lupta cu boala contează extrem de mult, tot mai mulți oameni alegând să facă donații către spitale și departamentele de urgență din țară“.

Știre apărută în toate publicațiile online de astăzi

Articol înscris în Spring Super Blog 2020

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: