Home > Jurnal de lectura > Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende

Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende


       

       De douã zile citesc “Paula” de Isabel Allende şi parcã sunt în transã. N-am terminat-o încã, nu ştiu ce final i-a hãrãzit scriitoarea şi parcã acum, nici nu conteazã… însã de foarte multã vreme nu am resimţit acest imbold puternic de a scrie când încã mai sunt file de întors şi rânduri de parcurs cu sufletul… aceeaşi stare mi-a provocat-o „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran (carte despre care însã nu am apucat sã scriu la momentul potrivit), un amalgam de nerãbdare, impuls imperios de a scrie şi de a-mi exorciza propriile impresii şi experienţe, necuprinsã admiraţie pentru forţa cu care autorul a reuşit sã aştearnã cuvintele în propoziţii şi fraze care sã rãscoleascã într-o clipã ani întregi de ape liniştite…

        Este surprinzãtor însã cum te poţi regãsi tu ca individ, cititor, anonim, dintr-o ţarã aflatã la celãlalt capãt al lumii, în rândurile unui om care îşi sondeazã cu luciditate propriul suflet pentru a scoate la luminã esenţa însãşi a umanitãţii… Nu este doar vorba de durerea unei mame care asistã neputincioasã la stingerea propriului ei copil, ci este o intensã declaraţie de dragoste plinã de forţã, de tragism, de  simplitate… Personajele nu mai conteazã.

         Nu mã intereseazã cât de autobiograficã este cartea lui Allende, însã cu siguranţã se simte durerea incomensurabilã împletitã în fiecare rând. O durere realã, visceralã, care te inundã ca un şuvoi, te copleşeşte fãrã sã-ţi dai seama. Durerea unei mame care îşi pierde fiica. Cu toţii am pierdut pe cineva drag. Cu toţii îi simţim lipsa atunci când ne aşteptãm mai puţin.  Uneori îl simţim prin preajmã în adierea unei ramuri sau într-o unduire a perdelei. Alteori, ne este, pur şi simplu, dor. „Paula” este o carte despre amintire. Despre refuzul de a ceda în faţa timpului şi a morţii. Despre rezistenţa prin cuvântul scris, care astfel, capãtã realitate şi profunzime şi în acelaşi timp, capãtã sens. Şi nu în ultimul rând, este o carte despre despãrţire.

        „Paula” este un jurnal. Un jurnal scris în momente de agonie, un strigãt în pustie pentru ca, de undeva, din imensitatea Universului, sentimentele profund umane, simple, fãrã mãşti şi artificii superficiale, sã se reveleze în arhetipuri. Un jurnal al mamei care îşi scrie cu sânge clipele petrecute în agonia aşteptãrii unui semn oarecare, al morţii sau al învierii, trecut şi prezent, amalgamate pânã la identificare. Un catharsis. Un jurnal în care încearcã cu disperare sã alunge teama, gândurile rele, suferinţa… sã se adune pentru a face faţã. Pentru a fi ea însãşi. Şi dincolo de toate, are nevoie de trecut pentru a se plasa în centrul propriului univers. Pentru a nu se pierde pe sine în vârtejul disperãrii.  Istoria suferinţelor familiei devine pretext identitar, conferã apartenenţã şi rãdãcini. „Paula” este un jurnal al exilului. Un antidot la uitare. Şi la indiferenţã.

         „Paula” este o rugãciune şi o scrisoare de rãmas bun. O rugãciune cãtre o Divinitate pe care o descoperã prin suferinţã. Suferinţã care purificã şi limpezeşte, care coboarã spiritul cãtre esenţe, cãtre lucrurile simple ascunse în fiecare dintre noi. O rugãciune dincolo de religie şi dogmã, tâşnitã din acel mysterium tremendum resimţit de om în faţa lucrurilor care îi demonstreazã propria nimicnicie. Şi care îl face sã creadã cã mai existã minuni. O scrisoare de rãmas bun scrisã într-un moment în care drumul devine fãrã întoarcere. Drumul cãtre moarte şi dincolo de ea.

        „Paula” este o oglindã. În care se oglindeşte propria ei mamã încercând cu disperare sã reziste în vârtejul sentimentelor, dar în care ne oglindim şi noi, cei care o citim. Un alter-ego care se întrupeazã vãlurit din rândurile aşternute pe hârtie.

        „Paula” este o lecţie de umanitate. O arsurã cu fierul roşu pentru a cicatriza rana supurândã. Suferinţa privitã de aproape ne timoreazã. Vedem, uneori, înghesuit prin colţuri, cu ochii trişti şi parcã cuprinzând în ei întrega nefericire a universului, câte un copil mutilat, fãrã mâini, sau cu picioarele înfãşurate în cârpe jegoase. Întinde spre noi cioturile rãmase, într-o încercare mutã de a cere ajutor. De cele mai multe ori, ne mutãm, oripilaţi,  privirea. Îl ignorãm, deci, nu existã. Alteori, impulsul este mai puternic şi ne scotocim grãbiţi prin buzunare în cãutarea unui mãrunţis. Îi strecurãm o bancnotã  în mâna micuţã şi tremurãtoare şi grãbim pasul pentru a ne îndepãrta cât mai repede de ciotul acela uman care face, totuşi, parte din realitatea noastrã. Ştim cã banii nu îi folosesc lui la nimic, cã îi sunt luaţi de alţii care îl pun sã cerşeascã, şi totuşi de ce îi dãm?  Din purã şi înduioşãtoare milã? Da, ne e milã, însã egoismul nostru profund şi intrinsec ne obligã sã ne ţinem la distanţã de mizeria şi durerea altora. Ne temem cã suferinţa e contagioasã. Şi-atunci, mãrunţişul din buzunare este suficient pentru a ne cumpãra conştiinţa.

         Tocmai acest lucru ne împiedicã Allende sã-l facem. Sã fugim. Ne pune sub ochi ochi o lupã imensã sub care a adunat toatã suferinţa omenirii. Suferinţa timpului care se scurge târând cu el vieţile noastre, picãtura chinezeascã administratã mamei care trebuie sã accepte pierderea propriei fiice, vânarea de vânt a dragostei spulberate, viaţa şi moartea împletite pânã la identificare, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, toate zugrãvite pe fundalul societãţii decrepite în care individul nu se mai poate regãsi. Nu, nu putem fugi… fiecare cuvânt arde cu fierul roşu. Sfredeleşte sufletul şi stârneşte reverberaţii. Şi dacã nu aruncãm cartea cât mai departe, trebuie sã îndurãm supliciul la care ne supune Allende. Sau exerciţiul de conştiinţã, cum vreţi sã-i spuneţi.

          Nu ştiu acum cum se terminã „Paula”. Cel puţin nu acum. Însã cu siguranţã simt cã finalul nu este aici. Cã povestea nu se terminã odatã cu ultima filã întoarsã. Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.

       Ps. Mulţumesc, Marilena, pentru sugestie şi pentru impuls. Cu siguranţã, trebuia sã vinã şi clipa potrivitã pentru cãrţile lui Allende. De data asta, ţi se datoreazã.

 

  1. Pasăre
    August 7, 2012 at 10:03 pm

    “..Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.”

    Nu zău Irninis, nu-i prea veselă lectura. După holera lui Marquez, Fowles ăsta care-şi sechestrează aproape toate personajele, acum poftim Allende o ucide (din punct de vedere literar) pe Paula. Adică ce are scriitoarea cu personajul pe care l-a creat, ce i-a făcut Paula? Şti, deschizi o carte citeşti două trei rânduri şi îţi zici: “Personajul ăsta e aşa de trist că o să-l ucidă la sfârşitul cărţii. N-are absolut nici o şansă, e inevitabil. Editorul a cerut în mod special final dramatic, zguduitor, stă prost anul ăsta cu vânzările”.
    Şi personajul ce cu atâta migală într-o carte întreagă l-a descris,
    Pe patul de spital îl trimise scriitorul şi dintr-un condei acolo l-a ucis.

    • August 8, 2012 at 7:05 am

      Ok, dar cine a zis ca-i vesela? E doar profunda…

  2. Marilena
    August 8, 2012 at 12:14 pm

    Irninis, n-am avut ocazia pana acum sa iti scriu, sa-ti multumesc pentru ca mi-ai urmat indemnul si ai preluat, magistral, stafeta predata de fapt de Corina Stoica, cea care a adus-o in viata mea pe Isabel Allende.

    Lui Pasare/ Pasarii: daca viata ar fi vesela, s-ar scrie numai carti vesele. Si totusi am zambit la multe pasaje, in timp ce la altele lacrimile au fost amestecate… Eu am perceput mesajul lui Allende ca fiind extrem de optimist… Paula nu este un personaj creat, este chiar fiica lui Allende si tot acest demers, in fond extrem de dureros, de a-i scrie povestea, asa cum a fost, este un demers curajos al unei mame, de a-si mai naste o data copilul, intru vesnicie. O sa-mi spui ca nimic nu-i mai efemer, decat o carte si in plan material asa e, iti dau dreptate. Dar, uite, noi vorbim acum si aici despre Paula. Spiritul ei e mai viu acum, decat era el in timpul acelei lungi agonii, poate si in vremurile de deplina sanatate.
    ”Mama, mai naste-ma o data, prima oara nu mi-a prea mi-a iesit, dar tu nu te speria si continua sa ma nasti…” Eu cred ca asta a facut mama Allende…

    • August 8, 2012 at 1:31 pm

      Marilena, nu ai pentru ce sa-mi multumesti. Citindu-ti postarile, stiam si mai ales, simteam, ca trebuie sa fie o carte nespus de frumoasa… si mai ales plina de sensuri. Si ca n-am de ce sa o mai ocolesc pe Isabel Allende. M-am “copt” suficient pentru cartile ei, pline de profunzime, umor fin si o extraordinara capacitate de intelegere si sintetizare a esentialului. Mai am cateva pagini si termin cartea si sper sa revin cu un later edit la acest post, mult mai critic si mai detasat… atunci cand s-au mai domolit emotiile starnite de “Paula”.

  3. Marilena
    August 8, 2012 at 7:53 pm

    Sa continui neaparat cu Suma zilelor!

    • August 10, 2012 at 4:29 pm

      Astazi au venit cartile comandate si cu siguranta ma apuc de “Suma zilelor”… intre timp am terminat “Paula” si am ajuns la concluzia ca aveai dreptate cand spuneai ca nu este o carte tragica, ci una in care viata si moartea se impletesc, devin fatetele aceleiasi monede, ne sunt jaloane si totodata limitari, insa dincolo de ele, ceea ce cream noi insine, propriul labirint de credinte, sperante si valori este ceea ce ne defineste. Si in definitiv, ceea ce conteaza. Conteaza mai mult drumul decat destinatia finala, insa in fiecare zi uitam asta… in fiecare zi… poate ca de aceea, uneori, avem nevoie de lucruri care sa ne reaminteasca cine suntem. De prea multe ori ne pierdem si nu reusim sa ne regasim. carti... de citit

  4. Pasăre
    August 10, 2012 at 6:06 pm

    -Marilena. Eu vroiam să zic că sunt prea multe drame, e prea întunecat decorul. Ar trebui un echilibru.

    -Apropo de articolul “Bucuria şi comunismul” al lui Pleşu. Irninis tu ar trebui să te bucuri că nu mai suntem pe vremea împuşcatului căci odată cu coletul ăsta de cărţi pe care l-ai primit mai cumpărai la pachet şi vreo două cuvântări ale tovarăşului la plenara CC, o carte cu “Odă fiului mult iubit” şi două volume de versuri proaste proslăvind comunismul. Ai fi plătit dublu sau chiar triplu, nu aveai de ales. Cărţilor comuniste li se găsea o utilitate, de pildă pe foc ardeau cu o flacără mult mai mare decât oricare alte cărţi.

    • August 12, 2012 at 4:36 pm

      @ Pasare: ma bucur ca nu mai suntem pe vremea lui Ceausescu, cum sa nu ma bucur? Mai ales ca biblioteca maica-mii este si astazi plina de carti pe care n-as pune mana niciodata… ceea ce subliniam insa era ca nu ar trebui sa uitam noi, astia care nu am trait vremurile de-atunci, ca libertatea noastra de astazi este castigata de oamenii care au suferit lipsurile de tot felul, foamea, frigul, cenzura, spalarea creierului, ideologia impusa cu bata, teroarea… asa, nu ne-am mai comporta ca si cand totul ni se cuvine.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: