Home > My beliefs > Vreme trece, vreme vine…

Vreme trece, vreme vine…


     Nu alegem noi când ne naştem. Nu putem alege nici mãcar ce pãrinţi sã avem. Mai buni sau mai rãi, mai apropiaţi sau sau mai distanţi, într-un fel sau altul, ei reprezintã o coordonatã fixã a vieţii noastre. Nu îi putem schimba, aşa cum nu putem schimba vremurile în care trãim.

      De foarte multe ori m-am gândit cã mi-ar fi plãcut sã mã nasc în alt timp, în altã epocã, în alt spaţiu. De foarte multe ori m-am gândit cum ar fi fost viaţa mea dacã „barza” m-ar fi adus într-o familie de pescari japonezi sãraci, aşa cum erau cei despre care citeam în copilãrie în cartea mea de basme japoneze. Oare ce experienţe mi-ar fi fost dat sã trãiesc dacã mã nãşteam în epoca Renaşterii, aş fi fost un ucenic neînsemnat în atelierul lui Ghirlandaio, învãţând tehnica frescei cot la cot cu Michelangelo, fãrã ca mãcar sã intuiesc cã sunt un om privilegiat. Oare pe ce drumuri nebãnuite m-ar fi purtat viaţa  dacã aş fi fost un soldat neamţ aflat în plin rãzboi şi eu însumi aş fi fost  obligat sã omor oameni în virtutea unor legi neînţelese.

       Cum ar fi fost viaţa mea, dacã aş fi avut, mãcar pentru o clipã putinţa alegerii? Şi-acum, privind retrospectiv, ce-aş fi ales? Mãreţia palatelor regale, puterea pe care o ai când ştii cã mii de oameni ţi se aştern la picioare şi aşteaptã doar un semn pentru a-şi arãta veneraţia, dorinţa de a ajuta cât mai multe suflete chinuite de îndoialã, nesomnul provocat de ardoarea creaţiei sau liniştea unei vieţi mãrunte, insignifiante şi patriarhale?

       De fiecare datã ne dorim ceea ce n-avem. Sau ceea ce nu vom avea vreodatã. Ne proiectãm cu mintea în trecut, încercând sã regãsim un drum pe care n-am pãşit niciodatã. Un drum aievea, menit sã ne scoatã dintr-o realitate claustrantã. Un trecut care nu e nici mãcar al nostru. Este undeva, închis în noi, ca un sâmbure fãrã de care firul plãpând al vieţii nu ar fi ieşit la luminã. Fãrã sã vrem, suntem produsul lumii în care trãim. O lume pe care încã mai credem c-o putem schimba. C-o putem face dupã chipul şi asemãnarea noastrã. Doar cã fiecare încercare, plãtitã cu sânge, ne aratã încã şi încã o datã cã barele invizibile ale coliviei de aur nu sunt uşor de învins. Transformarea ameţitoare a vremurilor ne poartã cu sine fãrã sã intuim mãcar, cã şi noi ne transformãm odatã cu ele. Cã suntem holograme ale unui timp bolnav care a uitat sã se mai înnoiascã. Sã o ia de la capãt, sã uite. Purtãm stigmate pe care nici nu le vedem. Sângerãm de boala epocii şi nici mãcar nu-i ştim numele. Avem impresia cã trãim fãrã sã vedem cã, de fapt, vieţuim. Suntem goi pe dinãuntru şi ne credem bogaţi. Suntem bogaţi şi de fapt sãrãcia este în suflet.

       Punem preţ pe tinereţe, pe clipa trãitã acum, pe frumuseţea fizicã, pe orgolii şi averi. Lumea de astãzi se mãsoarã în biţi, în pixeli, în graba de a bifa cât mai multe lucruri deodatã. Trecem unii pe lângã alţii şi avem impresia cã ne cunoaştem. Povestim despre vreme şi credem cu tãrie cã ne-am dezvãluit sufletul. Întâlnim oameni care meritã mai mult decât o strângere de mânã, dar orgoliul ne împiedicã s-o recunoaştem. Suntem prea grãbiţi sã oferim mai mult decât imagini false, lipsite de conţinut. Pe lângã superficialitatea noastrã, superficialitatea vremurilor se suprapune ca o mânuşã. Uneori noi şi vremurile suntem în contratimp.

       Fãrã sã vreau, „Adam şi Eva” lui Rebreanu îmi rãsare acum în minte, carte care pune în balanţã perpetua transformare a vremurilor cu perenitatea dragostei absolute. O dragoste mai presus de timp şi spaţiu. Mai presus de corporalitate. Mai presus de concreteţea tiparelor lumii. O iubire care se cautã pe sine. Şi se regãseşte ca liman al unor suflete rãtãcite în cavalcada vremurilor.

       Poate ca n-ar trebui sã trãim în vremea Renaşterii pentru a învãţa cã unele lucruri sunt general valabile, cã reprezintã valori imuabile pe care n-ar trebui sã le cãlcãm în picioare doar pentru cã „moda”ne împinge la asta. Poate cã n-ar trebui sã ne izolãm în vârful unui sat de munte, pentru a ne oferi rãgazul de a ne întoarce la valorile simple ale vieţii. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm îmbrãcaţi în crinoline şi în frac, pentru a ne supune codurilor de politeţe. Poate cã n-ar trebui sã ne visãm poliţişti pentru a respecta legea. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm eroii unor romane de dragoste, pentru a iubi cu adevãrat. Poate cã n-ar trebui sã uitãm cã dincolo de vremurile care se schimbã de la clipã la clipã, rãmânem noi înşine, singuri, în faţa schimbãrii.

  1. October 13, 2011 at 11:23 pm

    Măreția unui palat nu aduce fericire…

  2. October 13, 2011 at 11:24 pm

    …fără o dragoste mai presus de timp și spațiu, mai presus de stilul de a iubi din postmodernism, o relație nu are viitor…

  3. October 13, 2011 at 11:26 pm

    Nu am avut putința de a alege data, locul șo mediul în care să ne naștem. Probabil, fiindcă Creatorul a dorit să ne plaseze într-un loc anume…

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: