Amintiri într-o oglindă spartă


Magdalena Savescu

Aveam cele mai frumoase caiete. Şi asta nu pentru cã scriam eu frumos. Da, poate cã scriam, cât de frumos poate scrie un copil în clasele a II-a, a III-a, sau a IV-a.  Şi nici pentru cã aş fi avut cine ştie ce caiete. Pe vremea aceea (iatã cã am ajuns sã spun şi vorba asta!) toate erau la fel. Cu aceleaşi coperţi terne şi  aceeaşi hârtie. Şi totuşi, aveam cele mai frumoase caiete. Pânã şi profesorii recunoşteau asta când îmi cereau vreo temã  la control. Rãmâneau pentru câteva secunde cu ochii pironiţi pe prima paginã de unde le zâmbea vreun Mickey Mouse pus pe şotii, vreo Daisy cu o floare în mânã, sau vreun Pluto cu ochii lui blajini. Desenate cu mãiestrie şi colorate cu fard de pleoape, personajele din desenele animate prindeau viaţã pe caietele mele… şi cred cã încã mai sunt pe undeva, ascunse printr-un ungher tainic, aşteptând sã le rãsfoiesc. Şi sã plâng.

Aveam cele mai frumoase caiete. Şi asta pentru ca le desena ea. Pentru cei care au cunoscut-o, Magdalena Sãvescu, una dintre vocile inconfundabile ale Radioului, pe vremea aceea, unic. Pentru mine, Nany. Naşa mea, mãtuşa mea, sora mamei mele şi dincolo de toate,  un om care mã iubea. Pentru cã ea a fost cea care m-a ţinut în braţe la botez, prefigurându-mi cumva parcursul personal şi insuflându-mi dragostea pentru poezie. Cei din familie spuneau de multe ori cã  sunt cum sunt pentru ca ei “i-a mers gura” la baia ritualicã de a doua zi, “ursindu-mi” sã am toate calitãţile din lume.  Nici nu conteazã dacã le am sau nu, conteazã faptul cã îmi aduc aminte bucuria pe care o resimţeam când vedeam la poartã Dacia ei albastrã, iubita ei Dorothy, botezatã dupã celebrul personaj din “Vrãjitorul din Oz”, pe care o conducea, bineînţeles, cu ţigara în mânã. Ştiam cã va rãmane la mamina şi cã – normal! – va dormi cu mine. La culcare aveam acelaşi ritual de ani de zile, eu eram Furni şi ea era Greieraşul care venea la furnicã sã îi cearã un grãunte cu împrumut. Iar eu, generoasă, îi dãdeam întotdeauna, contrazicând printre râsete morala celebrei  fabule.  

Copil fiind, a venit special sã mã vadã la serbarea organizatã de clasa de balet, pentru ca era un moment important pentru mine. O noapte întreagã a stat sã-mi coasã paiete pe costumul alb pe care urma sã-l îmbrac, pentru cã i se pãruse mult prea banal pentru mine şi pentru cã voia din tot sufletul sã-mi facã o surprizã. Surprizã mi-a fãcut şi când a venit special de la Bucureşti sã se bucure alãturi de mine cã am intrat la facultate. Facultatea pe care şi-o dorea ea şi despre care credea cã mã reprezintã. Litere.

De fiecare datã când venea îmi recita poezii. Poate cã doar pentru că îi plăceau, dar şi pentru faptul cã metafora era o bucatã din sufletul ei,  pe care o presãra cu generozitate în fiecare emisiune realizatã la Radio, în fiecare prezentare, în fiecare cuvânt adresat cuiva drag. Sau ne cânta. Când noi mergeam în vizitã la ea acasã, nu scãpa fãrã sã ne cânte la pian. La pianina ei cu clape de fildeş, îngălbenite de trecerea timpului.  Cu drag, cu emoţie, cu suflet.  Când ea venea la Ploieşti, scoteam orga mea din cutie şi nu o lãsam pânã când nu îşi aşternea degetele ei mici cu unghii minuscule şi aproape niciodată lăcuite, pe clapele alb-negre pentru a stârni valuri de ritm şi sentimente amestecate. Admiraţie – căci îmi doream din tot sufletul meu de copil să ajung şi eu să cânt ca ea măcar o dată. Cu aceeşi bucurie molipsitoare. Fascinaţie – pentru că era o femeie minunată care reuşea să atingă inimile oamenilor. Iubire – pentru că o iubeam din tot sufletul şi ea mă iubea la rândul ei. Eu eram Mamişka, ea era Nanişka. Dintotdeauna şi pentru totdeauna.  

Sunt puţini cei care ştiu că ar fi trebuit să ajungă medic. Asta dacă ar fi intrat la Medicină şi dacă i-ar fi plăcut, măcar un pic, tot ce ar fi presupus o astfel de profesie. Însă ea leşina dacă ar fi văzut un strop de sânge şi în plus, nu i s-ar fi potrivit deloc firii ei expansive, extrovertite, plină de viaţă. Şi cum a picat examenul cu brio, aşa cum singură povestea cu umoru-i caracteristic, s-a dus, mai mult din joacă, să dea la Conservator. Făcuse pian de mică, acasă, fără însă un scop precis. Doar pentru că îi plăcea muzica. Şi iată că muzica a ales-o pe ea, demonstrând încă o dată că nimic nu este întâmplător în vieţile noastre. Că există întotdeauna o raţiune mai presus de propria noastră înţelegere, un sens pe care ajungem să îl înţelegem mult mai târziu. Sau poate, niciodată. La ea s-a dovedit  alegerea care i-a definit viaţa.

Însă iarăşi, înainte de a ajunge una dintre vocile marcante ale Radioului, acolo unde ani întregi a realizat emisiuni muzicale, una dintre cele mai cunoscute fiind “O melodie pentru fiecare”, ea a lucrat în Televiziune, o televiziune aflată în acei ani de glorie, marcaţi de personalitatea lui Bocăneţ. Recunosc că am şi găsit în Arhiva TVR-ului acel “Profil pe 625” de linii pe peliculă, una dintre emisiunile emblematice ale lui Bocăneţ, de care se lega şi numele ei.

Fiind o femeie foarte frumoasă a cochetat şi cu actoria, apărând  în două filme cu vreo doi ani înainte să mă nasc eu, “Am o idee” şi “Duelul”. Însă ceea ce a definit-o până în ultima clipă şi a rămas marea ei dragoste, a fost radioul. Să aleagă piese, să scrie texte pline de sensibilitate în care amesteca versuri şi metafore, să ofere ceva din preaplinul ei sufletesc.  Să prezinte emisiuni şi evenimente. Să se afle în luminile rampei şi să polarizeze oameni.

Recunosc cu ruşine că în perioada şcolii, nu prea îi ascultam emisiunile. Ori trebuia să plec deja la şcoala, emisiunea ei fiind programată de la 8 la 9 dimineţa, ori în weekend, dormeam. Rareori o prindeam pe calea undelor, deşi bunică-mea o asculta întotdeauna. Mai întâi la difuzorul ei patrăţos cu două butoane, mai târziu la casetofonul meu Panasonic. Mă şi supăram pe ea că de fiecare dată îmi deregla frecvenţa. Deh, apăruseră deja primele radiouri private şi eu eram fanul Radio Contact.

Dar sunt unele piese care mi-aduc aminte, de fiecare dată, doar de ea. De parfumul ei. De hainele ei avangardiste pe care şi le desena singură. De machiajul ei, uneori prea accentuat pentru gustul meu, dar care făcea parte din fiinţa ei. De bunătatea ei excesivă. De generozitatea care mergea uneori, la extrem. De râsul ei. De bucuria care inunda orice spaţiu. De vocea ei care înmuia inimi şi subjuga audienţe. De îmbrăţişările fără sfârşit.  

Era o bogăţie de sentimente pe care le risipea în jurul ei cu aceeaşi dăruire cu care oferea, oricui, tot ce avea. De la haine, mobilă, bani până la ea însăşi. Căci aşa era ea. O lume întreagă în care încăpeam cu toţii. De la cei care o ascultau, până la studenţii care îi datorează astăzi o carieră. Căci, într-o vreme când era extrem de dificil să înfiinţezi o şcoală privată, a fondat Academia de Arte “Luceafărul”, prima universitate dedicată exclusiv artelor frumoase: pictură, sculptură, regie teatru şi film, actorie, conservator. O şcoală realizată de la 0, doar cu o mână de oameni  care i s-au alăturat pentru a oferi puştilor boemi o alternativă la dogmatismul sistemului clasic de învăţământ. O şcoală pentru care s-a luptat ani în şir să o menţină pe linia de plutire, neavând niciun sprijin financiar şi nici politic. Doar dragostea ei pentru artă şi încrederea că poate schimba lumea. Şi până la un punct, a reuşit.

A plecat acum 4 ani, în prima zi a anului, după o lungă şi încrâncenată luptă cu cancerul. O boală pe care nu a luat-o niciodată în serios. Ba chiar, o lungă perioadă de timp şi-a permis să şi râdă de ea, cu seninatatea omului care se ridică deasupra ameninţărilor vieţii. Cu acea candoare a celui care nu realizează că se află pe margine prăpastiei. Sau poate că ştie că, odată căzut, îşi va lua zborul.

Mi-au rămas o mulţime de amintiri, scrisul ei pe caiete, vocea ei încrustată în suflet.  Sunetul pianului pe care îl aud mereu, atunci când îmi este dor de ea. Glumele picante şi gestul cu care îşi aprindea mereu câte o ţigară. Paltonul înflorat pe care îl purta ea şi pe care îl mai mângâi din când în când, involuntar, atunci când, îmbrăcată cu el, îi simt prezenţa. Nu lipsea niciodată de la ziua mea. Niciodată. Nici copil fiind, când venea de la Bucureşti special pentru asta. Nici mai târziu, când mă suna să îmi spună “La mulţi ani”.

Nu a lipsit nici de la ultima mea  aniversare. A venit, deşi în vis. Şi m-am trezit în ziua în care împlineam 36 de ani cu ea în suflet şi cu perna udă. Dar fericită, ştiind că ea este acolo. Undeva. Nu ştiu unde şi nici nu contează. Mă mai întrebă uneori fiică-mea unde sunt oamenii pe care îi mai vede în poze prin casă. “S-au făcut steluţe care ne luminează viaţa” îi răspund, încercând să îmi ascund lacrimile sărate care ţâşnesc involuntar.

Astăzi ar fi fost ziua ei. S-a născut în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, drept pentru care bunică-mea îi zicea “Emineasca”. Şi cumva, întreaga ei viaţă a stat sub semnul lui Eminescu. Aşa că, gândindu-mă la ea în ceasul când ar fi trebuit să îi urez mulţi ani înainte, tot ce pot  este să îi evoc şi eu – nu am talentul ei de a recita versuri-  rândurile lui Eminescu:

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg,

A vieţii noastre dezmierdări

Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus –

Aş vrea odată-n viaţă tu

Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini,

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt,

Tot înţeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: