Premiile sunt pentru părinți. Copiii n-au nevoie de premii. Copiii au nevoie de iubire

A curs multă cerneală virtuală zilele acestea în online pe tema premiilor, serbărilor și performanțelor școlare. Și da, am citit fiecare postare pentru că m-a interesat, dincolo de experiența personală, motivația din spatele acelei postări.

Unii erau mîndri de copiii lor care defilau cu coroniță, chiar dacă de-abia terminaseră clasa pregătitoare sau de ce nu, liceul. Pentru că așa au trăit și ei și aceasta este normalitatea. Alții postau vehemenți că acest sistem de recompensă a performanței stârnește frustrări în rândul celor care nu au reușit să atingă performanța. Și că ar trebui desființat. Ba chiar a fost pusă în circulație și o petiție online prin care acest lucru să devină realitate, dupa cum citeam inclusiv într-o postare a lui Teodor Baconschi:

“Circulă cu spor o petiție care pretinde suprimarea festivităților de premiere la finalul anilor școlari. Aceste modalități de a sublinia performanța studioasă au apărut sub monarhie și au fost preluate chiar și în comunism.

Acum se manifestă o generație care nu mai suportă ideea că munca, inteligența, talentul și disciplina merită reliefate social. Noul ideal e de fapt o utopie toxică: toți suntem la fel de buni, deci la fel de mediocri. A recompensa excelența – fie și simbolic – a devenit o formă de “discriminare”.“

Din punct de vedere social, are dreptate. Performanța trebuie recompensată, tocmai pentru că reprezintă efort, dedicare, pasiune. Mediocritatea n-ar trebui să fie idealul unei generații. Însă unde se petrece fractura?

Un pic de context familial legat de premii, serbări și coroniță

Anul acesta a fost primul când Anais a luat coroniță. La finalul clasei I, tocmai pentru că anul trecut, fiind pandemie, din fericire am fost scutiți de astfel de festivisme inutile. Nu la coroniță mă refer, ci la serbarea în sine, serbare care mie una mi-a trezit emoții amestecate.

Căci înțeleg cumva ideea prin care la clasele primare toată lumea ia “coroniță”. Un fel de “toți copiii sunt le fel, toți trebuie să se bucure de rezultatele școlare, oricare ar fi acelea”. Ce nu înțeleg este de ce încă mai simt nevoia profesorii și învățătorii să-i siluască pe cei mici într-o încercare de încropire a unui așa-zis spectacol menit să hrănească orgoliile adulților, în niciun caz apărut din dorințele celor mici.

Nu, Anais nu s-a bucurat defel să învețe poezia Anei Blandiana, foarte frumoasă de-altfel, și nici să o repete mecanic în fața unor ochi ațintiți asupra ei pentru a-i vâna orice greșeală. În schimb, iubește În țara lui Mură-n Gură de Nina Cassian, poezie pe care ne amuzăm amândouă să o recităm pe roluri. Pentru că a învățat-o din joacă și pentru că nu a obligat-o nimeni să o repete de 100 de ori ca să fie sigură că nu o uită până la serbare…

Însă, chiar dacă poezia Anei Blandiana a reprezentat o adevărată piatră de încercare, nu a avut încotro și a învățat-o. Că deja a uitat-o acum, nu mai are nicio importanță. Și chiar dacă acasă reușea să o recite fără greșeală, la serbare… s-a poticnit.

Absolut firesc, de-altfel. Cumva mă așteptam la o astfel de situație și recunosc că inima mea de mamă s-a strâns simțindu-i emoția care o încerca pe deplin. Și aș fi luat-o de acolo și nu aș fi lăsat-o să treacă printr-o astfel de experiență care… ce? O întărește emoțional, veți spune.

Nu cred. Pur și simplu, o forțează să intre într-un tipar croit de alții pentru ea. De sistemul de învățământ care, deși aparent este centrat pe copil, nu dă doi bani pe nevoile reale ale acestuia. Nevoi care n-au de-a face cu competitivitatea, cu evidențierea greșelilor sau cu memorarea unor noțiuni inutile. Sistem care în continuare pune preț pe note (să nu discutăm aici despre cum sunt obținute), pe concurența între copii și da… pe coronițe.

Sistem greu de acceptat pentru Anais și pentru alții ca ea care nu-și doresc, nu pot, nu vor, nu sunt în stare să învețe lucruri la comandă, mai ales când ar trebui să o facă tocmai pentru a le reproduce în fața altora. Părinților.

Părinți care își forțează copiii să învețe poezii pentru serbare, să învețe și ce le place și ce nu le place doar pentru a avea 10 pe linie, să lupte pentru imaginea cu coroniță de la sfârșit de an. Pentru propriul lor orgoliu. Pentru propria lor satisfacție că au reușit ca părinți.

Premiile școlare sunt pentru părinți, nu pentru copii

Da, dragii mei. Premiile sunt pentru părinți. Copiii n-au nevoie de premii. Copiii au nevoie de iubire.

Am fost un copil premiant aproape toată viața mea. De la clasa primară când nu prea conta chestia asta pentru ca eram toți, până la liceu când eram considerată tocilară. În liceu nu m-am mulțumit doar să iau note mari, ba chiar am adunat mape întregi de diplome de la olimpiade.

Și nu, nu învățam de plăcere la toate materiile. Uram din tot sufletul fizica, chimia, matematica. Dar aveam nevoie de medii mari, așa ca trebuia să le învăț și pe ele. Ba chiar am intrat la secția de matematică-fizică la liceu. Ca dovadă că puteam. Puteam să mă oblig pe mine să învăț și împotriva voinței mele.

La vremea respectivă nu conta media anilor de școală, deci ce sens avea să fiu un copil de 10 pe linie? De ce atâta efort?

Tocmai pentru voiam să fiu văzută, iubită, apreciată. Pentru că rezultatele școlare veneau la pachet cu aprecierea familiei, cu validarea mea ca persoană, inclusiv cu recompense materiale. Țin minte ca am primit role după admiterea la liceu. Roxa. Argintii. Pe care mi le dorisem un an întreg.

Am descoperit de timpuriu că a performa reprezintă unica șansă prin care îmi pot câștiga locul în cadrul familiei mele. Am fost crescută de bunică și părinții mei (în speță, maică-mea, pentru că tatăl meu a murit de timpuriu) nu-și băteau prea tare capul cu mine și cu dezvoltarea mea emoțională. Mamina a fost cea care s-a străduit să scoată un om din mine, să îmi arate ce este bine și ce este rău, să acopere lipsurile emoționale. Atât cât a putut ea. Și atât cât a știut să o facă.

Foarte târziu am înțeles, de-abia când am devenit mamă și Anais a venit cu 60 de puncte la nu știu ce concurs de clasa I, că tot ce am făcut în anii de școală, toată munca și tot chinul au fost doar ca maica-mea să mă vadă. Și să îi pese.

Pentru că indirect, în mintea mea a performa era echivalent cu a fi iubit. Nu ai rezultate, nu ești demn de iubire. Nu o meriți. Iubirea se cumpără cu coronițe.

Pentru că atunci când ești lipsit de iubirea celor din jur, imaginea pe care o interiorizezi despre tine este că tu ești cel defect. Ție îți lipsește ceva fundamental care îi aduce pe ceilalți în imposibilitatea de a te iubi. Și-atunci ce poți face, copil fiind pentru a-ți asigura cumva supraviețuirea? Încerci orice pentru a fi văzut. Unii devin copii-problemă. Pentru că și atenția negativă din partea părinților este tot o formă de atenție. Chiar dacă asta înseamnă ceartă fără sfârștit, pedepse, uneori bătaie. Trăim încă intr-un ev mediu al devoltării emoționale din acest punct de vedere, așa că n-ar trebui să ne mire faptul că mulți părinți încă sunt ferm convinși de faptul că bătaia este ruptă din rai.

Nu este. Nu face altceva decât să provoace niște răni emoționale mult mai profunde decât urma degetelor lăsate pe obraz de o palmă aruncată în treacăt. Pentru că vine la pachet cu umilință, cu furie, cu desconsiderare, cu sentimentul că acum chiar că nu poți fi iubit.

Alții, ceva mai liniștiți și mai timizi ca mine, aleg calea învățatului. Că doar asta este mantra pe care o aud zi de zi de la cei din jur. Că dacă înveți, ajungi cineva. Că dacă perfomezi, ai tot ce îți dorești.

Cineva ar trebui să ajungi oricum, din moment ce deja ești. Doar că nu te vezi tu. Pentru că încă de timpuriu ți se impune lentila defectă a perfecțiunii. 10 pe linie. Coroniță. Fără coroniță, nu poți fi iubit. Și nici nu meriți iubirea de care ai nevoie ca să te poți dezvolta om întreg. Și pentru că ești mic, dependent și vulnerabil, pentru că întregul tău univers se limitează la iubirea părinților, ești dispus să intri în orice tipar (o faci inconștient, oricum), să te contorsionezi până la acrobație doar pentru a reuși să obții fărâme de iubire și de apreciere. Pe care ar trebui să le ai necondiționat.

Și dacă uiți poezia la serbare sau nu ai luat coroniță. Și dacă nu ești printre cei care au 10 pe linie.

Am fost un copil premiant aproape toată viața mea. Apoi am eșuat lamentabil. Pentru că toată imaginea mea falsă despre lume și viață s-a sfărâmat în clipa în care am înțeles că am fost lipsită de sprijinul emoțional atunci când aveam mai multă nevoie. Și diplomele adunate în tot acest timp… nu mi-au folosit la nimic.

M-au tulburat profund serbarea lui Anais și acel mic moment al ei de ezitare în timp ce se chinuia să-și reamintească versurile poeziei Anei Blandiana. O poticnire de câteva secunde, cât să îmi strângă inima într-o încleștare dureroasă. Pentru că prima reacție stăpânită cu greu a fost să mă duc să o iau în brațe și să-i spun că nu mă interesează poezia ei. Că o iubesc și dacă nu o știe. Că o iubesc oricum. Că o voi iubi mereu. Și fără coroniță. Până la ultima bătaie de inimă.