Dacă anul trecut, Iepurașul s-a gândit să ne aducă (tuturor, dar în special lui Anais)… un iepuraș, anul acesta a revenit cu lăbuțele pe pământ și s-a limitat la cadouri mult mai… pragmatice. Nu știu cât de inspirate au fost cadourile pentru ceilalți membri ai familiei (dar până acum nu am auzit vreo plângere în acest sens!), dar mie mi-a făcut o maaaaare bucurie! Atât de mare, încât m-am decis să scriu despre ea! Mulțumesc, Darling Iepu’ Cătălin!
Deci, cam așa arată partea esențială din cadoul meu care m-a făcut să țopăi, la propriu, de bucurie: 6 titluri de Eric-Emmanuel Schmitt care să îmi întregească colecția deja începută: “Elixirul dragostei”, “Pe când eram o operă de artă”, “Visătoarea din Ostende”, “Răzbunarea iertării”, “Evanghelia după Pilat” și “Otrava iubirii”. Ce nu știa foarte bine Iepurașul este că “Elixirul dragostei” făcea deja parte din colecție, dar nu cu o dedicație atât de personală… Așa că îmi va face o deosebită plăcere să o recitesc, mai ales că este dulce și rafinată ca o porție de macarons ce merită savurată pe îndelete.
Nici măcar nu știu când Eric-Emmanuel Schmitt a devenit unul dintre scriitorii pe care îi admir din tot sufletul. Cred că după ce am avut privilegiul să îl întâlnesc și să îi mai iau și un interviu… Se întâmpla în octombrie 2018 și era primul interviu pe care urma să îl realizez în cadrul proiectului radio “Vorbe cu personalitate”. Un proiect care urma să înceapă să se difuzeze la Radio Seven exact cu acest interviu pe care îl așteptam cu atâta ardoare. Și dincolo de emoțiile mele, dincolo de deznodământul poveștii, a rămas unul dintre cele mai dragi momente pe care le-am trăit în toți anii mei de activitate.
Un interviu în care am rămas fascinată de profunzimea pe care o emană Eric-Emmanuel Schmitt fără a face acest lucru cu emfază sau din dorința de a-și epata cumva interlocutorul. Un interviu în care am înțeles cât de important este să îți hrănești cu iubire copilul interior, să continui să te joci cu el indiferent de vârsta pe care buletinul o ascunde, să rămâi ancorat în tine indiferent de încercările la care te supune viața. Pentru că întotdeauna există o lumină, există o speranță, o perspectivă mult mai înaltă pe care nu o poți percepe indiferent de tragismul situației în sine. Un sens.
Un interviu în care mi-a oferit răspunsuri la întrebări intime pe care nu am îndrăznit să i le pun. Răspunsuri pe care le-am regăsit cumva și ascunse printre rândurile cărților lui. Căci nu poți parcurge o carte scrisă de Eric- Emmanuel Schmitt decât cu sufletul. Și sufletul singur își va extrage seva din acea energie pe care scriitura sa o emană, fără să fie dogmatică sau moralizatoare.
Există o lumină în cărțile sale care transcende orice dramă, orice suferință profund umană demonstrând cumva că sensul există dincolo de materialitate, dincolo de invidid și de parcursul destinului său (vezi de exemplu, “Oscar și Tanti Roz”, “Cea mai frumoasă carte din lume” sau “Femeia în fața oglinzii”). Că fiecare om reprezintă un fir de praf din acest Univers perfect, însă fără acel fir de praf perfecțiunea Universului ar fi doar o iluzie. Și poate că exact acest lucru ar trebui să ne anime să ne căutăm propriul sens, dincolo de ciclicitatea cotidiană. De anodin și banalitate. Să ne înțelegem propriul rost în imensul angrenaj din care facem parte și care reprezintă lumea noastră. Rostul firului de praf care aduce Universul la perfecțiune. Așa cum povestește Schmitt despre perfecțiunea partiturii pe care a interpretat-o într-un moment esențial al vieții lui în “Doamna Pilynska și secretul lui Chopin”. Și poate astfel, ar fi mult mai puține frustrări pe lume, mult mai puțin negativism, egoism sau indiferență. Și nu în ultimul rând, deznădejde. Căci deznădejdea este o adevărată boală a sufletului ce macină până la ultimele resorturi interioare. Dar pentru asta poate că fiecare dintre noi are nevoie de o “Noapte de foc”.
Mi-a fost foarte greu să accept realitatea acelor clipe atunci când am ascultat materialul interviului ce urma să fie difuzat pe post. Nimic din ce s-a înregistrat nu era difuzabil. Era pentru prima dată când mi se întâmpla așa ceva. Și dincolo de furie, deznădejde și lacrimi, un pârâit constant era tot ce mai rămăsese din acel dialog ce ardeam să îl împărtășesc cu lumea întreagă. Și foarte mult timp am perceput acest lucru ca pe cel mai mare eșec din cariera mea. Să am privilegiul să fac un astfel de interviu memorabil cu unul dintre cei mai iubiți scriitori contemporani și să nu pot difuza nimic din ce am înregistrat! Mă durea.
Timp de un an de zile m-am tot pătimit așa de fiecare dată când îmi aduceam aminte de incident. Era ca o rană care redevenea proaspătă de fiecare dată când îmi reaminteam de ea. Nu putusem depăși momentul oricât de tare mă străduisem. Până la un moment dat, când prietena mea, Oana, mi-a revelat o perspectivă la care nu mă gândisem până atunci. O perspectivă desprinsă parcă din cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt: “Te-ai gândit vreo clipă că interviul acela era sau trebuia să fie doar pentru tine?” Și dintr-o dată parcă s-a făcut lumină în sufletul meu, înțelegând (și prețuind!) altfel valoarea fiecărui cuvânt rostit în cadrul acelei întâlniri memorabile. Și dincolo de eșec, întâlnirea respectivă a devenit cea mai mare reușită. Nu profesională, nu materializată în aprecierea celorlalți. Ci personală, ca o epifanie. Nu numai că am depășit momentul, dar un interviu viitor devenind, din nou, o țintă. O nouă întâlnire, de data aceasta, și pentru cititorii/ascultătorii mei.
Și cred că, mai devreme sau mai târziu, acest lucru se va materializa ca orice lucru ce pleacă din profunzimile ființei tale. Că îl voi reîntâlni cumva pe Eric-Emmanuel Schmitt și vom avea din nou ocazia să povestim despre sensurile pe care le împletește în țesătura poveștilor lui.
Povești pe care abia aștept să le descifrez ca pe un imens puzzle ce relevă universul său interior. Așa că încă o dată, cadoul de la Iepuraș este prețios. Printr-o nouă șansă pe care o reprezintă. Acea lumină care te face să mergi mai departe, chiar dacă ai obosit să orbecăi prin atâta întuneric.
Irninis Miricioiu 