Home > Things to remember > Un pom in toamna – Yusuf Idris

Un pom in toamna – Yusuf Idris


15_19_1---Tree--Sunrise--Northumberland_web

         “Nu departe se afla un pom. Un pom mereu in toamnã: cu frunzele de un verde gãlbui prãfuit abia ţinându-se de crengi. Un pom de care se desprind, la fiecare adiere a vântului, o mulţime de frunze. Iţi inchipui cã la capãtul zilei va rãmâne gol, dar nu se intâmplã aşa: frunzele sale nici nu se impuţineazã nici nu sporesc. Este mereu in toamnã: cu frunzele de un verde gãlbui prãfuit, fãrã fructe, fãrã flori, fãrã nume. Un pom…Dacã stai pe loc, suprafaţa aceea mãrginitã de cercul orizontului se lãrgeşte. Pe masurã ce te ridici devine tot mai mare. Dacã ai putea sã te inalţi indeajuns ai cuprinde intreaga lume.

         Intinderea pe care o cuprinzi cu ochii e liniştitã si tãcutã. Doar din vreme in vreme, când vântul trimite adieri intrerupte, imperceptibile ivite cine ştie cum, auzi frunzele foşnind incet – incet. Apoi vântul geme prelung, smulgând câteva frunze şi stârnind la suprafaţa pãmântului puţin praf: Tulpinile mãcinate ale unor vechi paie de orez. Glasul si mişcarea se intrerupe apoi; nu le mai tulburã decât o ultimã tremurare a unei frunze. Totul revine la tãcere; o tãcere nu prea intunecatã, dar nici luminoasã. O tãcere semãnând cu lumina din intinderea pe care o cuprinzi cu ochii, atunci când nu e soare. O luminã indirectã si impuţinatã, fãrã sã se modifice in vreun fel; nici nu sporeşte, nici nu slãbeşte, chiar dacã o atinge tremurul mişcãrii. Este ca linia feratã lungã şi indiferentã in existenţa sa, in intinderea sa, in continuitatea sa. O luminã semãnând cu cea a unui asfinţit ingust, prãfuit, dupa care ar urma parcã ziua de apoi.

         Mã aflu in acest spatiu pe care-l cuprind cu ochii. Nu stiu exact unde e locul meu. Privesc intr-un unghi oarecare. Chiar dacã mi-aş schimba poziţia şi direcţia, aş privi din acelaşi unghi.

        Mã nasc si trãiesc. Simt pentru prima oarã cã mã podidesc lacrimile. Sunt viu, am inceput sã fiu conştient de existenţa mea. Nu mai e important cã dupa aceea punctul se transformã  intr-o linioarã, linioara intr-o linie, linia in corpul lung al trenului, de care se desprinde norul de fum ca o coloanã fãrã capãt. Importanţa e apariţia aceea bruscã, impresionantã a punctului.

        Câmpul vizual e continuu, iar eu mã aflu in interiorul lui. Il vãd, oricât aş merge sau mi-aş schimba unghiul in care mã aflu. Lumina este indirectã şi intunecatã. Linia e lungã. Pomul existã, un pom in toamnã, rãsãrit parcã din sãmânţa toamnei. Iar din când in când, fãrã un inceput şi sfârşit perceptibil, se simte adierea vântului care mişcã frunzele pomului si paiele de orez devenite praf. Apoi ultima tremurare a unei frunze din pom sau a unui pai, apoi tãcerea continuã.

         Câmpul vizual e continuu. Lucrurile se succed in el fara intrerupere. Tristeţea care a pus stãpânire pe sufletul meu parcã nici ea nu se schimbã. Apãsarea ei nici nu se intensifica, nici nu slãbeşte. O tristeţe care trebuie sã fi venit din câmpul vizual. Dacã se simte trebuie sa fie dovada unui sfârşit: sfârşitul lumii, sfârşitul vieţii pe pãmânt, sfârşitul bucuriei sau speranţei ori poate chiar sfârşitul tristeţilor. Cu siguranţã un sfârşit. Un sfârşit adevãrat, ca sfârşiturile lumii in care sfârşitul este un fir continuu al lucrurilor inseşi, al liniştii insãsi, al luminii insãsi, al toamnei insãsi plinã de pomi, al adierilor insele, al aşteptãrii insãşi.

            Câmpul vizual continuã mereu, iar eu il simt fãrã intrerupere. Tristeţea sfârşitului chiar dacã e sfârşitul tristeţii, continuã şi ea. Nu-mi amintesc cum a inceput şi nici unde şi când am apãrut eu, in acest spaţiu. Am fost parcã nãscut inlãuntrul vieţii. Totul in el rãmâne neschimbat: nici nu sporeşte nici nu se micşoreazã, nu are nici sfârsit şi nici inceput.

           Pânã şi acea pulsaţie pe care o despart de pulsaţia urmatoare o mie de ani – chiar dacã este o secundã, durata ei este tot de o mie de ani – pânã  şi acea pulsaţie este slabã, seamãnã cu prima mişcare a embrionului inimii dinlauntrul inimii embrionului când bate pentru prima oarã, incet, stins, timid. O bãtaie speriatã, pe care spaima o face aproape sã tacã.

         

         

 

           Câmpul vizual, simţirea, tristeţea pânã şi pulsaţia, se desfãşoarã fãrã intrerupere. In afarã de asta eu nu sunt trist sau timid, nici nu dorm, nici treaz nu sunt. EU SUNT EU.  Exact asa rãmân la nesfârşit. O continuitate neobositã, fãrã nelinişti, neschimbatã in timp, spaţiu sau conştiinţã. Totul este cã eu, la fiecare pulsaţie a gândului, cu puţin inaintea lui, inaintea marelui eveniment cosmic parcã, in cursul lui şi dupã ce dansul a trecut, imi simt inima, adevarata mea inimã, bãtând intr-o reacţie vie, o reacţie uşoarã şi luminoasã, dar adevãratã, concretã. Exact inainte, in cursul şi dupã trecerea gândului aproape tot trupul mi se cutremurã şi un strigãt se ridicã parcã din mine, spunând: “EU SUNT VIU !” ca şi cum ar fi fost o descoperire!

           Si cu toate cã punctul este mereu neschimbat, bucuria mea la ivirea lui n-a dispãrut niciodatã. Chiar dacã spaţiul vizual a inceput odatã cu inceputul fiinţei şi a continuat pânã la sfârşitul ei. Senzaţia plãcutã a lui n-a dispãrut niciodatã. El e numai clipa. Acea clipã pe care o despart parca o mie de ani de cea urmatoare.

                      E DOAR CLIPA…E TOT CE MA LEAGA DE VIATA !

           Da, privesc atent si deodatã zãresc o minune: punctul…Dupa aceea nu mai e important cã punctul devine o liniuţa, iar liniuţa o linie lungã nesfârşita.NIMIC NU MAI E IMPORTANT…

 

 

 

 

                                                                                       

Categories: Things to remember
  1. September 22, 2009 at 6:34 pm

    “Exista aşadar o categorie de lucruri în lume din care eram menit să nu fac niciodată parte, paiaţe nepăsătoare şi mecanice, băieţi voinici pe care nu-i doare niciodată capul, în jurul meu, printre copaci, în lumina soarelui, curgea un curent vioi şi amplu, plin de viaţă şi de puritate. Eu eram menit să rămân veşnic în marginea lui îmbâcsit de întuneric şi de slăbiciuni de leşin. întinsei picioarele pe bancă şi rezemându-mă cu spatele de un copac găsii o poziţie foarte comodă, în definitiv, ce mă împiedeca să fiu şi eu puternic şi nepăsător? Să simt în mine circulând o sevă viguroasă şi proaspătă, cum circula prin miile de ramuri şi de frunze ale copacului, să stau vertical şi fără înţeles în lumina soarelui, drept, sobru, cu o viaţă sigură şi bine definită, închisă în mine ca într-o capcană… Pentru aceasta trebuia poate mai întâi să încerc a respira mai adânc şi mai rar: respiram prost, întotdeauna pieptul meu era prea plin ori prea gol. începui dar să inspir aerul cu încredere. Peste câteva minute mă simţii mai bine. Un fluid slab de perfecţiune, dar care simţeam că se umflă în fiecare clipă începu să-mi curgă prin vine. Zgomotul străzii îmi reaminti de departe oraşul, dar acum oraşul se învârtea foarte lent în jurul meu ca o placă de gramofon. Devenisem ceva ca de pildă centrul şi axa lumii. Esenţialul era să nu-mi pierd echilibrul.

    […]

    . Simţeam bine circulând în mine o sevă nouă şi puternică, dar trebuia să mă silesc să nu cad din înălţimea admirabilei mele certitudini.
    îmi trecu prin cap că aşa ar trebui s-o văd pe Edda, calm, sigur de mine, plin de lumină; nu mai fusesem pe-acolo de mult. Vroiam ca o dată cel puţin să mă prezint în faţa cuiva întreg şi neclintit. Tăcut şi superb ca un copac. Asta era – ca un copac, îmi umplui pieptul cu aer şi întinzându-mă acum bine pe spate, adresai un cald salut de ca­maraderie crengilor de deasupra mea. Era ceva aspru şi simplu în copac, ce se înrudea minunat cu noile mele forţe. Mângâiai trunchiul aşa ca şi cum aş fi bătut pe umăr un prieten. „Camarade copac!” Cu cât priveam mai atent coroana infinit răspândită a ramurilor, cu atât simţeam mai bine cum în mine carnea se divide şi prin golurile ei începe să circule aerul viu de-afară. Sângele se urca în vine majestuos şi plin de sevă, înspumat de clocotul vieţii simple.

    […]

    Edda nu răspunse.
    – Edda, ştii tu ce sunt eu?
    – Ce anume?
    – Un copac, Edda, un copac…”
    Toată această scurtă convorbire avu loc, bineînţeles strict în interiorul meu şi nici un cuvânt nu fu rostit în adevăr.

    […]

    Cum puteam s-o fac să înţeleagă, de pildă, că sunt un copac? Era de transmis cu cuvinte imateriale şi informe, prin aer, o coroană de ramuri şi frunze, superbă şi enormă, aşa cum o simţeam în mine. Cum aş fi putut face asta? Mă apropiai de pat şi mă rezemai de bara de lemn. în mâini se iradie un fel de certitudine ca şi cum în ele dar fi scoborât deodată tot nodul neliniştei mele. Ei şi acum? între Edda şi mine stătea ameţitor acelaşi aer străveziu, impalpabil şi în aparenţă inconsistent, în care totuşi zăceau toate forţele mele ce nu puteau duce la nimic. Ezitări de zeci de kilograme, tăceri de ceasuri întregi, turburări şi vertigii de carne şi sânge, toate acestea puteau intra în spaţiul acela mizerabil fără ca nici o aparenţă să arate coloritul negru şi materia pâcloasă ce conţinea, în lume distanţele nu erau în mod simplu acelea pe care le vedeam cu ochii, infime şi permeabile, ci altele j invizibile, populate de monştri şi de timidităţi – de proiecte fantastice şi de gesturi nebănuite, care, dacă, o clipă s-ar fi închegat în materia din care tindeau să fie compuse ar fi transformat aspectul lumii într-un cataclism îngrozitor, într-un haos extraordinar, plin de crunte nenorociri şi de extatice beatitudini.

    […]

    Era acum ceva cert: lumea avea un aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare, niciodată nu voi putea deveni un copac, nici ucide pe cineva, nici sângele nu va ţâşni în valuri. Toate lucrurile, toţi oamenii erau închişi în trista şi mica lor obligaţie de a fi exacţi, nimic alta decât exacţi, în zadar aş fi putut să cred că într-un vas erau dalii când acolo se afla o eşarfă. Lumea n-avea puterea de a se schimba câtuşi de puţin, era atât de meschin închisă în exactitatea ei încât nu-şi putea permite să ia eşarfe drept flori…”

    Max Blecher (8 sept.1909 – 31 mai 1938) – ÎNTÂMPLĂRI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ – 1936

  2. September 22, 2009 at 7:58 pm

    Mai bine se potriveste textului, poezia aceasta a lui Nechita – “Fel de sfârşit”

    Adevarata mâna n-o întind.
    Nu ating cu ea decât cuvintele.
    Altfel
    copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
    cum se trage în sine însuşi cornul de melc
    şi ar deveni un punct.
    Nu ating scaunul.
    S-ar trage în sine însuşi
    şi ar deveni un punct.
    Nici prietenii nu mi-i ating.
    Nici soarele, nici stelele, nici luna.
    Nu ating nimic.
    Deşi urăsc punctul, Doamne,
    locuiesc într-un punct.

  3. Ciprian Birtea
    February 2, 2010 at 5:13 pm

    Felicitări, d-nă Miricioiu. Vă aștept și cu alte postări. Yusuf Idris a fost cel mai mare scriitor egiptean. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel pentru Literatură. Mă bucur că v-ați amintit de el.

    • Ciprian Birtea
      February 2, 2010 at 5:18 pm

      Și mi-ar plăcea, după cum spuneam, să mai postați și dvs., d-na Miricioiu, pt. că scrieți foarte frumos, și aveți un stil unic.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: