Home > Litere si ... alfabete > Dezimblanzirea de Nichita Stanescu

Dezimblanzirea de Nichita Stanescu


MOTTO: „Ce am adus cu mine? Am adus turma mea de lei strãvezii….”

NICHITA STANESCU

  

  

 yin si yang

      Magica fantezie umanã a creat fluide întrupãri, fiind un izvor care hrãneşte generos eposul poetic. Opera complexã a lui Nichita Stãnescu vibreazã pânã în cele mai tãinuite profunzimi ale concepţiei datoritã unei multiplicãri infinite a sensurilor iniţiale. Poetul foloseşte limbajul asemenea unui creion pentru a desena personaje si peisaje bizare de genul celor care apar in creaţiile unor mari reformatori ai artei plastice din secolul XX ca Pablo Picasso sau Salvador Dali. Caligraf mai mult decât talentat, poetul se amuzã sã confrunte scrisul sãu cu cel dinainte şi câteodatã îşi îngãduie capriciul de a reconstitui ca într-un puzzle, un fragment de hieroglifã, urmând însã cu totul altã grafie, numai a sa. Astfel, poeziile filosofice nu mai sunt simple formulãri ale unor adevãruri general – valabile ci sunt chiar esenţa universului captatã lapidar în câteva cuvinte. Poeziile de dragoste nu mai cântã o iubire idilicã într-un peisaj paradisiac ci exprimã dorinţa unei „îmbrãţişãri cu coastele”, îmbrãţişare totalã, abandon definitiv în fiinţa iubitei. Astfel, s-a nãscut „limba poezeascã”, cod generator de descãrcãri poetice.

      Construitã pe principiul „contraria oppositorum”, poezia „Dezîmblânzirea” relevã o nouã imagine asupra dragostei, asupra relaţiilor stabilite între doi indivizi. Simbol al opoziţiei, al conflictului, al rãsfrângerii, acest numãr semnificã echilibrul realizat sau ameninţãri latente. Este prima şi cea mai radicalã dintre diviziuni şi reuneşte creatorul şi creatura, albul şi negrul, masculinul şi femininul, ziua si noaptea, viaţa şi moartea, materia şi spiritul din care decurg toate celelalte. Numãrul doi exprimã un antagonism care din latent devine manifest, o rivalitate, o reciprocitate care poate fi aceea a urii sau a iubirii, o opoziţie care poate fi contrarã şi incompatibilã sau complementarã şi fecundã. Astfel ziua şi noaptea, albul si negrul, viaţa şi moartea devin simboluri ale principiului feminin si cel masculin. Se petrece astfel un transfer de sens între cele doua elemente contrarii al cãrui efect este resimţit organic de protagonist. Negrul provoacã albirea ca simbol al trecerii de la rãu spre bine, din moarte spre viaţã, din urã spre dragoste.

 

     „De mult soare” totul este pârjolit; apare arsura şi se ajunge la negru. Neputând suporta lumina puternicã, exaltarea produsã de solaritate are efecte negative şi se produce un regres, o retragere în subconştient, spaţiu propice dezvoltãrii latenţelor afective. Vitalitatea exacerbatã produce blocaje la nivel psihic. Transferul apare astfel la toate nivelele existenţei şi în urma acestuia individul este agresat şi are nevoie de elementul complementar lui pentru a se reface echilibrul primordial.

 

     Masculul emite puterea vieţii, care, deşi este principiu de viaţã, este supus morţii. Femeia este purtãtoare de viaţã, ea însufleţeşte. Sufletul uman este o combinaţie de principii masculine si feminine. Eva, nãscutã din Adam, înseamnã cã elementul spiritual este deasupra elementului vital. Adam o precede pe Eva, vitalul este anterior spiritualului. Spiritul este considerat drept masculin şi sufletul care animã trupul drept feminin, este faimoasa dualitate animus şi anima.

 

     Chemarea iubitei este echivalentã cu o invocaţie a Evei. Pe plan lãuntric, ea simbolizeazã elementul feminin care existã în bãrbat în sensul în care omul posedã un spirit şi un suflet. Astfel, fãrã femeie cercul nu ar fi complet, roata nu ar putea fi pusã în mişcare, perfecţiunea nu ar exista. Adam simbolizeazã primul om şi imaginea lui Dumnezeu în om. Este proiecţia divinitãţii, a perfecţiunii, dar este altul decât Dumnezeu. Fãrã Eva, Adam ar fi incomplet – i-ar lipsi o coastã fãrã de care Principiul Unu nu ar exista. Nemanifestat, de la el decurge totuşi orice manifestare şi la el se întoarce, odatã rãpusã existenţa ei efemerã; este principiul activ, creatorul, locul simbolic al fiinţei, izvor şi sfârşit al tuturor lucrurilor, centru cosmic si ontologic. Punct. Prin multiplicare devine cerc. Roatã.

 

 

       Platon descrie omul ca pe o fiinţã sfericã, rostogolindu-se ca o roatã care l-a generat pe Adam – lumea „omului interior” care nu poate fi descoperit decât prin contemplaţie. Reprezintã o sintezã a universului creat: este fãcut în centrul, în buricul pãmântului, dar toate elementele au fost reunite pentru crearea sa.

 

 

     Yung a distins o serie de simboluri pe care le numeşte „simboluri unificatoare”. Sunt cele care tind sã concilieze contrariile, sã realizeze o sintezã a opuşilor ca de pilda cvadratura cercului, mandalele, hexagoanele, pecetea lui Solomon, roata, zodiacul. Simbolul unificator ar fi încãrcat cu o energie psihicã foarte puternicã. Subiectul este atunci în stare sã asume întreaga energie a simbolului unificator pentru a realiza în el armonia conştientului şi a inconştientului, pentru a realiza echilibrul dinamic al contrariilor, coabitarea dintre iraţional şi raţional, dintre intelect şi imaginar, dintre real şi ideal, dintre concret şi abstract. Totalitatea se unificã în persoana sa, persoana sa înfloreşte în totalitate. Totalitatea înseamnã perfecţiunea roţii. În sanscritã cuvantul „roatã” se traduce prin „chakra”. Ea desemneazã punctele oculte de joncţiune ale canalelor subtile prin care, conform fiziologiei hinduse, circulã forţa vitalã. Aceste centre de conştiinţã ale fiziologiei mistice, etajate de-a lungul coloanei vertebrale pânã în vârful capului pot fi calificate drept vârtejuri de materie etericã. Acolo, în centrul psihic interior, existã forma staticã a energiei creatoare.

 

 

     „Vino tu, fãrã de tine” – aceastã invocaţie a iubitei, presupune o scindare, o dedublare a conştiinţei, o purificare înaintea pãtrunderii in rai. Acest lucru trimite cu gândul la „purgatoriul” lui Dante şi la cãlãuza lui femininã, Beatrice. Astfel masculinul şi femininul îşi pierd unul faţã de celãlalt agresivitatea, înceteazã a mai fi opaci, deşi conservând şi unul şi celãlalt propria lor energie.

 

 

     Masculinul şi femininul sunt totodatã ipostaze ale lui yin şi yang care desemneazã aspectul întunecat şi aspectul luminos al tuturor lucrurilor; aspectul pãmântesc şi aspectul ceresc, aspectul negativ şi cel pozitiv; este de fapt, expresia dualismului şi complementarismului universal – ca şi Adam şi Eva – yin şi yang nu existã decât unul în raport cu celãlalt: „Cerul şi Pãmântul erau legaţi unul de altul şi se îmbrãţişau.” Yin are un punct yang, iar jumãtatea yang are un punct yin, semn al interdependenţei celor douã determinãri, urmã a luminii în umbrã şi a umbrei în luminã.

 

 

     Deşi reprezintã douã contrarii, yin-ul şi yang-ul nu se opun niciodatã in mod absolut, pentru cã între ele existã întotdeauna o perioadã de mutaţie care permite o continuitate; totul, om, timp, spaţiu este uneori yin şi alteori yang; simultan totul ţine de amandouã prin devenirea lor şi chiar prin dinamismul lor, cu dubla sa posibilitate de evoluţie şi involuţie. „Sunt Unul care devine doi” spune o inscripţie egipteanã.

 

 

      Dorinţa pãtimaşã ca un element – femeia – sã nu pãrãseascã întregul se poate explica printr-o teamã existenţialã de abandonul divin – „Deus otiosus”. Cele doua contrarii care se unesc devin unul; la scarã microcosmicã fiecare tot unitar poartã în el o scânteie divina. Într-un Dumnezeu unul apar întotdeauna şi masculinul şi femininul; Hristos, chip perfect al lui Dumnezeu este unul în totalitatea sa masculinã şi femininã. Acest al doilea Adam, Hristos, ar simboliza Sinele sau deplina realizare a tuturor virtualitãţilor umane. Acest simbol fascinant al unui Adam erou – rãstignit – înviat – mântuitor este ca o încãrcãturã energeticã, imanentã, incitând la o transfigurare interioarã. Misterul lui Iisus apare în întregime în aceastã necesitate a fiecãruia de a-şi crucifica partea cea mai preţioasã din el, de a o lovi, de a o batjocori, de a o preface în cenuşã, spre a obţine harul izbãvirii…. Iatã de ce inima omului este mereu însângeratã şi luminoasã, bolnavã şi victorioasã, moartã şi înviatã. Crucea de carne este o cruce cu atribute umane, este senzitivã şi simte şi ea la rândul ei pulsul celui rãstignit, transferându-i o parte din energia vitalã. Totodatã ea poate reprezenta contingentul, materialul, efemerul. „Dezîmblânzirea” devine deci o întoarcere la origini, la elementul primar, la momentul pãcii primordiale dinainte de cãderea în pãcat, lucru realizabil numai prin iubire.

 

 

     Aceasta ultimã purificare înaintea izbãvirii primite prin abandonul total în iubirea idealizatã, se face într-un spaţiu restrâns, izolat prin forţa oniricã de restul elementelor umane. A umbla când toatã lumea doarme este o formulã iniţiaticã având sensul: a face sistematic contrariul faţã de uzual pentru a te delimita de restul grupului, pentru cã eşti în cãutarea celeilalte feţe a lucrurilor.

 

 

     Aceste douã cuvinte, masculin şi feminin, nu se limiteazã deci la exprimarea sexualitãţii. Ele simbolizeazã douã aspecte complementare sau perfect unificate ale fiinţei, ale omului sau ale lui Dumnezeu.

 

 

 

Irninis Miricioiu

  

 Dezîmblânzirea
(NICHITA STANESCU)

De mult negru mã albisem
De mult soare mã-noptasem
De mult viu mai mult murisem
Din visare mã aflasem

Vino, tu, cu tine toatã
ca sã-ntruchipãm o roatã
Vino, tu, fãrã de tine
ca sã fiu cu mine, mine

O, rãsai, rãsai, rãsai
pe infernul meu, un rai
o, rãmâi, rãmâi, rãmâi,
Palma bate-mi-o în cui

pe crucea de carne
când lumea adoarme…

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: